Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Strigoii de pe Dealul Luleii

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU vineri, 30 ianuarie 2015

Cu ajutorul unor prieteni din Valea Jiului am aflat că „omorâtorii“ de strigoi încă există, ei fiind răsplătiţi şi chiar ocrotiţi de comunitate. Nu-mi venea să cred, dar o mare surpriză am avut când am discutat cu nea Rudi, unul dintre meşterii chemaţi de momârlani să-i scape de strigoi. Ca să-mi abată atenţia spre alte întâmplări, a ajuns să facă dezvăluiri incredibile.

În vagon cu militarii

Nea Rudi – Andrei Radu Benke, după buletin – s-a născut la Turda, la 25 aprilie 1924. Părinţii şi-i aminteşte doar din poveştile bunicului – „tata hăl bătrân“. Maghiari de origine, ei şi-au lăsat copilul mic şi au plecat în Ungaria.
Mai ştiţi ungureşte?
– Oho! Cum nu?! Şi scriu, şi citesc, şi vorbesc.
Cum aţi ajuns aici?
La etatea de trei ani m-am trezit aici. Cum-necum, bunică-mea a decedat, atâta ţin minte, că o ducea cu o căruţă, da’ nu era alai după ea, aşa cum merge acuma după mort. Doar eu mergeam după căruţă şi mă jucam cu o ţăpuşă.
 
„El cânta frumos“, adaugă Marina, nevastă-sa. Nea Rudi pare să nu o audă şi îşi continuă firul încâlcit al gândurilor.
– În ’29 am venit de la Turda, când era revoluţia la Lupeni. Ţin minte ca şi acum: ne-au băgat ceferiştii într-un vagon cu militari că Peste tot, numai ţepuşe: şipci în gard, pari-suport pentru căpiţele din fân, turla bisericiin-aveam biştari. Şi-a venit controlorul. „Mergem la Lupeni, c-avem o luptă!“, or zâs militarii. Ce ştiam eu ce-i aia luptă?

Era roşu la faţă de părea că-i viu

Când aţi auzit prima dată de strigoi?
Prin ’37–’38. De la momârlani am auzit. Eram slugă la ai lui Bâtcan. Aveau colibă pe Dealul Luleii. Erau cei mai bogaţi oameni de pe Vale. Aveau 70–80 de oi, cam aşa ceva.
– Cine v-a spus de strigoi?
Era unu de la Jieţ, îi zâcea Raida.
„Era o ţâră cam stricat el, era bolnav cu capu’“, spune nevastă-sa.
– No, ăla a venit să-mi spună că murise unu acolo la colibă şi tot umbla, strigonea. Umbla noaptea prin casă, pe la vase, nu-i lăsa pe cei vii în pace. Şi-mi tot spunea că a fost unu’ care ştia să-i străpungă, să-i oprească. Şi zicea că nu-i greu: „Vin hăilalţi să-l dezgroape, îl scot din mormânt şi nu trebe decât să cat la el să văd unde-i inima şi să-l străpung“. Şi mi-or dat un corn de furşel, cu vârfu’ ars şi ascuţit, şi m-or luat noaptea la morminţi. L-au dezgropat, m-au lăsat să caut la el, am pus cornul de furşel drept pe inimă ş-am dat cu pumnu’ pe el. Că trebuia să treacă prin inimă, dincolo. S-o tâmplat că a venit strâgoiu’ la cineva, la Lenica lui Gariman. Ş-o vin’t Lenica să vorghiascî cu Pătru, hăl la care eram io slugă. Şî m-am dus. „Hai, mă, uite-aşă, aşă… Tu ştii cum să faci c-ai mai omorât strigoi şî nu ţî-i fricî!“. No, eu, copil de barabă, credeam că e joacă. Mi-o dat un furşel dă-l cu trii coarni, nears, ne nimica. L-or dezgropat, l-or chipăit la inimă şî zâce Lenica: „No, împunje-l, împunje-l aişi, aşa! Să iasă furşelu’ prin el“.
Legenda spune că deasupra casei unde este "omorât" un strigoi apare o flacără roşietică, semn că strigoiul a părăsit şi mortul şi lumea celor viiŞi când l-au dezgropat, cum l-au găsit?
Aşa cum o fost, numa’ ce era roşu la faţă, de credei că-i viu. Nu mirosea a mort. Zâşeai c-atunşi l-o băgat în groapă. După aia ştii că-i strigoi. Or fost ocazii d-astea multe, nu le mai ştiu, am făcut şi puşcărie apoi.
Unde aţi fost închis?
La Poarta Albă, cea mai grea colonie ce era în ţara asta. Ş-odată am fost la o orezărie la Buciumeni. Ş-acolo ne-o ales; ne-o scos într-o dimineaţă afară, eram vreo 400 şi ceva de puşcăriaşi. Pentru cules orez ne-or dus acolo. No, o vin’t ş-o întrebat comandantu’: „No, care ce meserie cunoaşteţi?“. Ş-or răspuns: ăla dulgher, ăla croitor, ăla cizmar. Io, zâc, „Miner!“. Lor le trebuia meseriaş. Apăi, o început să mă ia la întrebări. „No, treci la o parte!“. Mi-o dat un pachet de ţâgări, atunci erau Plugare – zece ţâgări într-un pachet – ş-am început a fuma. Mă plimbam pe acolo ca Vodă prin lobodă. N-avea treabă nime’ cu mine. Şî după ce o terminat tot, m-o întrebat iar: „Dar ca artificier cum se lucrează?“. Ş-am explicat, tot i-am explicat şî gata. A doua zî, m-au luat cu o motocicletă cu ataş şi drept în colonie m-au dus, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La trei zâle deja eram artificier. Fără examen, fără nimic.
Şi ce trebuia să faceţi ca artificier?
Era un munte, tot o stâncă, şi noi trebuia să-l traversăm. Făcem o gaură de 30–40 de centimetri, puneam încărcătura în gaură, puneam trei-patru metri de fitil ca să putem fugi de la locu’ de puşcătură, că ne arunca chiatra pi noi. No, aşa am stat trei luni de zile. Pe urmă, mi-or dat altceva. Aveam acolo două iepe-măgăreţe, noi le ziceam Împărătesele. Ş-apăi aveam un căruţ lung de doi metri şi ceva şi ladă. Încăpeau în el patru sau cinci bărbaţi. Seara, când se termina lucru’, eu duceam morţii. Mureau oamenii, vai şi amar. În fiecare seară bătea toaca: retragerea. Apăi, vedeai: colo unu’, colo altu’, căzuţi câte trei, câte patru. Aveam de la comandant o suliţă de-ălea cum aveau ruşî baionetele, triunghiulare şi lungi, de 45 de centimetri, din oţăl. Asta era băgată într-un bât, aşa ca o coadă de mătură, să nu se vadă ce-i. Îmi spuneau Sacrificatorul.
La ce vă folosea acea suliţă?
Dezbrăcam morţii, îi puneam cu grijî pe spate, şî-i chipăiam la inimî. Prima datî trebuia sî fac o împunsăturî la piciorul stâng, aci jos. Să văd dacî nu mişcă. Că s-o tâmplat. O fost cari i-o băgat în groapă şi de-acolo, „ţuşti!“, or plecat. Or făcut pe morţî pân’ i-o îngropat. Dacă nu se mişca îi dădeam o împunsătură în coaste, da’ aici mai adânc, la un centimetru jumati, cam aşa. Dacă nu se mişca nici atunci, puneam aici la inimă baioneta aia şi cu pumnul dădeam în ea de ieşea prin partea cealaltă. Ca la strigoi. Era ascuţită rău. Avea o măciucî pe ea de puteam da cu pumnu’. Eram meseriaş! Da’ ăştia nu guiţau, că nu erau strigoi. Strigoiu’ guiţî când îl împunji. Învăţasâm pe Dealul Luleii.“
Aţi găsit vreunul care să mişte?
Nu! Ş-apăi, odată împunşi în inimă, nu mai mişcau.
Pe mulţi i-aţi încercat cu suliţa acolo?
Ăăă, mulţi. Peste 30 pe zi. Era de lucru, mă prididea noaptea. Da’ n-am stat acolo mult, numa’ câteva luni, până-n 19 noiembrie 1953. Atuncea ne-or retras. Câteva mii am fost în colonie la Poarta Albă. Pe toţi ne-or luat şi ne-or băgat la Văcăreşti. Atunci s-a desfiinţat colonia de la canal şi gata, ne-or retras.

Gâbu şi pălmacul

Dar pentru ce v-au închis?
Io eram pădurar, aveam armă şi muniţie, no. Eram după liberarea din armată. Într-o sară, veneam din pădure. Duminică sara era. La crâşmă, ca la crâşmă: lume multă, rachiu. Mă întâlnesc cu cineva, am ajuns la o discuţie despre muieri. Şî omu’ mi-a dat o palmă. Când mi-a dat o palmă, io i-am dat cu puşca în chept. Încet, aşa, nu tari. Era crâşma la aprozar atunşea. Am plecat în sus, tot în ceartă. El a venit cu alţi pretini de-ai lui după noi. Când am fost numa’ aciea, faţî-n faţî cu prăvălia lu’ Vârluţ, o vinit pe la spati şi mi-o dat o palmî. No, când m-am întors înapoi, l-am luat di chept ş-am dat şî io. Ş-am început a da: şî io, şî el, pân-am ajuns în marjinea drumului. Din urma noastrî a venit Gâbu. Ăla era pretin cu mini, Dumitru Negoi îl chema. Era cocoşat şî momârlanii îi zâceau Gâbu. El, când o văz’t că ăsta a dat în mine, o venit din urmî şi-o dat cu pălmacu’, aciea, mai sus de ureche. Ş-apăi ăla o căz’t o ţâră-n jenunchi, da’ pe mine mă ţân’ de chept, s-o ridicat iar în chişioari, i-o l-am lăsat de chept, ş-o luat-o la fugî. Nu l-am mai văzut. A doua zî, io m-am dus la Ocolul silvic cu Parastas pentru strigoiul omorâtraportu’. M-am întâlnit cu şefu’ de post de la Miliţie. Era Mircioiu atunci. Am stat de vorbă cu el, l-am salutat, gata! Când m-am întors aici, unde-i acum alimentara la Lonea, m-am întâlnit cu un frate al lui şi cu-n pretin. Sî numa’ mă întreabă: „Bă, Rudi, cu ce l-ai omorât pe frate-miu?“. Io, lemn. El: „Bă, unde l-ai dus, bă, că nu-l găsâm?“. Io, tablou. I-am spus cum o fost. În faţa direcţiei, m-am întâlnit cu altu’, alt frate al lui, cu Ion, hăl batrân. Da’ mai era şi Valeriu din Taia, nărodul ăla mare. Şî iar: „Bă, Rudi, di ce l-ai omorât pe frate-miu?“. „Păi, zâc, dacî pe-aşa e vorba, hai la Miliţie!“. Am mers. Dat ei declaraţie, dat şi io şî, „Noroc bun!“. După-amiazî o aduseră şi pe Marina – complicitate la crimă – şî pe cumnatu-meu Ilie, şî pe Ilina. Eram ca nişte sarmale într-o oalî. Pânî sâmbătă, nu s-a ştiut nimic. Sâmbătă, pe la amiaz, o vin’t un maior ungur, Kerekeş îl chema. M-o legat pe mine de Gâbu, de câte-o mână, Marina înainte, eu după ei, Gâbu după mine, miliţienii după noi. Ne-or adus pân’ aciea unde l-or găsât. Aci s-o ţânut judecătoria. Preşedinte era unu’ Ciochină, veniseră doi avocaţi, procuroru’, asistentu’ popular şi martori; 21 de martori erau contra noastră. Dar n-or fost doi să spună la fel. La urmă, i-a pus judecătorul faţă în faţă pe toţ: „Oamenilor, spuneţ cum l-aţ găsât. Oamenii ăştia trebuiesc pedepsâţ, dar nu cum vreţ dumneavoastrî. Aici e lege!“. No, peste trei zâle, ne-or dat mandat definitiv. Şî ne-or dus. Io am fost condamnat la trei ani, nevastă-mea la doi ani jumate, pentru complicitate. Io am fost autorul principal şi ceilalţi mi-au fost complici. Toţi.“

Marina intervine cu explicaţii: „El a zâs că pentru mine s-o bătut. Că io, când am fost fată, am vorbit cu hăla. Şî el l-a bătut la ambiţie, aşa. Asta era în 1952“.

Canceaua şi ţăpuşa

Dacă ai răbdare să asculţi ce povestesc momârlanii în serile de iarnă, eşti obligat să-i dai crezare lui nea Rudi. Nu mai dezgroapă nimeni morţii. Că au învăţat deja să-i recunoască pe strigoi. Când cel ce închide ochii este roşu la faţă şi în prima şi în a doua noapte de priveghi, e limpede că o să „strigoiască“. Şi ca să fie siguri că nu mai au necazuri ori că nu-i afuriseşte popa de vor umbla să dezgroape pe careva, dau fuga iute la omorâtorul de strigoi şi-l lămuresc să le dea o mână de ajutor. Şi seara, înainte să se adune oamenii la priveghi, cel venit dezbracă iute mortul, să nu strice hainele cele noi în care e îmbrăcat, scoate „ţăpuşa“ de sub cojoc şi o înfige dintr-o singură mişcare drept în inimă. „Dacă guiţă, e strigoi“. Apoi privegherea mortului poate să continue cu obişnuitele farse şi glume ce-i împiedică pe oameni să adoarmă. Răposatul nu trebuie să fie lăsat singur nicio clipă.
Dar cu vecinul dvs. de pe uliţă cum a fost? Că venea Maria şi-i umbla prin vase. Nu-l lăsa defel.
A murit de câţiva ani şi nu-l lăsa în pace. Da’ l-o chinuit mult. Maria Ciobanu o chema. Îmi spunea Jănică: „Nea Rudi, mi-e frică. Nu mă lasă strigoaica“.
Intervine iarăşi Marina, povestindu-ne cum a scăpat bărbatul celei moarte de frică: „Venea Maria de la cimitir noaptea şi duduia prin vase. Bărbatu-său se ducea iute la damigeană şi trăgea câte-o cancea de ţuică până cădea lat. Ş-apoi ea se tot strigoia prin vasî, da’ el n-o mai auza. Şi-n noaptea hăilaltă la fel, şi-n hailaltă la fel. Până ne-o chemat.“
Da’ ţuica cine a băut-o?
O băut-o el, ca s-adoarmî!
Maria – strigoaica – nu a luat din ea niciun păhăruţ?
Nuuu! ş-apăi au scăpat şi de ea.
Cum?
Cu ţăpuşa! Da’ nu mai ştiu pe cin’ o chemat. Că n-o spus.

Lupta pentru o bucată de pământ

„Când am venit din armată – am făcut armata la Cluj, la vânători de munte – am venit aişe, slugă la ai lu’ Grunţă“, continuă nea Rudi: „Pătru Ispas al lui Grunţă îi zicea. Ş-apoi no, dacă sus în plai colibele erau una lângă alta, acolo am cunoscut-o şî pe Marina.“
Momârlanii din zonă au două rânduri de case. Pe cele din sat, unde se trag iarna când vin zăpezile mari, şi altele sus în munte, unde aveau păşunile. La cele de pe munte le zic colibe, deşi uneori sunt făcute chiar mai acătării decât cele de jos. Întâmplarea făcuse ca „ai lui Grunţă“ să aibă coliba lângă părinţii Marinei. Când se terminau corvezile zilnice, tinerii mai aveau şi timp să se întâlnească. „Ăştia, ai Marinei, aveau coliba mai jos de noi. Iar la Paşti m-or lăsat sângur cu oile şi ei or plecat la nedeie, la neamurile lor, la cei al lui Ispas; îs la Jieţ, acoló s-or dus.“
Şi, zice Marina, îmbujorându-se de aduceri aminte: „A strâgat, de din jos, cătră noi, să-l ajutăm, că nu se descurcă. Ş-am luat pe fraţii, aveam cu mine doi fraţi, şî ne-am dus. Sângur nu putea să mulgă 70 de oi.“
Nea Rudi povesteşte mai departe, uitând de crizele de tuse. Brusc s-a înviorat de când nu mai trebuie să povestească despre strigoi şi strigoaice şi ţăpuşele cu vârful ars: „Trebuia să fac caşul, să mulg oile, să-mi fac de mâncare, să duc oile la păscut. Era mult de lucru. Şî, dac-o venit fraţii lu’ Marina, apăi o fost uşor. Pe unu’ l-am trimis să taie lemne şi să le pregătească de foc, pe altul cu oile şi eu am rămas la colibă cu Marina ca să mă ajute la caş. Şi numa’ ce mă pomenesc a treia zi de Paşti, cu batrânu’, tata lui Pătru Ion al lui Ispas: «Rudi, zâce batrânul, zâse Mărioara să te duci acasă». Mărioara era nevasta lui Pătru. «Păi, di şe? Cî eu tre sî stau la oi.» «Lasî, du-ti, stau io la oi.» Cobor eu de la colibă şi numa’ ce vin jos. Nime’ nu-m zâce nimic. Numa’ ce văd că pune Mărioara, nevasta lu’ Pătru Ispas, apă într-o troacă şî-m zâce să mă spăl. Mi-o dat şi nişte haine d-ale lui Pătru, c-ale mele erau răli. Şî când am fost gata, m-o chemat Pătru la el. «No, Rudi, ţâni! Să ai să te duci la nedeie!» Şî mi-o dat bâtrânu’, ţân minti, 20 de lei. Atunci era nedeie colea, la Gura Băniţei, mai sus de Răscoala. «Du-ti şî distreazî-ti! Da’ ai grijî, mâini dimineaţî sî hii înapoi.» Da’ mi-o atras atenţia: «Să nu hii bătut! Distreazî-ti cum vrei tu. Eşti liber.». Ş-aşa am plecat la nedeie în a treia zî di Paşti, ş-am găs’t-o acolo pe Marina. Apăi, mai departe nu mai ştiu.“
– Las, că ştiu io, continuă Marina, că nu uit cum o fost.
– Spuneţi.
Cum mă cunoştea de la oi, de la colibă, de pe munte, că-l ajutasem, m-o strâgat acuma să mă omenească. Şi mi-o dat dintr-o sticlă nişte vin: „Tu mai stai pe-aişea?“, faşe. „Mai stau“, zâc io. „Păi, aş avea sî vorghesc şeva cu tine“. „Păi, ghini, mai stau“, zâc. Că acuma, pânî sara mai era mult. Şî când sî plecăm, el s-o uitat lung după mini. Ş-o vin’t ş-o zâs: „Ti duşi?“ „Mă duc.“ „No, hai cî merg şî io.“ Ş-atunşea, el m-o şerut: „Tu, Marinî, uiti, io aş vrea sî mă-mpreun cu tini. Vrei sî te-mpreuni cu mini?“. Nu uit hălea nişiodatî. Ş-am zâs cătră el: „Măi, omule. Io nu zâc că nu vreu, ori că-s mai bunî io ca cine (tine) sau că tu eşti mai bun ca mine. Suntem săraşi amândoi. Cum ni descurcăm?“ Cî el n-avea nhic (nimic). Era copchilu’ satului, slugă la unu’ şî la altu’. Io aveam tatî şî ma-mî, da’ eram nouî fraţ. Şî era lumea lipsâtî atunşea, nu ca acum. Acu au di toate helea. „Nu-i bai“, zâşe, „io vin şî-ntreb: şi zâşeţ, vreţ s-o lăsaţ sî sî-mpreuni cu mini?“ şî o venit pe sară la noi, ş-o vorghit toţ. Şî tata o zâs cătră noi: „Măi, copchii, io vă las. Nu zâc că nu vă las. Sî vă-nţălejeţ ghini, sî trăiţ ghini. Cî io alşeva n-am să-i dau. Ghite n-am să-i dau, oi n-am să-i dau, cai n-am să-i dau. Tot aşa-i goalî şî ea ca şî tini. Da’ vă dau un dărab de pământ de-aişi sî vă faşiţ casî. Luaţî-vă! Uiti, vă dau actu’, şî merjeţ cu mine. Ş-acoló vă las, pe iarbă verde.“ Şî ne-am luat, şî ne-am făcut casî. Ş-atât ne-a dat tata: dărăbuţu ăsta de pământ. Ş-apoi, Rudi s-o băgat la baie, la mină adică, şi ne-am făcut casî. Am stat la mine pân-am gătat casa. El merjea la baie şî căpăta supliment, dar suplimentu’ ăla nu-l mânca şi mi-l aduşea. El bea numa’ cafeiu, da pita şî ce mai era pe lângă pită aduşea tot şi le dam la fraţii mei. Aşa au crescut. Ş-acuma iacă mă judec de la pământ c-o soră de-a mea. Că vrea ea pământu’, că-i de la tata. Costa mult atunşi să faşi acti, şî n-am făcut.

 

Fotografii de Petru Ilie Birău


Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.