Cu ajutorul unor prieteni din Valea Jiului am aflat că „omorâtorii“ de strigoi încă există, ei fiind răsplătiţi şi chiar ocrotiţi de comunitate. Nu-mi venea să cred, dar o mare surpriză am avut când am discutat cu nea Rudi, unul dintre meşterii chemaţi de momârlani să-i scape de strigoi. Ca să-mi abată atenţia spre alte întâmplări, a ajuns să facă dezvăluiri incredibile.

În vagon cu militarii

– În ’29 am venit de la Turda, când era revoluţia la Lupeni. Ţin minte ca şi acum: ne-au băgat ceferiştii într-un vagon cu militari că n-aveam biştari. Şi-a venit controlorul. „Mergem la Lupeni, c-avem o luptă!“, or zâs militarii. Ce ştiam eu ce-i aia luptă?

Era roşu la faţă de părea că-i viu

– Prin ’37–’38. De la momârlani am auzit. Eram slugă la ai lui Bâtcan. Aveau colibă pe Dealul Luleii. Erau cei mai bogaţi oameni de pe Vale. Aveau 70–80 de oi, cam aşa ceva.

– Cine v-a spus de strigoi?

– Era unu de la Jieţ, îi zâcea Raida.

„Era o ţâră cam stricat el, era bolnav cu capu’“, spune nevastă-sa.

– No, ăla a venit să-mi spună că murise unu acolo la colibă şi tot umbla, strigonea. Umbla noaptea prin casă, pe la vase, nu-i lăsa pe cei vii în pace. Şi-mi tot spunea că a fost unu’ care ştia să-i străpungă, să-i oprească. Şi zicea că nu-i greu: „Vin hăilalţi să-l dezgroape, îl scot din mormânt şi nu trebe decât să cat la el să văd unde-i inima şi să-l străpung“. Şi mi-or dat un corn de furşel, cu vârfu’ ars şi ascuţit, şi m-or luat noaptea la morminţi. L-au dezgropat, m-au lăsat să caut la el, am pus cornul de furşel drept pe inimă ş-am dat cu pumnu’ pe el. Că trebuia să treacă prin inimă, dincolo. S-o tâmplat că a venit strâgoiu’ la cineva, la Lenica lui Gariman. Ş-o vin’t Lenica să vorghiascî cu Pătru, hăl la care eram io slugă. Şî m-am dus. „Hai, mă, uite-aşă, aşă… Tu ştii cum să faci c-ai mai omorât strigoi şî nu ţî-i fricî!“. No, eu, copil de barabă, credeam că e joacă. Mi-o dat un furşel dă-l cu trii coarni, nears, ne nimica. L-or dezgropat, l-or chipăit la inimă şî zâce Lenica: „No, împunje-l, împunje-l aişi, aşa! Să iasă furşelu’ prin el“.

– Şi când l-au dezgropat, cum l-au găsit?

– Aşa cum o fost, numa’ ce era roşu la faţă, de credei că-i viu. Nu mirosea a mort. Zâşeai c-atunşi l-o băgat în groapă. După aia ştii că-i strigoi. Or fost ocazii d-astea multe, nu le mai ştiu, am făcut şi puşcărie apoi.

– Unde aţi fost închis?

– La Poarta Albă, cea mai grea colonie ce era în ţara asta. Ş-odată am fost la o orezărie la Buciumeni. Ş-acolo ne-o ales; ne-o scos într-o dimineaţă afară, eram vreo 400 şi ceva de puşcăriaşi. Pentru cules orez ne-or dus acolo. No, o vin’t ş-o întrebat comandantu’: „No, care ce meserie cunoaşteţi?“. Ş-or răspuns: ăla dulgher, ăla croitor, ăla cizmar. Io, zâc, „Miner!“. Lor le trebuia meseriaş. Apăi, o început să mă ia la întrebări. „No, treci la o parte!“. Mi-o dat un pachet de ţâgări, atunci erau Plugare – zece ţâgări într-un pachet – ş-am început a fuma. Mă plimbam pe acolo ca Vodă prin lobodă. N-avea treabă nime’ cu mine. Şî după ce o terminat tot, m-o întrebat iar: „Dar ca artificier cum se lucrează?“. Ş-am explicat, tot i-am explicat şî gata. A doua zî, m-au luat cu o motocicletă cu ataş şi drept în colonie m-au dus, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La trei zâle deja eram artificier. Fără examen, fără nimic.

– Şi ce trebuia să faceţi ca artificier?

– Era un munte, tot o stâncă, şi noi trebuia să-l traversăm. Făcem o gaură de 30–40 de centimetri, puneam încărcătura în gaură, puneam trei-patru metri de fitil ca să putem fugi de la locu’ de puşcătură, că ne arunca chiatra pi noi. No, aşa am stat trei luni de zile. Pe urmă, mi-or dat altceva. Aveam acolo două iepe-măgăreţe, noi le ziceam Împărătesele. Ş-apăi aveam un căruţ lung de doi metri şi ceva şi ladă. Încăpeau în el patru sau cinci bărbaţi. Seara, când se termina lucru’, eu duceam morţii. Mureau oamenii, vai şi amar. În fiecare seară bătea toaca: retragerea. Apăi, vedeai: colo unu’, colo altu’, căzuţi câte trei, câte patru. Aveam de la comandant o suliţă de-ălea cum aveau ruşî baionetele, triunghiulare şi lungi, de 45 de centimetri, din oţăl. Asta era băgată într-un bât, aşa ca o coadă de mătură, să nu se vadă ce-i. Îmi spuneau Sacrificatorul.

– La ce vă folosea acea suliţă?

– Dezbrăcam morţii, îi puneam cu grijî pe spate, şî-i chipăiam la inimî. Prima datî trebuia sî fac o împunsăturî la piciorul stâng, aci jos. Să văd dacî nu mişcă. Că s-o tâmplat. O fost cari i-o băgat în groapă şi de-acolo, „ţuşti!“, or plecat. Or făcut pe morţî pân’ i-o îngropat. Dacă nu se mişca îi dădeam o împunsătură în coaste, da’ aici mai adânc, la un centimetru jumati, cam aşa. Dacă nu se mişca nici atunci, puneam aici la inimă baioneta aia şi cu pumnul dădeam în ea de ieşea prin partea cealaltă. Ca la strigoi. Era ascuţită rău. Avea o măciucî pe ea de puteam da cu pumnu’. Eram meseriaş! Da’ ăştia nu guiţau, că nu erau strigoi. Strigoiu’ guiţî când îl împunji. Învăţasâm pe Dealul Luleii.“

– Aţi găsit vreunul care să mişte?

– Nu! Ş-apăi, odată împunşi în inimă, nu mai mişcau.

– Pe mulţi i-aţi încercat cu suliţa acolo?

– Ăăă, mulţi. Peste 30 pe zi. Era de lucru, mă prididea noaptea. Da’ n-am stat acolo mult, numa’ câteva luni, până-n 19 noiembrie 1953. Atuncea ne-or retras. Câteva mii am fost în colonie la Poarta Albă. Pe toţi ne-or luat şi ne-or băgat la Văcăreşti. Atunci s-a desfiinţat colonia de la canal şi gata, ne-or retras.

Gâbu şi pălmacul

– Io eram pădurar, aveam armă şi muniţie, no. Eram după liberarea din armată. Într-o sară, veneam din pădure. Duminică sara era. La crâşmă, ca la crâşmă: lume multă, rachiu. Mă întâlnesc cu cineva, am ajuns la o discuţie despre muieri. Şî omu’ mi-a dat o palmă. Când mi-a dat o palmă, io i-am dat cu puşca în chept. Încet, aşa, nu tari. Era crâşma la aprozar atunşea. Am plecat în sus, tot în ceartă. El a venit cu alţi pretini de-ai lui după noi. Când am fost numa’ aciea, faţî-n faţî cu prăvălia lu’ Vârluţ, o vinit pe la spati şi mi-o dat o palmî. No, când m-am întors înapoi, l-am luat di chept ş-am dat şî io. Ş-am început a da: şî io, şî el, pân-am ajuns în marjinea drumului. Din urma noastrî a venit Gâbu. Ăla era pretin cu mini, Dumitru Negoi îl chema. Era cocoşat şî momârlanii îi zâceau Gâbu. El, când o văz’t că ăsta a dat în mine, o venit din urmî şi-o dat cu pălmacu’, aciea, mai sus de ureche. Ş-apăi ăla o căz’t o ţâră-n jenunchi, da’ pe mine mă ţân’ de chept, s-o ridicat iar în chişioari, i-o l-am lăsat de chept, ş-o luat-o la fugî. Nu l-am mai văzut. A doua zî, io m-am dus la Ocolul silvic cu raportu’. M-am întâlnit cu şefu’ de post de la Miliţie. Era Mircioiu atunci. Am stat de vorbă cu el, l-am salutat, gata! Când m-am întors aici, unde-i acum alimentara la Lonea, m-am întâlnit cu un frate al lui şi cu-n pretin. Sî numa’ mă întreabă: „Bă, Rudi, cu ce l-ai omorât pe frate-miu?“. Io, lemn. El: „Bă, unde l-ai dus, bă, că nu-l găsâm?“. Io, tablou. I-am spus cum o fost. În faţa direcţiei, m-am întâlnit cu altu’, alt frate al lui, cu Ion, hăl batrân. Da’ mai era şi Valeriu din Taia, nărodul ăla mare. Şî iar: „Bă, Rudi, di ce l-ai omorât pe frate-miu?“. „Păi, zâc, dacî pe-aşa e vorba, hai la Miliţie!“. Am mers. Dat ei declaraţie, dat şi io şî, „Noroc bun!“. După-amiazî o aduseră şi pe Marina – complicitate la crimă – şî pe cumnatu-meu Ilie, şî pe Ilina. Eram ca nişte sarmale într-o oalî. Pânî sâmbătă, nu s-a ştiut nimic. Sâmbătă, pe la amiaz, o vin’t un maior ungur, Kerekeş îl chema. M-o legat pe mine de Gâbu, de câte-o mână, Marina înainte, eu după ei, Gâbu după mine, miliţienii după noi. Ne-or adus pân’ aciea unde l-or găsât. Aci s-o ţânut judecătoria. Preşedinte era unu’ Ciochină, veniseră doi avocaţi, procuroru’, asistentu’ popular şi martori; 21 de martori erau contra noastră. Dar n-or fost doi să spună la fel. La urmă, i-a pus judecătorul faţă în faţă pe toţ: „Oamenilor, spuneţ cum l-aţ găsât. Oamenii ăştia trebuiesc pedepsâţ, dar nu cum vreţ dumneavoastrî. Aici e lege!“. No, peste trei zâle, ne-or dat mandat definitiv. Şî ne-or dus. Io am fost condamnat la trei ani, nevastă-mea la doi ani jumate, pentru complicitate. Io am fost autorul principal şi ceilalţi mi-au fost complici. Toţi.“

Marina intervine cu explicaţii: „El a zâs că pentru mine s-o bătut. Că io, când am fost fată, am vorbit cu hăla. Şî el l-a bătut la ambiţie, aşa. Asta era în 1952“.

Canceaua şi ţăpuşa

Lupta pentru o bucată de pământ

Momârlanii din zonă au două rânduri de case. Pe cele din sat, unde se trag iarna când vin zăpezile mari, şi altele sus în munte, unde aveau păşunile. La cele de pe munte le zic colibe, deşi uneori sunt făcute chiar mai acătării decât cele de jos. Întâmplarea făcuse ca „ai lui Grunţă“ să aibă coliba lângă părinţii Marinei. Când se terminau corvezile zilnice, tinerii mai aveau şi timp să se întâlnească. „Ăştia, ai Marinei, aveau coliba mai jos de noi. Iar la Paşti m-or lăsat sângur cu oile şi ei or plecat la nedeie, la neamurile lor, la cei al lui Ispas; îs la Jieţ, acoló s-or dus.“

Fotografii de Petru Ilie Birău