Cu sprijinul fundaţiei
Nobody’s Children din New Hampshire, SUA, care de 23 de ani sprijină copiii din
România cu probleme grave de sănătate, am ajuns la Spitalul „William Beaumont“
din Royal Oak, Michigan, într-un training de câteva săptămâni la Clinica de
chirurgie vitreo-retiniană pediatrică din acest spital.
La „William Beaumont“ i-am întâlnit pe
medicii Michael Trese, Antonio Capone şi Kimberly Drenser, cei care încearcă să
redea o brumă de vedere copiilor cu retinopatie de prematuritate (RP) stadiul
5, adică nevăzători. În timpul trainingului am întâlnit patru copii din
România, toţi cu RP stadiul 5, născuţi la maternităţi din Botoşani, Constanţa şi
Galaţi. Niciunul din aceşti copii nu a fost trimis la timp la consult
oftalmologic. Niciun cuvânt nu li s-a spus părinţilor despre această boală şi
despre dezastrul la care poate duce aceasta dacă nu este tratată la timp.
În prima lună după naştere, toţi copiii cu
vârsta de gestaţie de până la 34 de săptămâni şi/sau cu greutatea mai mică sau
egală cu 2.000 de grame trebuie examinaţi oftalmologic întrucât retinopatia de
prematuritate poate fi tratată cu succes doar dacă este diagnosticată la timp.
Tratamentul se iniţiază la 24–72 de ore de la diagnosticare. Cu toate că, în
România, în ultimii ani, rezultatele tratamentului instituit la timp sunt
asemănătoare celor din ţările vestice (peste 95% sunt favorabile), încă sunt
copii nevăzători, aproape întotdeauna pentru că nu au fost examinaţi şi trataţi
la timp.
Sistemul
american
Ce pot spune despre sistemul de sănătate
din America? Nu este perfect, aşa cum nici noi, oamenii nu suntem. Cei care vor
să ajungă medici în SUA urmează, după terminarea liceului, cursurile colegiului
medical (patru ani), apoi alţi patru ani la facultatea de medicină, încă patru
ani de pregătire în specialitate şi unul-doi ani de supraspecializare. În
total, 13–14 ani. Şcoala de medicină costă între 70.000 şi 140.000 de dolari şi
poţi beneficia de sprijin financiar din partea statului, dar, ca să fii
acceptat, pe lângă rezultate foarte bune la examene, trebuie să ai şi ore de
voluntariat în laboratoare, spitale sau fundaţii care desfăşoară programe de
sănătate.
Medicii rezidenţi au un salariu de
aproximativ 40.000 de dolari pe an, nu foarte mare, dar cu care îşi pot întreţine
familia, şi primesc gratuit cărţi, abonamente la reviste de specialitate,
precum şi sprijin financiar pentru achiziţia de laptopuri, tablete, telefoane
inteligente. Ca medic rezident oftalmolog, pe lângă partea medicală, treci prin
toate etapele de chirurgie, de la simplul salazion la operaţia de cataractă sau
vitrectomie, astfel că la sfârşitul rezidenţiatului poţi duce la bun sfârşit
orice intervenţie chirurgicală. Bineînţeles că ulterior se adaugă şi experienţa
proprie, dar aşezată pe cunoştinţe solide, atât teoretice, cât şi practice.
Am participat la un dineu organizat în
cinstea celor trei rezidenţi care şi‑au încheiat anul acesta programul de
rezidenţiat şi, într-o atmosferă festivă, li s-a mulţumit pentru munca depusă pe perioada celor trei
ani petrecuţi la „William Beaumont“.
Ca medic oftalmolog, venitul anual variază
între 100.000 şi 350.000 de dolari pe an.
Echipa
Medicii din clinică muncesc până la zece
ore zilnic, începând de la 7 dimineaţa, până la ultimul pacient din cabinetul
de consultaţii sau din sala de operaţie. Nimeni nu se grăbeşte – nici
chirurgul, nici anestezistul, nici asistenta. Nimeni nu se uită la ceas,
indiferent dacă intervenţia durează o oră sau cinci. Toţi formează o echipă şi
toţi se bucură, la sfârşitul fiecărei intervenţii, dacă operaţia s-a încheiat
cu bine. Cu copiii se poartă ca şi cum ar fi ai lor.
O dată pe săptămână, înainte de a începe
programul, timp de 30–40 de minute, toţi medicii se întâlnesc şi discută despre
cazurile deosebite, despre cercetare, cu păreri pro şi contra, într-o atmosferă
relaxată, în faţa gogoşilor calde şi a paharului cu cafea. Au timp să explice
celor ce întreabă şi îşi cer părerea unul altuia, inclusiv cel mare celui mai
mic. Nimeni nu ţipă, nimeni nu se enervează, deciziile se iau în comun, greşelile
se recunosc şi se repară din mers, fără vreo urmă de răutate. Cu alte cuvinte,
toţi sunt egali şi au dreptul să-şi spună părerea.
