Cu
ani în urmă, fusesem invitat, cu prilejul unui simpozion de toamnă, la Spitalul
Orăşenesc din Târgu Cărbuneşti. Pe atunci nu avea încă statutul de spital de
urgenţă. Restructurarea unităţii era la început, visul managerului – dr. Constantin Tîrziu – mi se părea,
dacă nu utopic, încă destul de greu de realizat. Îmi amintesc însă cu o reală
plăcere felul în care povestea despre spital şi dorinţa sa, pe atunci mai mult
dorinţă decât împlinire, de a depăşi inerţiile şi de a aduce în spital medici
tineri şi foarte buni.
Întâmplările vorbesc pe limba lor
În
drumurile mele prin spitale din ţară, am avut adeseori parte de întâlniri neaşteptate.
La fel s-au petrecut lucrurile şi acum. Abia îmi începusem vizita prin secţiile
spitalului când l-am întâlnit pe dr. Dan Aurelian Duminică, fostul director al
unităţii. Venise împreună cu soţia la un consult medical. „Unde să merg, dacă
nu în spitalul în care am lucrat toată viaţa?!“ mi-a spus doctorul Duminecă.
– Ce noutăţi a adus dr. Constantin Tîrziu de
când a venit la conducere?
– A
mărit numărul de paturi, a construit clădiri ori le-a extins pe cele vechi, au
apărut secţii noi, a adus medici, aparatură, a înfiinţat linii de gardă… Omul
sfinţeşte locul.
– Cum de s-au gândit pe vremuri să facă aici
şi nu la Tg. Jiu aşa o construcţie?
– Pe
timpuri, aici a fost „spital de zonă interioară“, în caz de război sau situaţie
specială, se transforma într-o unitate medicală de importanţă deosebită. Avea
regim de spital militar, stabilit prin lege. Erau şi documente secrete pentru
astfel de situaţii, pe atunci sala de operaţie şi reanimarea erau dotate de
Ministerul Forţelor Armate.
Ce nu credeam că voi face vreodată
– Cum era spitalul în 2004, domnule doctor
Tîrziu, când aţi venit la conducere, şi cum este astăzi? Mă refer la număr de
paturi, dotări…
–
Patru secţii, 15 sau 16 doctori, din care doi în prag de pensionare, aparatura
– aşa-zisa aparatură – depăşită, datorii… Ca în mai toate spitalele. Apoi,
împreună cu ceilalţi medici, treptat, am făcut ce nu credeam că voi face
vreodată. Era un sistem, ca şi acum, pavilionar şi patru secţii de bază, un
compartiment de ORL cu cinci paturi, un altul de Neurologie, tot cu cinci
paturi. În total, erau 185 de paturi, iar astăzi avem 350 şi – am depus deja
documentaţia – vrem ca la sfârşitul anului să ajungem la 400 de paturi.
– Şi numărul de secţii?
–
Astăzi avem nouă secţii. Au mai apărut între timp cardiologia, era doar un
compartiment cu cinci paturi pe care l-am transformat în secţie cu 30 de
paturi, secţia de neurologie acum are 25 de paturi, secţia de ATI, avem
chirurgie şi obstetrică-ginecologie – şi le avem pentru că funcţionează terapia
intensivă, un spital adevărat nu poate exista fără această componentă. Apoi secţie
de balneofizioterapie, cu un compartiment de recuperare neurologică, un
compartiment de ortopedie adulţi şi dorim ca până la primăvară să aducem şi un
medic de ortopedie pediatrică, să putem astfel 
acoperi toate categoriile de
vârstă. Un compartiment de psihiatrie, unde am dori cât de curând mai multe
paturi, am depus deja documentaţia pentru a-l transforma în secţie –
adresabilitatea pe acest segment este foarte mare şi doar cu un compartiment nu
facem faţă solicitărilor. În judeţ nu sunt spitale de psihiatrie, există doar o
secţie în cadrul Spitalului Judeţean Tg. Jiu. Noi am ajuns la concluzia că
aceste paturi sunt insuficiente şi propunerile de extindere vin cumva ca un
tampon, un răspuns la decalajul existent între nevoia reală de asistenţă
medicală şi posibilităţile spitalului. Este în acelaşi sens cu tendinţele
europene să asigurăm şi accesul bolnavilor psihic – ori care au şi probleme
psihice pe lângă cele obişnuite – într-un spital cu tot spectrul serviciilor
asigurate. Un compartiment de ORL, acum de zece paturi, urologie – cinci
paturi, compartiment de oftalmologie, tot cu cinci paturi, compartiment de nefrologie
în cadrul secţiei boli interne şi acum am luat şi aprobarea pentru o staţie de
dializă cu două aparate pentru bolnavii noştri, mă refer la acuţi sau cronici,
în felul acesta nu va mai fi nevoie să-i transportăm la Tg. Jiu. Un
compartiment de pneumologie, cu două doctoriţe – una este medic primar şi
doctor în ştiinţe medicale –, dotat cu tot ce este necesar, inclusiv
bronhoscop.
