Newsflash
Reportaje

Veneţia sub vraja măştilor

de Iftimie NESFÂNTU - mar. 27 2014
Veneţia sub vraja măştilor

Ediţia din acest an a Carnavalului de la Veneţia, desfăşurat în perioada 15 februarie – 4 martie,  sub genericul „Wonder and fantasy nature“, este un îndemn la o altă atitudine faţă de natura fantastică din noi înşine şi din afara noastră. Privind-o ca pe o mare provocare, anul acesta mi-am propus să ajung acolo, în locul unde s-a născut carnavalul. Nu ştiam care ar putea fi acel loc şi care ar putea fi călăuza. Urma să descopăr pas cu pas propriul meu drum.

 
 
Ploua când am ajuns. Abia coborâsem dintr-un autobuz, care mă adusese din Mestre, unde eram cazat, vântul bătea, iar într-un mic părculeţ văd o duzină de chioşcuri care expuneau măşti, ce erau asaltate de nou-veniţi. Vizate erau pelerinele şi cizmele, unele înalte până la şolduri. M-am aşezat la rând să-mi cumpăr o pelerină. În faţa mea, un grup de francezi – mamă şi tată, fată şi ginere, un nepot de şapte-opt anişori, un fel de „domnu’ Goe“ – se ciondăneau, căutând să ajungă la un punct de vedere comun. Urma să meargă pe jos până în Piaţa San Marco, destinaţia finală pentru cei care încă mai continuau să coboare, la pachet, din autobuzele şi autocarele ticsite de turişti. „Salvarea mea“, am zis: „mă voi ţine în preajma lor“.
Câteva ore bune, am mers în zigzag, pe străduţe înguste, tăiate pe alocuri de canale şi ajungem la un gondolier, pe care îl întreabă bunicul din grupul francez, cât i-ar costa o plimbare. „80 de euro de persoană pentru 40 de minunte. Doriţi? Vă pot duce până la Piaţa San Marco. E cea mai frumoasă. Pentru încă 25 de euro, vă trec şi pe sub Podul îndrăgostiţilor. Altfel, n-aveţi nicio şansă să-l vedeţi, decât dacă plătiţi intrarea în Palatul Dogilor“ Am auzit un „nu, mulţumesc“, scurt, şi o palmă după ceafa micuţului Goe, preventiv, înainte să înceapă iar să plângă. „Mă surprinde, nu văd decât chinezi în gondole. De unde or avea bani?“, zic eu către ei. „Nu vă faceţi griji, (…) sunt sponsorizaţi de guvernul lor. Peste doi-trei ani, o să-i regăsiţi în Veneţia, propietari de magazine sau iniţiatori de afaceri. Ei ştiu ce vor“, îmi răspunde ginerele.
M-am retras din dialog, chipurile preocupat dintr-odată de peisaj şi curând i-am pierdut din vedere. Intrasem într-un labirint de străduţe înguste, unele abia cât să lase loc pentru două persoane să treacă una pe lângă cealaltă, iar din loc în loc mă opream să fotografiez, pentru că, gândeam eu, ce nu faci acum, rareori vei mai avea şansa să faci.
Vitrinele, magazinele deschise, acolo unde străzile erau ceva mai largi, ofereau tot ce ţi-ai fi putut dori: bijuterii, cărţi de joc, dulciuri, papetărie, costume, articole de pescuit, electronice, cosmetice, sticle cu vinuri celebre, mezeluri şi brânzeturi, măsline din Grecia şi Spania, zaruri din sticlă de Murano, sucuri în ambalaje ce reproduc forma Italiei, cercei şi inele, flori, oglinzi, veselă, magneţi, arbori de sticlă şi păpuşi din porţelan, portocale, gondole miniaturale şi gondolieri de tinchea, ridichi şi salată, lenjerie intimă sau rochii fastuos împodobite, amintind de vremurile de glorie ale Veneţiei. Tot felul de idei de aranjare a vitrinelor şi depozitare a produselor în micuţele magazine, cu scopul de a determina turiştii să se oprească şi să cumpere. Şi, peste tot, măşti. Măşti şi iar măşti. Cu preţuri începând de la 20–30 de euro, până la cele mai elaborate, unele chiar opere de artă, de sute de euro. Mutându-mi brusc privirea de la vitrine către străduţe, mi se părea că toate acele obiecte şi măşti s-au întrupat într-o curgere colorată diversă: francezi şi germani, localnici, adulţi şi tineri, căţei mici şi chinezi mici, ruşi, polonezi, belgieni, americani, austrieci, români. O informaţie oficială aproximează că în cele 18 zile de carnaval au trecut prin Veneţia aproape 18 milioane de oameni, veniţi din toate colţurile lumii. „Pradă mercantilismului“, observa Giorgio Spiller, un artist plastic celebru, „ceea ce ajută Veneţia să trăiască, de fapt o omoară“. Traficul uriaş de persoane şi kitsch-ul corodează lent, ireversibil, mai rău decât apa mării şi valurile, o cultură şi o istorie incredibile la vremea lor.
Tocmai mă rătăcisem şi, căutând să revin la puhoaiele de lume ce afluiau spre acelaşi punct terminus, surprind pe o străduţă o prinţesă vorbind la telefon, furată de convorbire alături de alte două măşti. Actori, zeci, poate sute, plătiţi de organizatori, cu măşti şi îmbrăcaţi în costume de epocă, erau pe străzi, pozând. Oricine se putea fotografia alături de o mască. Sub vraja acestor măşti-actori, m-am eliberat cât de cât de ispita vitrinelor şi a ideilor prezente în spatele obiectelor expuse.
Pentru un timp, ploaia s-a oprit. Mi-am ridicat ochii spre cer. Arbori sunt puţini, ici-colo prin câte o curte, umbrind în zilele cu soare, ghizdurile vreunei fântâni secată de cine ştie când. Vegetaţie multă este însă pe ziduri, o vezi în ghivecele aşezate pe balconaşe înguste ori întrezărite printre obloanele deschise, în ferestre. O străduţă ce părea decupată din tabloul unui pictor mă atrăsese ca un magnet. M-am sprijinit de un perete şi am reglat aparatul să pot fotografia rufele întinse la uscat pe deasupra unui balconaş. Din fereastra deschisă, o femeie cu voce de candelă, m-a strigat, într-o engleză stricată: „Domnule, urcă!“. Abia atunci am văzut că străduţa se înfunda. M-am îndepărtat ca de o nălucire. Din spatele meu, auzeam aceeaşi chemare, repetată, ca într-un vis: „(…) Nu poţi cunoaşte Veneţia doar umblând pe străzi. Trebuie să pătrunzi în interior!“

 

Oameni sub acoperire

 

Nu era greu să ajungi în Piaţa San Marco, greu era să-ţi cunoşti adevăratele motive ori să le ţii în frâu şi să nu întârzii pe drum. Să nu te rătăceşti. Însă cine avea timp să despice firul gân­durilor? Toată acea puzderie de lume curgea continuu către punctul central de atracţie. Puţini erau cei care se opreau să admire ori să fotografieze arhitectura clă­dirilor sau farmecul policrom al desuurilor întinse la uscat pe sfori, culisând între scripeţii fixaţi în pereţii mâncaţi de igrasie sau al clădirilor locuite, ale căror uşi dădeau direct spre apa canalelor.
„Un agent, un agent!“, strigă un copil către cei care-l însoţeau. Şi eu, ca şi alte câteva zeci de persoane dotate cu aparate foto, ne-am îndreptat privirile în aceeaşi clipă, pe direcţia indicată de mâna copilului. Ascuns sub o pălărie de culoare închisă, în spatele unor ochelari fumurii, băr­batul – prototipul agentului secret din filmele de spionaj – ţinea cu mâinile înmănuşate un număr din Il Gazzettino Venezia Mestre, de sâmbătă, 15 februarie 2014, prima zi a Carnavalului. Doi ochi, decupaţi în partea de sus a tabloidului, într-o imagine ce reprezenta mulţimea de turişti adunată din toată lumea în Piaţa San Marco, lăsa privitorilor cale liberă către titlurile mari din prima pagină. Am aşteptat să se oprească bâzâitul blitz-urilor şi m-am apropiat de mască, să o pot fotografia de aproape. Şi-a pus, pe sub ziar, un deget la gură, închipuind un fel de „Ssst!“ şi mi-a spus, com­plice, cât să-l aud doar eu, într-o română „precum Ozana cea limpede şi frumos curgătoare“: „Salut, colega! Suntem sub acoperire!“.
    În ziua următoare, recep­ţionerul de la hotel mi-a oferit o hartă a Veneţiei şi un pont: un tichet de 18 euro, valabil timp de 12 ore, cu ajutorul căruia puteam călători cu atobuzul, până la intrarea în oraş şi apoi cu vaporetto, fie pe Canal Grande, fie oriunde către celelalte destinaţii turistice apropiate Veneţiei. Aveam libertatea de a alege. Am ajuns chiar şi la Murano. Am intrat într-un atelier de prelucrare a sticlei, celebra sticlă de  Murano, unde, cel puţin aşa se spune, n-a pus niciodată piciorul un jurnalist.
Dacă în prima zi rătăcisem prin labirintul de străduţe pietonale din zona centrală apropiindu-mă şi depărtându-mă de Piaţa San Marco, în a doua zi pot spune că mi-am umplut sufletul cu poezia Veneţiei, văzută de pe apă. Pe străzi, prin faţa magazinelor mari şi mici, puteai să citeşti pe chipurile oamenilor dorinţe, o anume foame, uneori de un grotesc evident, de a cumpăra, de a aduna mici flecuşteţe. Pe vaporaş însă, nu mai puteai să cumperi nimic. Deşi erau pline ochi cu turişti, fiecare era în felul lui singur, cu ochii lipiţi de spectacolul desfăşurat al arhitecturii faţadelor – palate, hoteluri, bazilici. O pădure de clădiri, crescând din apă. Te şi miri cum de rezistă de atâta amar de ani.

 

A fost odată

 

   Istoria oraşului se pierde în negura vremurilor. Înaintea erei creştine, în insulele mlăştinoase din lagună, puţin ospitaliere, s-ar fi adăpostit fugari din oraşele Imperiului Roman, să scape de invaziile germanice şi hunice. Abia prin secolul VI, actualul teritoriu al Veneţiei a intrat sub dominaţie bizantină, influenţa acestei îndelungate stăpâniri regăsindu-se în arhitectura oraşului. În secolul IX, comunităţile se reunesc într-un oraş-stat, o republică maritimă, sporind treptat în bogăţie şi importanţă. În anul 828, ca să întărească prestigiul oraşului, s-au adus moaştele Sfântului Evanghelist Marcu (din câte se spune, furate din Alexandria) şi au fost aşezate în bazilica înălţată în cinstea lui, San Marco devenind astfel principalul patron religios al oraşului. Din aproape în aproape, Veneţia devenea cel mai prosper oraş al Europei, celebră prin flota şi armata sa şi, deopo­trivă, prin spiritul progresist, culti­va­rea artelor şi toleranţa reli­gioasă. Era condusă de un doge, ales pe viaţă, şi de un consiliu.
   Istoria Veneţiei este un adevărat tratat de supravieţuire. Lipsiţi de pământ, veneţienii au învăţat să se folosească de mare, dezvoltând navigaţia şi comerţul. Era singura poartă prin care bogăţiile Asiei pătrundeau în Europa. Flota Veneţiei, la sfârşitul secolului XIII, număra 3.000 de vase mari. Aici soseau cele mai scumpe mărfuri – mătase, miro­denii şi obiecte de artă – aduse din Asia cu ajutorul caravanelor, dând şansa neguţătorilor veneţieni să pătrundă ca invitaţi de onoare în toate curţile imperiale ale Europei. Prin secolul XV a început declinul. Când oştile otomane erau sub zidurile cetăţii Constantinopole, veneţienii au trimis o flotă în sprijinul celor asediaţi, atrăgându-şi declaraţia de război din partea sultanului Mehmet al II-lea. Au urmat pe neaşteptate alte două lovituri: în 1492, Cristofor Columb, descoperind America, a deschis calea către o nouă sursă de bogăţii şi a oferit coroanei spaniole prilejul să-şi conso­lideze puterea comercială, iar în 1498, Vasco da Gama a descoperit drumul spre Indii. Spania, Portugalia şi Anglia au devenit noile puteri maritime, vene­ţienii pierzând compe­tiţia, corăbiile lor nefiind capabile să înfrunte oceanele şi nici să se angajeze în cucerirea unor colonii. Cultura, artele fru­moase şi arhitectura clădirilor au rămas însă un portdrapel al aşeză­rilor din laguna Veneţiei.
   Veneţia pe care noi o descoperim şi redescoperim astăzi poartă încă aura maeştrilor de odinioară. Este însă o lume obosită, epuizată, pradă mercantilismului mo­dern şi kitsch-ului, măcinată, în ascuns şi la vedere, de timp şi de apă, de numărul uriaş de turişti ce-i încarcă străduţele şi pieţele, în căutarea confuză a nu ştiu ce. Este locul virtual şi real unde cele mai intime dorinţe, poate niciodată recunoscute, se întâlnesc cu dorinţele celor­lalţi şi cu istoria.
    Privind oraşul de la bordul vaporaşului – acel vaporetto – năuc şi năucit, mă regăsesc captiv într-un labirint lăuntric pe care Veneţia abia dacă-l poate sugera. Am senzaţia că visez. Mi-e teamă că mă voi trezi curând şi voi uita visul şi nu voi mai ajunge niciodată la semnificaţiile lui. Flămând de tot ce văd şi dornic să păstrez cât mai multe „amintiri”, declanşez în neştire aparatul de fotografiat: chipuri de oameni şi de clădiri, unele maiestuoase, altele măcinate de apă, coloane şi faţade, amintind de stiluri arhitecturale din epoci diferite, gondole, bărci, vaporaşe, poduri şi iar, unde nu te aştepţi, alte canale mai mici, brăzdând oraşul. E de ajuns să înaintezi pe canal un metru sau doi şi deja  perspectiva este alta, mereu alta. „Oare, cum se face aprovizionarea? În Veneţia nu sunt maşini. Nici n-ar avea cum să circule.”, întrebase, înUn curs la Universitatea din Padova, întrerupt pentru o fotografie franceză, retoric, o mască din apropierea mea. Şi tocmai atunci, în faţa noastră, ca din senin, apare o ambarcaţiune plină cu mărfuri.
    Drumul ocolitor către Piaţa San Marco făcut în cea de-a treia zi a fost ca o spirală întortocheată, cu numeroase intrări în micile magazine, înghesuite cu produse, multe inutile. Un adevărat bazar. Vitrinele şi interioarele magazinelor pot developa unui „cititor” atent  chipul vizibil al dorinţelor celor mulţi. Sensul iniţial al carnavalului s-a pierdut. Biserica – observa un artist întâlnit o zi mai târziu la Treviso – a relansat, prin secolele 17–18, carnavalul pentru a-şi spori autoritatea: „câteva zile de iluzorie libertate pentru un an de supunere necondiţionată“.

