În remarcabilul său volum: „Viaţa unui om singur“, proeminentul om de cultură Adrian Marino emite câteva păreri nefavorabile privitoare la literatura de închisoare. El consideră o culme a imposturii scriitoriceşti faptul de a face literatură pe seama unei imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane. Acest punct de vedere aparţine, fără îndoială, estetului exigent de literatură comparată. Dar dimensiunile scrisului în – şi despre anii de închisoare depăşesc conceptul de frumos, înscriindu-se într-o creaţie de un nivel mai înalt care înglobează desigur cultura „subţire“, dar o transcende către un plan metafizic, teologic şi psihologic-vizionar, dominat de un patos fervent. (...)