Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  Evenimente  »  REUNIUNI

Aderență și inerție clinică la granița dintre specialități

Viața Medicală
Dr. Roxana DUMITRIU vineri, 3 iulie 2020

Costurile ridicate, efectele adverse, factorii legați de pacienți și de disponibilitatea terapiilor sunt elemente care conduc la non-aderență terapeutică. Subiectul a fost analizat în cadrul Conferinței de Aderență și Inerție Clinică, desfășurată la 16 iunie în mediul online.

Temele abordate în cadrul manifestării știinţifice au fost grupate în trei sesiuni, cu focus pe diabetul zaharat, bolile endocrine, afecţiunile pulmonare, hipertensiunea arterială și boala renală cronică.

Despre importanţa aderenţei la terapie în managementul pacienţilor cu osteoporoză a vorbit prof. dr. Cătălina Poiană. Osteoporoza este o afecţiune caracterizată prin modificarea rezistenţei osoase, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, aceste modificări antrenând un risc de fractură crescut. La nivel mondial, la fiecare trei secunde se produce o fractură osteoporotică, iar în România există peste 1 milion de persoane cu osteoporoză.

Tratamentul în osteoporoză

Conduita terapeutică în osteoporoză se ghidează după riscul de fractură. Cea mai utilizată medicaţie în această afecţiune este reprezentată de bisfosfonaţi, iar o problemă frecventă în cazul tratamentului oral cu aceste substanţe este că un număr ridicat de pacienţi întrerup administrarea lui din proprie iniţiativă. Pacienţii care urmează tratament cu bisfosfonaţi preferă în general administrarea lunară (76%), comparativ cu cea săptămânală (22%) și cea zilnică, ne arată studiul VIVA. Se pare că o frecvenţă mai mică de administrare a medicaţiei duce la un plus în ceea ce privește calitatea vieţii pacienţilor și le asigură un oarecare grad de independenţă. În plus, datele arată că o treime dintre pacienţii cărora le-a fost prescris tratamentul cu bisfosfonaţi nici măcar nu l-au iniţiat, iar rata de persistenţă a tratamentului la un an este de 60%, la cinci ani scăzând dramatic la 25%.

Pentru alte tipuri de terapii prescrise, cifrele arată o persistenţă de 58% pentru denosumab și de 69% pentru teriparatid. Date din studiul DAPS (Denosumab Adherence, Preference and Satisfaction) arată că denosumab, care se administrează de două ori pe an, subcutanat, prezintă o persistenţă mai bună (87,3%) comparativ cu bisfosfonaţii administraţi săptămânal (76,6%).

Nivelul scăzut al aderenţei la tratament determină reducerea substanţială a efectului terapeutic al medicamentului și a protecţiei în ceea ce privește riscul de fractură, ne arată prof. dr. Cătălina Poiană. Cu cât un medicament are mai multe reacţii adverse și cu cât frecvenţa de administrare este mai mare, cu atât aderenţa este mai mică. De asemenea, depresia și polipragmazia pot influenţa negativ aderenţa; în schimb, pacienţii cu istoric pozitiv de cădere sau fractură osteoporotică sunt mai aderenţi la terapie.

Au fost identificate strategii de îmbunătăţire a aderenţei, specifice pacienţilor cu osteoporoză:

- măsurarea markerilor biochimici ai turnover-ului osos (evidenţiază în câteva luni anumite modificări),

- comunicarea rezultatelor pacientului,

- măsurarea densităţii minerale osoase (evidenţiază modificări la un interval mai lung de timp).

Există o legătură clară între reducerea markerilor de turnover osos și reducerea riscului de fractură pentru agenţii antiresorbtivi (o reducere a markerilor cu 50% determină o reducere de peste 60% a riscului de fractură vertebrală).

Cele cinci dimensiuni ale non-aderenţei terapeutice

1

În cadrul primei sesiuni, dedicate diabetului zaharat, prof. dr. Maria Moţa a vorbit despre aderenţa la tratament și inerţia clinică a pacienţilor diagnosticaţi cu această boală cronică, în special în contextul epidemiologic actual.

Studiile arată că în cazul reducerii aderenţei la jumătate, acţiunea medicamentelor se reduce la jumătate. Analiza aderenţei acestor pacienţi la medicaţia antidiabetică îi încadrează în grupa cu cea mai scăzută aderenţă, undeva la 60%. În plus, în afară de aderenţă, persistenţa este extrem de importantă. Aceste două elemente sunt influenţate de mai mulţi factori: modul de administrare (teama de injectare), frecvenţa administrării și complexitatea tratamentului, teama de efecte adverse, anumite așteptări sau preconcepţii, neînţelegerea beneficiilor tratamentului, costuri legate de tratament.

Dacă într-un studiu clinic un medicament antidiabetic s-a dovedit a fi eficient și a scăzut cu peste 1% hemoglobina glicozilată, în realitate, eficienţa acestuia este undeva la jumătate, explică prof. dr. Moţa.

În ceea ce privește tipul de tratament, cea mai mare aderenţă a fost sesizată la medicamentele care se administrează o dată pe săptămână. Pacienţii preferă dulaglutid (cu administrare săptămânală) faţă de liraglutid (administrare zilnică). Comparând dulaglutid și exenatidă cu administrare săptămânală, se pare că dulaglutidul are o persistenţă mai mare, având un sistem de administrare mai simplu.

Există cinci dimensiuni ale non-aderenţei, ne explică prof. dr. Maria Moţa: un sistem sanitar precar, costuri ridicate, efecte adverse, factori legaţi de pacienţi și factori legaţi de disponibilitatea terapiilor în prezent. Pentru a îmbunătăţi aderenţa, trebuie aplicate diferite strategii, una dintre acestea fiind cuprinsă sub acronimul SIMPLE (simplificarea schemei terapeutice, educaţia medicală, modificarea comportamentelor și a credinţelor pacienţilor, empatie, încredere și comunicare din partea medicului, îngrijire medicală centrată pe tratament, evaluarea aderenţei). Aceste cinci elemente ale aderenţei au fost influenţate de perioada dificilă de carantină în contextul COVID-19.

Hidroxiclorochina și diabetul zaharat

2

Tratamentul cu hidroxiclorochină (HCQ) a fost inclus ca medicament de primă linie în ghidurile pentru tratamentul infecţiei cu SARS-CoV-2 la începutul pandemiei. Conf. dr. Anca Pantea-Stoian a explicat ce impact are acest tratament la pacientul cu diabet zaharat și care sunt controversele actuale.

Hidroxiclorochina este un antimalaric, folosit în special în domeniul reumatologiei. Se pare că aceasta ar avea efecte pleiotrope: hipolipemiant (probabil prin efectul său de a crește numărul de receptori pentru LDL-c și a scădea sinteza de colesterol); antiplachetar și antitrombotic (prevenind activarea plachetelor); în sindromul metabolic (îmbunătăţește secreţia de insulină și, la o administrare de 80 mg/zi, poate îmbunătăţi tensiunea arterială). Cele mai importante efecte adverse ale HCQ se manifestă la nivel ocular, însă datele arată că pentru o utilizare cronică, prevalenţa toxicităţii oculare este sub 2%. În același timp, HCQ poate fi cardiotoxică și nefrotoxică.

Studiul controversat publicat în The Lancet în luna mai și retras ulterior a îngrijorat întreaga comunitate medicală, însă a fost urmat de mari dubii asupra cohortelor incluse și a analizei statistice efectuate. Pe baza informaţiilor din aceste studii, FDA a atras atenţia asupra potenţialului nefrotoxic și cardiotoxic și, din acest motiv, multe ţări au retras HCQ din protocolul terapeutic pentru COVID-19.

În plus, un studiu interesant realizat pe șoareci de laborator, publicat recent, atrage atenţia asupra potenţialului risc letal al administrării hidroxiclorochinei în asociere cu metformin, însă acest efect trebuie evaluat prin studii ulterioare. De asemenea, există date care arată că neuropatia diabetică ar fi agravată de administrarea HCQ. Hidroxiclorochina este o moleculă ieftină, benefică și poate fi folosită sub anumite auspicii în COVID-19, însă la pacienţii cu diabet zaharat riscul major este cel de hipoglicemie severă. Există două studii clinice în desfășurare care evaluează administrarea hidroxiclorochinei la pacienţii cu diabet zaharat, iar rezultatele lor sunt așteptate cu nerăbdare.

Rolul medicului de familie

Dr. Daciana Toma a prezentat un studiu prin care a evaluat aderenţa la tratament a pacienţilor diagnosticaţi cu hipertensiune arterială (HTA). Au fost incluși 1.510 pacienţi diagnosticaţi cu HTA până la 1 ianuarie 2019, urmăriţi timp de un an. Dintre ei, 32% nu au luat deloc tratament de la medicul de familie, procurând tratamentul de la medicul cardiolog sau internist ori cumpărându-l de la farmacie. Doar 48% au luat reţete pe un an, iar 12% au avut acoperite de reţete între șase și nouă luni, cei mai mulţi neglijându-și tratamentul. Se pare că pacientele au fost mai aderente la tratament comparativ cu bărbaţii, la fel și persoanele mai în vârstă faţă de cele tinere.

Câteva motive identificate privind non-aderenţa în HTA au fost: ignoranţa, nepăsarea, neglijenţa, lipsa pacientului pe durate lungi din localitatea de domiciliu, imposibilitatea deplasării lor la cabinet. Medicul de familie trebuie să identifice motivul care stă la baza non-aderenţei pacientului și să încerce să comunice cu acesta. Indiferent de atitudinea și părerea pacienţilor, medicul trebuie să livreze informaţia corectă și să ofere argumente la opinia eronată.

 

Etichete: aderență complianță factori osteoporoză tratament

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC