Ediţia
din acest an a Carnavalului de la Veneţia, desfăşurat în perioada 15 februarie
– 4 martie, sub genericul „Wonder and
fantasy nature“, este un îndemn la o altă atitudine faţă de natura fantastică
din noi înşine şi din afara noastră. Privind-o ca pe o mare provocare, anul
acesta mi-am propus să ajung acolo, în locul unde s-a născut carnavalul. Nu ştiam care ar putea fi acel loc şi care
ar putea fi călăuza. Urma să descopăr pas cu pas propriul meu drum.
Ploua
când am ajuns. Abia coborâsem dintr-un autobuz, care mă adusese din Mestre,
unde eram cazat, vântul bătea, iar într-un mic părculeţ văd o duzină de chioşcuri
care expuneau măşti, ce erau asaltate de nou-veniţi. Vizate erau pelerinele şi
cizmele, unele înalte până la şolduri. M-am aşezat la rând să-mi cumpăr o
pelerină. În faţa mea, un grup de francezi – mamă şi tată, fată şi ginere, un
nepot de şapte-opt anişori, un fel de „domnu’ Goe“ – se ciondăneau, căutând să
ajungă la un punct de vedere comun. Urma să meargă pe jos până în Piaţa San
Marco, destinaţia finală pentru cei care încă mai continuau să coboare, la
pachet, din autobuzele şi autocarele ticsite de turişti. „Salvarea mea“, am
zis: „mă voi ţine în preajma lor“.
Câteva
ore bune, am mers în zigzag, pe străduţe înguste, tăiate pe alocuri de canale şi
ajungem la un gondolier, pe care îl întreabă bunicul din grupul francez, cât
i-ar costa o plimbare. „80 de euro de persoană pentru 40 de minunte. Doriţi? Vă
pot duce până la Piaţa San Marco. E cea mai frumoasă. Pentru încă 25 de euro, vă
trec şi pe sub Podul îndrăgostiţilor. Altfel, n-aveţi nicio şansă să-l vedeţi,
decât dacă plătiţi intrarea în Palatul Dogilor“ Am auzit un „nu, mulţumesc“,
scurt, şi o palmă după ceafa micuţului Goe, preventiv, înainte să înceapă iar să
plângă. „Mă surprinde, nu văd decât chinezi în gondole. De unde or avea bani?“,
zic eu către ei. „Nu vă faceţi griji, (…) sunt sponsorizaţi de guvernul lor.
Peste doi-trei ani, o să-i regăsiţi în Veneţia, propietari de magazine sau iniţiatori
de afaceri. Ei ştiu ce vor“, îmi răspunde ginerele.
M-am
retras din dialog, chipurile preocupat dintr-odată de peisaj şi curând i-am
pierdut din vedere. Intrasem într-un labirint de străduţe înguste, unele abia
cât să lase loc pentru două persoane să treacă una pe lângă cealaltă, iar din
loc în loc mă opream să fotografiez, pentru că, gândeam eu, ce nu faci acum,
rareori vei mai avea şansa să faci.
Vitrinele,
magazinele deschise, acolo unde străzile erau ceva mai largi, ofereau tot ce ţi-ai
fi putut dori: bijuterii, cărţi de joc, dulciuri, papetărie, costume, articole
de pescuit, electronice, cosmetice, sticle cu vinuri celebre, mezeluri şi
brânzeturi, măsline din Grecia şi Spania, zaruri din sticlă de Murano, sucuri
în ambalaje ce reproduc forma Italiei, cercei şi inele, flori, oglinzi, veselă,
magneţi, arbori de sticlă şi păpuşi din porţelan, portocale, gondole
miniaturale şi gondolieri de tinchea, ridichi şi salată, lenjerie intimă sau
rochii fastuos împodobite, amintind de vremurile de glorie ale Veneţiei. Tot
felul de idei de aranjare a vitrinelor şi depozitare a produselor în micuţele
magazine, cu scopul de a determina turiştii să se oprească şi să cumpere. Şi,
peste tot, măşti. Măşti şi iar măşti. Cu preţuri începând de la 20–30 de euro,
până la cele mai elaborate, unele chiar opere de artă, de sute de euro.
Mutându-mi brusc privirea de la vitrine către străduţe, mi se părea că toate
acele obiecte şi măşti s-au întrupat într-o curgere colorată diversă: francezi şi
germani, localnici, adulţi şi tineri, căţei mici şi chinezi mici, ruşi,
polonezi, belgieni, americani, austrieci, români. O informaţie oficială
aproximează că în cele 18 zile de carnaval au trecut prin Veneţia aproape 18
milioane de oameni, veniţi din toate colţurile lumii. „Pradă mercantilismului“,
observa Giorgio Spiller, un artist plastic celebru, „ceea ce ajută Veneţia să
trăiască, de fapt o omoară“. Traficul uriaş de persoane şi kitsch-ul corodează
lent, ireversibil, mai rău decât apa mării şi valurile, o cultură şi o istorie
incredibile la vremea lor.
Tocmai
mă rătăcisem şi, căutând să revin la puhoaiele de lume ce afluiau spre acelaşi
punct terminus, surprind pe o străduţă o prinţesă vorbind la telefon, furată de
convorbire alături de alte două măşti. Actori, zeci, poate sute, plătiţi de
organizatori, cu măşti şi îmbrăcaţi în costume de epocă, erau pe străzi,
pozând. Oricine se putea fotografia alături de o mască. Sub vraja acestor măşti-actori,
m-am eliberat cât de cât de ispita vitrinelor şi a ideilor prezente în spatele
obiectelor expuse.
Pentru
un timp, ploaia s-a oprit. Mi-am ridicat ochii spre cer. Arbori sunt puţini,
ici-colo prin câte o curte, umbrind în zilele cu soare, ghizdurile vreunei
fântâni secată de cine ştie când. Vegetaţie multă este însă pe ziduri, o vezi
în ghivecele aşezate pe balconaşe înguste ori întrezărite printre obloanele
deschise, în ferestre. O străduţă ce părea decupată din tabloul unui pictor mă
atrăsese ca un magnet. M-am sprijinit de un perete şi am reglat aparatul să pot
fotografia rufele întinse la uscat pe deasupra unui balconaş. Din fereastra
deschisă, o femeie cu voce de candelă, m-a strigat, într-o engleză stricată:
„Domnule, urcă!“. Abia atunci am văzut că străduţa se înfunda. M-am îndepărtat
ca de o nălucire. Din spatele meu, auzeam aceeaşi chemare, repetată, ca într-un
vis: „(…) Nu poţi cunoaşte Veneţia doar umblând pe străzi. Trebuie să pătrunzi
în interior!“
Oameni sub
acoperire
Nu
era greu să ajungi în Piaţa San Marco, greu era să-ţi cunoşti adevăratele
motive ori să le ţii în frâu şi să nu întârzii pe drum. Să nu te rătăceşti. Însă
cine avea timp să despice firul gândurilor? Toată acea puzderie de lume curgea
continuu către punctul central de atracţie. Puţini erau cei care se opreau să
admire ori să fotografieze arhitectura clădirilor sau farmecul policrom al
desuurilor întinse la uscat pe sfori, culisând între scripeţii fixaţi în pereţii
mâncaţi de igrasie sau al clădirilor locuite, ale căror uşi dădeau direct spre
apa canalelor.
„Un
agent, un agent!“, strigă un copil către cei care-l însoţeau. Şi eu, ca şi alte
câteva zeci de persoane dotate cu aparate foto, ne-am îndreptat privirile în
aceeaşi clipă, pe direcţia indicată de mâna copilului. Ascuns sub o pălărie de
culoare închisă, în spatele unor ochelari fumurii, bărbatul – prototipul
agentului secret din filmele de spionaj – ţinea cu mâinile înmănuşate un număr
din Il Gazzettino Venezia Mestre, de
sâmbătă, 15 februarie 2014, prima zi a Carnavalului. Doi ochi, decupaţi în
partea de sus a tabloidului, într-o imagine ce reprezenta mulţimea de turişti
adunată din toată lumea în Piaţa San Marco, lăsa privitorilor cale liberă către
titlurile mari din prima pagină. Am aşteptat să se oprească bâzâitul
blitz-urilor şi m-am apropiat de mască, să o pot fotografia de aproape. Şi-a
pus, pe sub ziar, un deget la gură, închipuind un fel de „Ssst!“ şi mi-a spus,
complice, cât să-l aud doar eu, într-o română „precum Ozana cea limpede şi
frumos curgătoare“: „Salut, colega! Suntem sub acoperire!“.
În
ziua următoare, recepţionerul de la hotel mi-a oferit o hartă a Veneţiei şi un
pont: un tichet de 18 euro, valabil timp de 12 ore, cu ajutorul căruia puteam călători
cu atobuzul, până la intrarea în oraş şi apoi cu vaporetto, fie pe Canal Grande, fie oriunde către celelalte destinaţii
turistice apropiate Veneţiei. Aveam libertatea de a alege. Am ajuns chiar şi la
Murano. Am intrat într-un atelier de prelucrare a sticlei, celebra sticlă de Murano,
unde, cel puţin aşa se spune, n-a pus niciodată piciorul un jurnalist.