 

Graniţa dintre vis şi realitate 

 

   În ziua următoare, a patra, am fost la Treviso, o vreme un fel de pavăză a frontierei nord-vestice a Republicii Veneţia. Motivul alegerii fusese cât se poate de simplu: un traducător în italiană, freelancer, născut în România, pe care l-am întâlnit în trenul spre Padova, îmi spusese că Treviso este oraşul unde a fost creată tiramisu, prăjitura mea preferată. Motiv şi prilej de a face un drum până în oraş. Acolo, hălăduind pe străzi, am coborât la ecluze, atras de chipul unui personaj singuratic. N-aduce anul ce-aduce clipa! Omul întâlnit fusese prin Parterul casei-muzeu Carlo Goldoni1980 şi după aceea, ani la rând, în comitetul de organizare al Carnavalului de la Veneţia. Îmi spunea că „pe atunci se putea vorbi cu adevărat despre o renaştere culturală, se montau piese de teatru în spiritul vremurilor de altădată, eu însumi am făcut costumele, invitam actori din toată lumea, regizori – l-am adus la Veneţia şi pe unul din discipolii lui Brecht. (…) Aşa cum se desfăşoară acum, carnavalul distruge Veneţia. Paradoxal, ceea ce ajută oraşul să trăiască, de fapt îi grăbeşte moartea“.
    Între momentul predării camerei şi ora la care venea autocarul, aveam la dispoziţie opt ore. De ajuns pentru a face un alt drum la Veneţia, de această dată după carnaval. Am scăpat şi de grija bagajelor, lăsându-le la un magazin ţinut de o familie de români din Mestre. Am pornit iarăşi, hoinar pe străduţele Veneţiei. Aproape de  Piaţa San Polo m-am rătăcit. Doream să trec în cartierul Dorsoduro, către canalul Giudeca, vdar uitasem că toate curg şi nu poţi trece de două ori prin acelaşi loc; forţând destinul, te poţi rătăci. Am deschis harta şi, undeva aproape de locul unde mă aflam, am reperat muzeul „Carlo Goldoni“. Odată ce restabilisem reperele, l-am găsit uşor. Taxa era acceptabilă.  Am intrat fără niciun fel de idei preconcepute.  În acel spaţiu magic, fascinat de ceea ce vedeam – apa canalului pătrundea în încăperea de la parter şi dacă n-ar fi fost grilajul te puteai urca în gondolă chiar din propria locuinţă –, m-am oprit ca fulgerat. Unde şi când am mai văzut imaginea?!  M-am aşezat pe un scaun, aflat în apropiere, am privit încă o dată atent arcadele din cărămidă şi marmură care susţineau scara ce urca la etaj, acolo unde se afla muzeul propriu-zis şi… s-a făcut lumină: visasem acea casă-muzeu, în urmă cu două nopţi, între drumul făcut la Padova şi cel către Treviso. Pentru mine, Veneţia se aşeza undeva în adânc, acolo unde nu mai exista nicio graniţă între vis şi realitate. M-am apucat să citesc la întâmplare din ghidul împrumutat de la casa de bilete: „În timpul vieţii lui Goldoni, oraşul putea conta pe 50 de teatre, care angajau autori, actori, cântăreţi, scenografi. Veneţia cunoscuse atunci o viaţă teatrală animată şi diversă. Clădirile teatrelor importante fuseseră complet renovate“. Din interiorul acelei case, arhaice şi policrome, toate se vedeau altfel decât văzusem, prins în vacarmul ultimelor zile de carnaval, de pe străzile înguste sau de pe Canal Grande.  În sfârşit, călăuzit de poezie şi vis, ajunsesem acasă!

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe