Continuând o practică iniţiată la anterioara conferinţă, lucrările în plen au fost precedate de o masă rotundă pe o temă de actualitate, intitulată în acest an „Actualităţi în hematopatologie”, moderată de dr. Camelia Dobrea, cadru universitar, specialist recunoscut în domeniu. Discuţiile au vizat aspecte legate de mielofibroza primară, domeniu în care au fost delimitate recent entităţi noi, cu patogenie imunologică, precum și aspecte ale limfomului nehodgkinian cu celule mari, unde au fost descrise subentităţi noi, cu particularităţi moleculare și grad ridicat de malignitate.

Leucemia acută mieloidă

Leucemia acută mieloidă (LAM), cea mai frecventă leucemie acută a adultului, a beneficiat în ultimii ani de delimitarea mai multor subseturi moleculare (diferite de cele citogenetice bine cunoscute), cărora le corespund răspunsuri diferite la terapia standard. Evidenţierea anomaliilor moleculare, îndeosebi a celor pentru care s-au realizat terapii ţintite (de exemplu, mutaţiile FLT3-ITD, IDH1/IDH2), a devenit astăzi o practică medicală curentă în centrele dedicate, necesară cu atât mai mult cu cat examenul citogenetic standard este normal la aproximativ 50% dintre aceștia.

Prof. dr. Daniel Coriu (Institutul Clinic Fundeni, București) a abordat tema progreselor în LAM și a subliniat că baza vindecării rămane chimioterapia intensivă. Specialistul a trecut în revistă câteva dintre achiziţiile terapeutice din ultimii ani care determină prelungiri semnificative ale duratei de viaţă, în asociere cu chimioterapia citostatică intensivă, cu sau fără transplant medular, la pacienţii mai tineri sau cu chimioterapie în doze mici la pacienţii vârstnici.
Au fost prezentaţi pe scurt agenţi precum: sorafenib, care, alături de midostaurin și gilterinib, este un inhibitor de FLT3, administrat oral atât înainte, cât și după transplantul medular, în asociere cu terapie citostatică intensivă sau cu agenţi hipometilanţi (azacitidina, decitabina); ivosidenib (inhibitor de IDH1) și enasidenib (inhibitor de IDH2), aprobaţi pentru formele de LAM refractară sau în recădere, pozitive pentru aceste mutaţii; venetoclax (inhibitor de BCL2), administrat oral în asociere cu o terapie de intensitate mică la pacienţii vârstnici ≥75 de ani cu LAM de novo; gemtuzumab ozogamicin, anticorp monoclonal indicat la cazurile noi CD33+, în asociere cu terapie citostatică agresivă; glasdegib, care se dovedește semnificativ superior terapiei unice cu cytozar în doze mici la pacienţii ≥75 de ani, precum și combinaţia de citozinarabinozid-daunorubicin într-o formulă de prezentare lipozomală (vyxeos), indicată în cazurile de LAM secundare.

Sindromul de diferenţiere

În conexiune strânsă cu acest subiect a fost prezentarea prof. dr. Gabriel Ghiaur (Johns Hopkins, Baltimore, SUA) privind sindromul de diferenţiere celulară terminală a blaștilor leucemici indus de inhibitorii de FLT3 și IDH1/2 în cursul tratamentului LAM. Unii agenţi terapeutici din LAM își asociază acţiunea benefică cu inducerea unui fenomen de diferenţiere a mieloblaștilor spre granulocitul normal.

Proliferarea acestor leucocite diferenţiate și eliberarea de citokine se află însă la originea unui complex de manifestări clinice și de laborator adesea severe, cu potenţial letal, reunite sub denumirea de sindrom de diferenţiere. Această complicaţie a fost descrisă iniţial în cursul terapiei cu acid retinoic și apoi cu trioxid de arsen în leucemia acută promielocitară, reprezentând exemplul de referinţă. Mai recent, a fost folosită în cursul terapiei cu gilterinib, ivosidenib și enasidenib.

Leucemia mieloidă cronică

Leucemia mieloidă cronică (LMC), afecţiune altădată cu sfârșit letal în câţiva ani, este astăzi compatibilă cu o supravieţuire comparabilă cu a populaţiei normale, datorită introducerii, în urmă cu 20 de ani, a terapiei ţintite cu inhibitori de tirozinkinază (ITK). Totuși, boala devine asimptomatică, dar nu se vindecă, fiind necesară continuarea terapiei pe tot parcursul vieţii.

Conf. dr. Adriana Coliţă a trecut în revistă premizele existente în prezent pentru oprirea tratamentului în condiţii de siguranţă. Studiile clinice în curs au adunat peste 3.000 de pacienţi la care a fost întrerupt tratamentul, fiind conturate o serie de criterii ce trebuie îndeplinite de pacientul cu LMC în fază cronică, candidat la oprirea terapiei: 1) obţinerea unui răspuns molecular profund (reducere cu ≥4,5 log a transcriptului BCR/ABL, 2) durata terapiei cu ITK de cel puţin cinci ani și a reducerii constante a nivelului de transcript cu 4 log, timp de cel puţin doi ani, 3) absenţa anomaliilor cromozomiale asociate și a transcripturilor atipice, 4) absenţa elementelor de risc prognostic ridicat la momentul diagnosticării, 5) posibilitatea monitorizării continue prin testări repetate ale nivelului de transcript BCR/ABL.

Boala minimă reziduală

Conceptul de boală minimă reziduală (BMR) reprezintă o achiziţie mai recentă printre instrumentele cu care poate fi evaluată evoluţia sub tratament și, implicit, prognosticul, precum și atitudinea terapeutică optimă în cazul unui pacient cu o hemopatie malignă.

Așa cum a rezultat din prezentarea conf. dr. Horia Bumbea (Spitalul Universitar de Urgenţă București), BMR reprezintă expresia cuantificabilă, fie prin citometrie în flux (folosindu-se fenotipul aberant al celulelor maligne), fie prin polimerizare în lanţ a ADN-ului sau ARN-ului (folosindu-se diversele mutaţii sau fuziuni, hiperexpresii genice), a celulelor maligne restante în diversele momente ale schemei de tratament hemato-oncologic. S-a depășit astfel termenul de „remisiune completă” utilizat în mod curent în evaluarea răspunsului, evaluarea BMR fiind inclusă tot mai larg în ghidurile actuale de tratament al tot mai multor hemopatii maligne cu afectare medulară, îndeosebi leucemia acută limfoblastică B și T, LAM, LMC, leucemia limfatică cronică, mielomul multiplu.

Limfomul Hodgkin

De interes a fost și prezentarea conf. dr. Cătălin Dănăilă (Institutul Oncologic din Iași) referitoare la limfomul Hodgkin (LH) refractar sau în recădere, fiind cunoscut faptul că LH a fost prima neoplazie hematologică vindecabilă, cu o proporţie a vindecărilor de 80%.

Se estimează că incidenţa LH și, implicit, a formelor rezistente la tratamentul standard, a căror abordare este principala provocare în prezent, este în creștere în ultimele decade în Europa. Transplantul medular autolog s-a aflat și continuă să se afle în centrul atitudinii terapeutice pentru acești pacienţi. Eforturile s-au axat pe prevenirea recăderilor posttransplant, prin îmbunătăţirea regimurilor de chimioterapie de salvare și a regimurilor de condiţionare, dar și prin completarea în ultimii ani cu agenţi terapeutici noi, precum brentuximab vedotin (anticorp monoclonal anti-CD30), cu pembrolizumab-nivolumab (anticorpi monoclonali anti-PD-1 – checkpoint inhibitors) – aceștia pot fi utili atât pretransplant, cât și în recăderile posttransplant sau la cazurile neelegibile pentru această procedură –, precum și cu imunoterapie celulară cu limfocite T autologe modificate genetic anti-CD30 (CAR-T cells).
În cadrul conferinţei au fost abordate numeroase alte aspecte de actualitate, precum cele privind mastocitoza sistemică (Jens Panse, Aachen, Germania), un domeniu al bolilor rare care face și obiectul unui grup de studiu autohton, constituit recent la Spitalul Universitar București.

De asemenea, a fost discutat tratamentul cu agenţi hipometilanţi în sindromul mielodisplazic și în LAM (A. Symeonidis, Grecia), subliniindu-se necesitatea unui număr de cel puţin opt cicluri de tratament pentru obţinerea și consolidarea unui răspuns. Au fost analizate noile terapii în mielomul multiplu (E. Terpos, E. Kastritis, Grecia, D. Dytfeld, Polonia), cu o menţiune pentru anticorpii monoclonali, ce s-au impus ca tratament de primă linie, precum și progresele remarcabile din tratamentul hemofiliei (F. Peyvandi, Italia).