Generatorul schimbării
Când
lucrezi cu aparate vechi, când nu ai o sală de operaţii dotată cum sunt în
spitalele de referinţă, ceva în tine se schimbă. Vede şi bolnavul că halatul e
vechi, că aparatura merge cum merge, că un perete e coşcovit, că robinetul
curge şi nu e înlocuit. Sunt lucruri aparent mărunte, dar toate astea se adună şi
creează o anumită stare psihologică, un cerc vicios. Nici nu prinzi de veste
când această „stare“ a căpătat proporţii, s-a propagat de la om la om,
rostogolindu-se precum bulgărele de zăpadă. Dacă a luat-o la vale, se tot duce şi
e din ce în ce mai greu să o opreşti. Dar, dacă poţi să surprinzi momentele
acelea când se nasc astfel de stări şi să le reorientezi către un curs
ascendent, deja lucrurile se schimbă.
– Domnule manager,
orice drum are şi un început. Dv. de unde aţi pornit reforma?
–
(…) Auzeam bolnavi, discutau: „Îţi făcu razele?“. „Mi le făcu. Îmi zise domn’
doctor că am ceva la ficat.“ „Şi?!“ „Păi, parcă nu-mi vine să mă internez aici.
Termin culesul şi merg la Tg. Jiu, e acolo un doctor bun. Parcă şi spitalul e
mai curat.“ Într-un spital, vezi şi auzi multe, înţelegi cum judecă oamenii.
Numai dacă nu te interesează nu reţii astfel de detalii. Sigur, mi-am pus şi eu
întrebări. Care-s doctorii căutaţi în Tg. Jiu? Bun! Am mers şi am discutat cu
ei. Le-am prezentat avantajele şi dezavantajele. Am scos treptat posturi la
concurs. Unii au venit, dar n-au venit doar ei, au venit cu pacienţi cu tot, au
venit cu experienţa lor, cu ştiinţa de a discuta cu oamenii, de a se integra
între colegi, s-au dat şi ceilalţi după ei, s-au adaptat şi cadrele medii şi
personalul auxiliar…
– „Decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău
fruntaş“, fixa un proverb.
–
E un mare adevăr. Noi suntem într-un spital tânăr, în dezvoltare, deja a
crescut adresabilitatea, au început să vină spre noi şi pacienţi din judeţele
vecine, nu mai vorbesc de cei din afara zonei arondate, oamenii sunt mulţumiţi.
Au apărut şi apar secţii noi, pregătim o unitate de dializă, apar noi linii de
gardă, salariile medicilor cresc pe măsură. Într-un fel stau lucrurile într-un
spital îmbătrânit, cu o organigramă încărcată, altfel într-un loc unde se
înfiinţează noi compartimente, e nevoie de medici.
– Aveţi acum o experienţă nu doar medicală, mă
refer la specialitatea dv. de bază, ci şi experienţă ca manager. Ce anume a făcut
să crească adresabilitatea spitalului?
–
În primul rând, prezenţa medicilor tineri, sunt foarte buni. Apoi, aparatura
medicală: degeaba ai medici buni, dacă nu ai cu ce să faci treabă. Am adus aici
aproape toată aparatura necesară pentru desfăşurarea activităţii – endoscop,
colonoscop, colposcop, histeroscop, care sunt în ambulatoriu; pentru sălile de
operaţii pentru ortopedie am adus un aparat de radioscopie special, mobil, de
mare ajutor în intervenţiile chirurgicale şi în vizualizarea intraoperatorie a
unor leziuni; am adus şi laparoscop, sunt chirurgi specializaţi, se fac deja în
mod curent intervenţii laparoscopice, ba chiar au început să lucreze minim
invaziv şi în ginecologie, medicii ortopezi fac deja artroscopii, altădată nici
nu visam că vom face astfel de intervenţii în spitalul nostru.
– Câţi chirurgi de chirurgie
generală sunt în spital?
–
Cinci.
– Medici ATI?
– Patru.
– Cum aţi
reuşit să-i aduceţi? Sunt spitale mari care nu au atâţia medici ATI, dacă îi
raportăm la numărul de paturi.
– Da, văd şi eu la televizor, aud… În nu ştiu
care spital judeţean sunt doar doi medici ATI. Cum am reuşit? Eu mi-am păstrat
relaţiile cu profesorii din facultate. Au am terminat la Craiova, în 1982;
suntem la 90 km de Craiova, merg frecvent acolo, discut cu ei, le cer sfatul. Şi
ei se bucură că sunt consultaţi.
– Pornind de la această platformă, aţi putea
dezvolta treptat şi colaborări ştiinţifice, puteţi deschide linii de cercetare?
–
M-a preocupat şi ideea de a încuraja activitatea ştiinţifică a medicilor. Este şi
o satisfacţie pentru ei, contribuie şi la creşterea calităţii asistenţei
medicale. Mai întâi însă a fost nevoie de o schimbare de atitudine a salariaţilor
şi pentru asta era nevoie de modernizări, de medici, de aparatură, echipamente,
optimizări în activitatea spitalului. Sunt etape peste care nu poţi să sari. Am
avut sprijinul şi înţelegerea consiliului local şi 
pacienţilor, extrem de
important. În dezvoltarea unui spital, sunt trei piloni: medicii, pacienţii şi
condiţiile de lucru, şi când spun condiţii mă refer la climat, la relaţiile cu
ceilalţi şi pe urmă la aparatură, circuite funcţionale… Dacă nu vii la spital
cu drag, dacă şeful de secţie sau managerul îţi vorbesc urât sau vin şi te învaţă
ei ce şi cum trebuie să faci, nu mai merge nimic.
Să ai
curaj să fii sincer cu tine
– Şi totuşi, ceva îmi scapă. Cu tot
sprijinul profesorilor din Craiova, cum aţi convins medici buni, care aveau în
faţă o carieră, poate chiar una universitară, să vină într-un spital de
provincie pe atunci necunoscut? Mulţi cred că un astfel de pas ar însemna să se
îngroape, să se rateze…
– Orice om inteligent alege un loc unde el
poate să crească, unde oamenii – colegi sau pacienţi – au nevoie de el. Şi-apoi,
eu însumi am ales, la un moment dat, spitalul din Tg. Cărbuneşti, trecusem prin
asta. Important e să ai curaj să fii sincer cu tine şi-apoi să fii sincer şi cu
ceilalţi. Şi a fost important ca şi eu să-mi respect angajamentele. Am fost
recunoscuţi şi de Ministerul Sănătăţii şi de CNAS: de la 1 februarie 2012
suntem spital de urgenţă. Într-un orăşel. Pentru unii, asta înseamnă mult:
recunoaştere, salarizare, sentimentul că eşti de folos celorlalţi. Împreună cu
autorităţile locale, am creat unele facilităţi – în faţa spitalului există 80
de apartamente, în două-trei săptămâni se vor da în folosinţă, cel puţin 20 se
vor da medicilor şi asistenţilor care fac naveta.
– Spitalul este pe model pavilionar. Câte
corpuri de clădire sunt noi? Câte au fost modernizate?
– Au fost reabilitate şi modernizate toate
spaţiile vechi. În plus, s-au construit, respectând arhitectura veche – era
important să nu stricăm nimic din ce era deja făcut – secţia de cardiologie, în
cadrul secţiei de fizioterapie s-a construit un corp de clădire, în pavilionul
destinat pediatriei s-a adăugat, tot aşa, un corp, asigurând astfel şi
extinderea unor circuite în spital, am modernizat în totalitate spaţiile pentru
TB, anatomie patologică, s-a construit o biserică, am angajat un preot. Secţia
de neurologie se află într-un spaţiu modernizat, am adus şi compartimentul de
psihiatrie în aceeaşi clădire şi astăzi sau mâine vom scoate la licitaţie
construirea viitoarei secţii de ortopedie adulţi şi pediatrică…
Casa şi familia
Am regăsit Spitalul Orăşenesc de Urgenţă Tg.
Cărbuneşti şi medicii dornici să demonstreze că, oriunde, chiar şi într-un
târguşor, omul sfinţeşte locul.
„Dacă se poate face asistenţă medicală
performantă într-un orăşel de provincie din Franţa, Germania, Belgia sau
Spania, la noi de ce nu ar fi posibil?!“, se întreba, retoric, un medic tânăr.
N-a fost singurul întâlnit în acea zi, când am trecut prin secţiile spitalului,
căutând să văd, să ascult şi să înţeleg fenomenul. În ciuda discordiei întreţinute
şi hăituirii medicilor tineri, încurajaţi mai degrabă în a-şi părăsi ţara, mulţi
văd şi înţeleg că adevăratele posibilităţi de afirmare sunt legate de spaţiul
magic de-acasă. „Dacă dr. Constantin Tîrziu a izbutit să aducă până şi medici
foarte buni din Spitalul Judeţean Tg. Jiu sau chiar din Craiova şi să-i convingă
să rămână la noi, dacă a izbutit să realizeze atât de multe investiţii moderne ori
să reabiliteze vechi pavilioane, e o dovadă că se poate. Or, asta înseamnă să
redăm speranţa medicilor şi asistenţilor medicali din ţară! Greu a fost să se
pornească pe acest drum. Şi să se găsească un manager ataşat de spital, de
salariaţi şi dornic să-şi împlinească visul. E visul nostru împreună. Eu unul
n-aş mai pleca de aici. Nici dacă mi s-ar da un salariu de trei ori mai mare.
Spitalul acesta este acum casa şi familia mea.“
