O figură memorabilă de muschetar român, un
cercetaş autentic deschide simbolic poarta cu „scârţâit bătrân“ altor „cercetaşi“
pe care-i „salută cavalereşte“ şi îi invită să intre, împreună cu cititorul, în
„hanul“ scriitorului şi pictorului Vasile
Ilucă. Un pictor al imaginii (vedem: pletele, mustaţa, pălăria, cămaşa) şi,
deopotrivă, al sunetului (auzim: glas de oştean, zăngănit, scârţâit), nu doar
un mare iubitor şi mânuitor al graiului străbun, se dovedeşte a fi, de la chiar
primele rânduri ale cărţii, autorul:
– Cine
bate în poarta hanului cu aşa înverşunare la ceas de noapte? s-a auzit
întrebând glas de oştean.
– Oameni buni.
Deschide, că ne-a ajuns foamea şi, cel mai rău, ne omoară o sete ca aceea, a răsunat
răspunsul din afara porţii.
– Zăboviţi numai
oleacă şi om da curs rugăminţii domniilor voastre…
Odată cu ultimul
cuvânt, a zăngănit zăvor greu în chingile lui de fier şi, cu scârţâit bătrân,
poarta a început să se mişte… Din deschizătura ei a apărut întâi un baston.
Apoi, cu pas greu, s-a desprins o făptură de haiduc: plete colii şi mustaţă
bogată, pălărie cu bor larg şi cămaşă albă.
Hanul cercetaşului, noul roman al lui Vasile Ilucă,
continuă şi completează o saga autohtonă, pe care a trudit-o îndelung, în
zecile de volume scrise până acum, cu multă istorie şi cu o trăire autentică, păstrată
şi distilată în personaje, din moşi-strămoşi. O amplă frescă de familie în înţeles
larg şi în înţeles restrâns, cu eroi care trec graniţa fără paşaport dintr-un
roman într-altul, completând priveliştea deceniilor străbătute de noi toţi,
afirmându-şi identitatea, urmându-şi corect şi cinstit drumul – un drum curat,
anevoios adesea, netrădându-şi însă ţelurile şi crezul. Un roman istoric,
psihologic şi etic. Romanul acesta aminteşte de Decameronul lui Giovanni Boccaccio. Cei zece din secolul al 14-lea,
plecaţi din Florenţa bântuită de ciumă, de înspăimântătoarea „moarte neagră“,
adăpostiţi într-un castel, îşi povesteau unii altora întâmplări vesele şi
triste, lucruri trăite sau doar imaginate – ce au rămas apoi în marea literatură
universală. La Vasile Ilucă, hanul cercetaşului e mai mult decât un castel,
pentru că pereţii lui sunt mai calzi decât cei ai unei construcţii medievale,
iar preparatele gazdei, laolaltă cu iubirea frăţească din atmosferă transmit
cititorului o stare de bine identică stării „cercetaşilor“ din han, în contrast
puternic cu „ciuma roşie“ care bântuia prin preajmă şi tot mai departe de ea.
În han se adună, serile, foşti ostaşi de pe frontul celui de al Doilea Război
Mondial, cu alţi ostaşi din linia întâi a celuilalt front: al apărării sănătăţii,
sub toate aspectele ei, în vremea altor epidemii. Se trăieşte sau se învaţă din
amintiri? Şi una şi alta. Romanul este îmbibat de istorie, ca autorul însuşi. De
istorie şi de patriotism cinstit, profund, responsabil.
Stilul povestirii – molcom, dar răscolitor –
trece prin secvenţe cinematografice de un puternic realism. Iarna rusească e
descrisă în toate amănuntele ei, din relatările cercetaşilor se desprinde o
veritabilă hartă a ostilităţilor, a pericolelor care-i pândeau pe cei plecaţi
în recunoaştere, a modului omenesc, uşor amuzat, deloc veninos sau încrâncenat
în care-i urmăreau pe „inamici“. Misiunile cercetaşilor, pline de dramatism,
isteţimea şi eroismul acestor soldaţi, cu aerul lui firesc, condiţia unui
prizonierat pe care aveau să-l străbată sunt descrise cu acel lux de amănunte
propriu omului care a studiat îndelung mersul războiului şi a trecut nu o dată
prin asemenea stări. Dialogul, pe cât de viu pe atât de proaspăt şi înmiresmat
de faptele şi vorbele unui trecut eroic, trimite trainice punţi sufleteşti către
cititor, schiţând o soluţie pentru orice fel de încercuire, de pe oricare
front: întoarcerea prin sinele propriu spre sinele comun.