Dacă în prima zi rătăcisem prin labirintul de
străduţe pietonale din zona centrală apropiindu-mă şi depărtându-mă de Piaţa
San Marco, în a doua zi pot spune că mi-am umplut sufletul cu poezia Veneţiei,
văzută de pe apă. Pe străzi, prin faţa magazinelor mari şi mici, puteai să citeşti
pe chipurile oamenilor dorinţe, o anume foame, uneori de un grotesc evident, de
a cumpăra, de a aduna mici flecuşteţe. Pe vaporaş însă, nu mai puteai să
cumperi nimic. Deşi erau pline ochi cu turişti, fiecare era în felul lui
singur, cu ochii lipiţi de spectacolul desfăşurat al arhitecturii faţadelor –
palate, hoteluri, bazilici. O pădure de clădiri, crescând din apă. Te şi miri
cum de rezistă de atâta amar de ani.
A fost odată
Istoria
oraşului se pierde în negura vremurilor. Înaintea erei creştine, în insulele mlăştinoase
din lagună, puţin ospitaliere, s-ar fi adăpostit fugari din oraşele Imperiului
Roman, să scape de invaziile germanice şi hunice. Abia prin secolul VI,
actualul teritoriu al Veneţiei a intrat sub dominaţie bizantină, influenţa
acestei îndelungate stăpâniri regăsindu-se în arhitectura oraşului. În secolul
IX, comunităţile se reunesc într-un oraş-stat, o republică maritimă, sporind treptat
în bogăţie şi importanţă. În anul 828, ca să întărească prestigiul oraşului,
s-au adus moaştele Sfântului Evanghelist Marcu (din câte se spune, furate din
Alexandria) şi au fost aşezate în bazilica înălţată în cinstea lui, San Marco
devenind astfel principalul patron religios al oraşului. Din aproape în
aproape, Veneţia devenea cel mai prosper oraş al Europei, celebră prin flota şi
armata sa şi, deopotrivă, prin spiritul progresist, cultivarea artelor şi
toleranţa religioasă. Era condusă de un doge, ales pe viaţă, şi de un
consiliu.
Istoria
Veneţiei este un adevărat tratat de supravieţuire. Lipsiţi de pământ, veneţienii
au învăţat să se folosească de mare, dezvoltând navigaţia şi comerţul. Era
singura poartă prin care bogăţiile Asiei pătrundeau în Europa. Flota Veneţiei,
la sfârşitul secolului XIII, număra 3.000 de vase mari. Aici soseau cele mai
scumpe mărfuri – mătase, mirodenii şi obiecte de artă – aduse din Asia cu
ajutorul caravanelor, dând şansa neguţătorilor veneţieni să pătrundă ca invitaţi
de onoare în toate curţile imperiale ale Europei. Prin secolul XV a început
declinul. Când oştile otomane erau sub zidurile cetăţii Constantinopole, veneţienii
au trimis o flotă în sprijinul celor asediaţi, atrăgându-şi declaraţia de război
din partea sultanului Mehmet al II-lea. Au urmat pe neaşteptate alte două
lovituri: în 1492, Cristofor Columb, descoperind America, a deschis calea către
o nouă sursă de bogăţii şi a oferit coroanei spaniole prilejul să-şi consolideze
puterea comercială, iar în 1498, Vasco da Gama a descoperit drumul spre Indii.
Spania, Portugalia şi Anglia au devenit noile puteri maritime, veneţienii
pierzând competiţia, corăbiile lor nefiind capabile să înfrunte oceanele şi
nici să se angajeze în cucerirea unor colonii. Cultura, artele frumoase şi
arhitectura clădirilor au rămas însă un portdrapel al aşezărilor din laguna
Veneţiei.
Veneţia
pe care noi o descoperim şi redescoperim astăzi poartă încă aura maeştrilor de
odinioară. Este însă o lume obosită, epuizată, pradă mercantilismului modern şi
kitsch-ului, măcinată, în ascuns şi la vedere, de timp şi de apă, de numărul
uriaş de turişti ce-i încarcă străduţele şi pieţele, în căutarea confuză a nu ştiu
ce. Este locul virtual şi real unde cele mai intime dorinţe, poate niciodată recunoscute,
se întâlnesc cu dorinţele celorlalţi şi cu istoria.
Privind
oraşul de la bordul vaporaşului – acel vaporetto
– năuc şi năucit, mă regăsesc captiv într-un labirint lăuntric pe care Veneţia
abia dacă-l poate sugera. Am senzaţia că visez. Mi-e teamă că mă voi trezi
curând şi voi uita visul şi nu voi mai ajunge niciodată la semnificaţiile lui.
Flămând de tot ce văd şi dornic să păstrez cât mai multe „amintiri”, declanşez
în neştire aparatul de fotografiat: chipuri de oameni şi de clădiri, unele maiestuoase,
altele măcinate de apă, coloane şi faţade, amintind de stiluri arhitecturale
din epoci diferite, gondole, bărci, vaporaşe, poduri şi iar, unde nu te aştepţi,
alte canale mai mici, brăzdând oraşul. E de ajuns să înaintezi pe canal un
metru sau doi şi deja perspectiva este
alta, mereu alta. „Oare, cum se face aprovizionarea? În Veneţia nu sunt maşini.
Nici n-ar avea cum să circule.”, întrebase, în franceză, retoric, o mască din
apropierea mea. Şi tocmai atunci, în faţa noastră, ca din senin, apare o
ambarcaţiune plină cu mărfuri.
Drumul
ocolitor către Piaţa San Marco făcut în cea de-a treia zi a fost ca o spirală
întortocheată, cu numeroase intrări în micile magazine, înghesuite cu produse,
multe inutile. Un adevărat bazar. Vitrinele şi interioarele magazinelor pot
developa unui „cititor” atent chipul
vizibil al dorinţelor celor mulţi. Sensul iniţial al carnavalului s-a pierdut.
Biserica – observa un artist întâlnit o zi mai târziu la Treviso – a relansat,
prin secolele 17–18, carnavalul pentru a-şi spori autoritatea: „câteva zile de
iluzorie libertate pentru un an de supunere necondiţionată“.
Graniţa
dintre vis şi realitate
În
ziua următoare, a patra, am fost la Treviso, o vreme un fel de pavăză a
frontierei nord-vestice a Republicii Veneţia. Motivul alegerii fusese cât se
poate de simplu: un traducător în italiană, freelancer,
născut în România, pe care l-am întâlnit în trenul spre Padova, îmi spusese că
Treviso este oraşul unde a fost creată tiramisu, prăjitura mea preferată. Motiv
şi prilej de a face un drum până în oraş. Acolo, hălăduind pe străzi, am
coborât la ecluze, atras de chipul unui personaj singuratic. N-aduce anul
ce-aduce clipa! Omul întâlnit fusese prin 1980 şi după aceea, ani la rând, în
comitetul de organizare al Carnavalului de la Veneţia. Îmi spunea că „pe atunci
se putea vorbi cu adevărat despre o renaştere culturală, se montau piese de
teatru în spiritul vremurilor de altădată, eu însumi am făcut costumele,
invitam actori din toată lumea, regizori – l-am adus la Veneţia şi pe unul din
discipolii lui Brecht. (…) Aşa cum se desfăşoară acum, carnavalul distruge Veneţia.
Paradoxal, ceea ce ajută oraşul să trăiască, de fapt îi grăbeşte moartea“.
Între
momentul predării camerei şi ora la care venea autocarul, aveam la dispoziţie opt
ore. De ajuns pentru a face un alt drum la Veneţia, de această dată după
carnaval. Am scăpat şi de grija bagajelor, lăsându-le la un magazin ţinut de o
familie de români din Mestre. Am pornit iarăşi, hoinar pe străduţele Veneţiei.
Aproape de Piaţa San Polo m-am rătăcit.
Doream să trec în cartierul Dorsoduro, către canalul Giudeca, vdar uitasem că
toate curg şi nu poţi trece de două ori prin acelaşi loc; forţând destinul, te
poţi rătăci. Am deschis harta şi, undeva aproape de locul unde mă aflam, am
reperat muzeul „Carlo Goldoni“. Odată ce restabilisem reperele, l-am găsit uşor.
Taxa era acceptabilă. Am intrat fără
niciun fel de idei preconcepute. În acel
spaţiu magic, fascinat de ceea ce vedeam – apa canalului pătrundea în încăperea
de la parter şi dacă n-ar fi fost grilajul te puteai urca în gondolă chiar din
propria locuinţă –, m-am oprit ca fulgerat. Unde şi când am mai văzut
imaginea?! M-am aşezat pe un scaun,
aflat în apropiere, am privit încă o dată atent arcadele din cărămidă şi marmură
care susţineau scara ce urca la etaj, acolo unde se afla muzeul propriu-zis şi…
s-a făcut lumină: visasem acea casă-muzeu, în urmă cu două nopţi, între drumul
făcut la Padova şi cel către Treviso. Pentru mine, Veneţia se aşeza undeva în
adânc, acolo unde nu mai exista nicio graniţă între vis şi realitate. M-am
apucat să citesc la întâmplare din ghidul împrumutat de la casa de bilete: „În
timpul vieţii lui Goldoni, oraşul putea conta pe 50 de teatre, care angajau
autori, actori, cântăreţi, scenografi. Veneţia cunoscuse atunci o viaţă teatrală
animată şi diversă. Clădirile teatrelor importante fuseseră complet renovate“.
Din interiorul acelei case, arhaice şi policrome, toate se vedeau altfel decât
văzusem, prins în vacarmul ultimelor zile de carnaval, de pe străzile înguste
sau de pe Canal Grande. În sfârşit, călăuzit
de poezie şi vis, ajunsesem acasă!