Personal, am fost implicat într-un proiect al cărui scop era acela de a îmbunătăţi comunicarea asistentelor și infirmierelor cu pacienţii și aparţinătorii acestora.
Printr-o neșansă am ajuns să fiu internat cu ceva timp în urmă într-un spital public din Capitală. Neșansa se referă la suferinţă, și nu la spital.
Ce se întâmplă acum este rezultatul unor crize: a încrederii, a compasiunii, a raţiunii. Primele două se pot reclădi, cu greu.
Inteligenţa artificială nu cunoaște prieteni. Nu are o zi proastă. Nu știe sfârșitul de program. Vede dincolo de locul unde noi, cu poveștile noastre, cu trăirile și suferinţele noastre, ne oprim.
Pentru personalul medical, nevoia de a se prezenta devine importantă abia atunci când se găsesc la capătul nedorit al serviciului medical și, din cauza statutului lor, probabil că nici atunci.
Echipa secţiei de oncologie a unui spital de pediatrie din București implementează cu titlu experimental utilizarea de tăbliţe albe magnetice , în cadrul unui proiect ceva mai complex aflat în derulare.
Spitalele românești au o structură de personal extrem de cristalizată: manager, director medical, șef de secţie și medici cu diferite grade de pregătire profesională.
Un copil plânge și tremură, este speriat de perspectiva intrării în operaţie și cumva de neconsolat de părinte. O asistentă vine și îi spune că este un copil curajos, un erou și că nu o să-l doară. Pare că asta l-a liniștit.
Când vom înţelege că asemenea gesturi compromit semnificativ încrederea populaţiei în munca depusă cu bună credinţă de oamenii grozavi în interiorul spitalului?
Faţă de acum peste 30 de ani, pe când eu băteam la porţile Facultăţii de Medicină din București, sunt o seamă de lucruri care s-au schimbat în bine.
Mai jos este comparaţia head-to-head a concluziilor unor investigaţii pentru aceeași problemă, realizate la trei clinici de top din Capitală.
Acest articol este pentru personalul medical din spitale. Pierzi un pacient într-un mod neașteptat. Faci o intervenţie la limită și nu-ţi reușește. Trebuie să continui.
Relatez pe scurt experienţa mea de vaccinare la unul dintre centrele de la periferia Bucureștiului. În ansamblu, a fost una dezolantă, am rămas paralizat de uimire, nici acum nu înţeleg nimic din tot ce mi s-a întâmplat.
Cel mai recent număr (63) al revistei Plai străbun îi poartă pe cititori prin vieţi mai mult sau mai puţin știute, dar imposibil de dat uitării.
De câteva luni mă implic voluntar într-un proiect alături de alţi medici, voluntari și ei, din România și din SUA. Toţi sunt români cu dor de a face ceva pentru cei rămași acasă.
Statul român a cultivat cuiul de osie, esenţialii, vitalii, nevestele și rudele de esenţiali și alţi săritori peste rând, furatul startului la vaccinarea în etapa a treia.
Recent, m-am implicat într-un proiect al cărui scop este managementul durerii într-un spital din Capitală. Nu intru în amănuntele proiectului. Am să menţionez doar un detaliu.
Deunăzi, am fost martorul unei întâmplări care m-a pus serios pe gânduri. Luaţi cu priorităţile, nu dăm întâietate compasiunii. Când mă gândesc la asta mi-e ciudă rău, tremur.
Cum putem scoate cinismul din practica celor de la care ne așteptăm să ne salveze vieţile în momente critice?
Săptămâna trecută am fost invitat să particip la un eveniment organizat de elevi pentru elevi. La finalul acestor zile cred că puţine secrete au rămas nespuse despre începutul carierei de medic.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe