Mergem, alergăm, ne grăbim în permanenţă, avem senzaţia că facem lucruri deosebite și că „lumea nu s-ar descurca fără noi”. A fost o vreme când mersul trebuia învăţat. Părinţii de copii mici știu cel mai bine acest lucru; în parte, și bunicii. Cât de mare este bucuria lor atunci când copilul face primii pași! Iar de acolo și până la mersul rapid sau în alergare nu mai este foarte mult. Oare nu ar fi bine să mulţumim chiar și pentru că... mergem? Cum le este celor care au probleme sau ajung să aibă probleme atât de mari încât nu mai pot merge deloc? Dar în cazul celor cu mari dificultăţi la mers?

În anul III, la Semiologie și apoi la Neurologie, învăţăm mai multe noţiuni. Le învăţăm pentru că trebuie, dar pe măsură ce conștientizăm, începem și să observăm cum se petrec lucrurile în jurul nostru.

Nu e doar o problemă de vârstă

Oare accidentul vascular apare doar la cei foarte în vârstă? Din păcate, nu este așa. Poate acesta ne este gândul în primii ani de facultate, până ce putem vedea („cu alţi ochi”) realitatea. Și atunci ne aducem aminte că am citit cândva despre mersul hemiparetic. Foarte dificil este și în cazul unei afectări semnificative la nivelul măduvei spinării, ceea ce ar putea conduce la un mers paraparetic.

Un mers stepat poate să apară și din cauza unor probleme anatomice, dar oare de la ce vârstă ar putea fi urmarea neuropatiei sciatice sau neuropatiei peroneale? Nu va fi ușor nici dacă apare unilateral, dar cum va fi dacă se manifestă bilateral? Cât de greu îi va fi unei persoane care are mers parkinsonian? Să te apleci înainte, să apară diferite flexii pe care nu și le-ar dori nimeni, să apară și un tremor... Ah! Cât este de bine doar să mergi, fără să te gândești la faptul că mergi...

Am văzut multe în ultimele săptămâni și în acest context mi-am adus aminte și că anul 2023 a fost proclamat de Sfântul Sinod drept „anul omagial al pastoraţiei persoanelor vârstnice”. În documentele explicative se atrage atenţia și că „în nicio perioadă a istoriei, în Europa nu a existat o populaţie mai îmbătrânită, nu doar în comunităţile rurale, ci și în cele urbane”. Iar din acest motiv, poate că toţi ar trebui să ne gândim la cei în vârstă, chiar dacă acum ni s-ar părea că așa ceva nu o să ni se întâmple niciodată.

Gesturi care contează

M-am gândit să scriu acest articol atunci când pe ușa sălii de gimnastică medicală a intrat un domn în vârstă. A întrebat politicos dacă poate să intre. Dar nu dânsul era persoana suferindă, ci un domn mult mai în vârstă decât el. Dificultatea executării unor exerciţii (ce ar putea provoca râsul, nechibzuit, unei persoane tinere și atletice) o voi lega de o mică istorisire. În cabinetul de terapie „electrică” mi s-a povestit despre o acţiune de voluntariat în Nepal. Un domn în vârstă locuia la o mare distanţă de cabinetul unde a fost tratat, dar a dorit să se întoarcă neapărat acolo pentru a mulţumi că își poate pune din nou, singur, un element tradiţional al îmbrăcăminţii nepaleze: Dhaka topi. Până să fie ajutat, nu putea să ridice mâna și nu putea să îl pună pe cap (respectând tradiţiile, se rușina să iasă din casă, chiar dacă deplasarea era strict necesară).

Săptămâna viitoare voi discuta doar despre voluntariat.

În final, am să mă întreb din nou: dacă sănătatea este nepreţuită, oare de ce nu o preţuim suficient (atunci când, prin dar, o avem)?