Departamentul este organizat în aşa fel
încât medicii doar consultă. Orice altceva – anamneză, programări, externări,
reţete, tomografii, angiografii, fotografii de fund de ochi – este realizat de
personalul secundar. Urgenţele au întotdeauna prioritate, la orice oră din zi şi
din noapte şi la sfârşit de săptămâna, fără comentarii din partea nimănui.
Ce
este diferit?
Materialele informative pentru pacienţi,
publicate de Academia americană de oftalmologie pentru fiecare afecţiune în
parte, sunt aşezate la vedere în sala de aşteptare, astfel că oricine se poate
informa corect despre orice. Pacienţii află astfel când trebuie să se adreseze
de urgenţă medicului şi sunt încurajaţi să facă asta. Investigaţiile şi
tratamentele sunt în regim de coplată, dar, de obicei, asigurarea plăteşte mai
mult de 90%.
Am fost în maternitatea spitalului şi am
discutat cu medicii neonatologi despre îngrijirea copilului născut prematur. Au
protocoale care acoperă toată patologia nou-născutului, pe care le respectă în
totalitate. Ei sunt cei care programează copilul la 
examen oftalmologic la
externare, părinţii ştiu când şi unde să se prezinte la control şi primesc un
material informativ scris despre RP. Screeningul se face săptămânal, de
asistente, prin fotografierea fundului de ochi cu ajutorul unui Shuttle RetCam,
iar prin intermediul programului FocusROP fotografiile sunt trimise medicilor oftalmologi.
Dacă un copil are o problemă serioasă, el este examinat ulterior la pat. Acest
lucru se face pentru a economisi timpul medicilor, care nici acolo nu sunt
foarte mulţi şi au foarte multe lucruri de făcut.
Cu alte cuvinte, ce este diferit? Sunt mult
mai mulţi bani investiţi în sistemul de sănătate, în educaţia şi salariile
medicilor, iar cerinţele şi rezultatele sunt pe măsură. Voluntariatul funcţionează
doar temporar, nu poate merge la nesfârşit.
Mai este însă o diferenţă majoră, şi anume
comportamentul medicilor. Profesorii Michel Trese sau Antonio Capone sunt
medici foarte cunoscuţi, autori de tratate de medicină, alături de care s-au
format zeci de chirurgi vitreo-retinieni, dar se comportă normal. Au un bun-simţ
şi o modestie cu care îi schimbă şi pe cei din jur. Probabil, din acest motiv,
toţi formează o echipă frumoasă şi nu urmăresc decât binele pacienţilor.
Patru
paşi
Am locuit timp de o lună în acelaşi
apartament cu un copil nevăzător din România, în vârstă de 10 luni. Aproape că
îmi este ruşine de mama copilului, pentru că nu am reuşit, după 12 ani, de când
este înfiinţat Programul naţional de screening pentru retinopatia de
prematuritate, să avem o reţea bine pusă la punct, pentru ca toţi aceşti copii
să fie examinaţi la timp în cele zece centre de screening din ţară.
Pe scurt, care sunt paşii care ar trebui
urmaţi?
1. Respectarea regionalizării maternităţilor,
bineînţeles, cu ajutorul medicilor obstetricieni şi neonatologi, astfel încât
orice copil cu vârsta de gestaţie mai mică de 32 de săptămâni sau mai puţin de
1.500 de grame să fie născut sau transferat în regim de urgenţă în unităţile de
nivel 3, care sunt cel puţin 20 la noi în ţară;
2. Respectarea protocoalelor de resuscitare
neonatală şi de administrare suplimentară de oxigen;
3. Examinarea tuturor copiilor din grupa de
risc (toţi cei născuţi cu mai puţin de 34 de săptămâni de gestaţie şi/sau mai
puţin de 2.000 de grame) la o lună de viaţă, în cele zece centre de screening
din ţară; pentru unităţile care nu au oftalmolog propriu, acest lucru se
realizează prin transportul gratuit al copiilor în centrele de screening, cu
ajutorul serviciului de ambulanţă, prin apelarea gratuită a numărului 112;
4. Informarea corectă a părinţilor, verbal şi
printr-un material informativ scris, de medicul neonatolog curant, despre
necesitatea examinării la timp a copiilor.
Doar
malpraxisul mai poate rezolva ceva
Avem tot ce ne trebuie ca să realizăm aceşti
paşi. Mai avem nevoie însă de oameni responsabili. Este adevărat că avem
salarii mici, dar uneori nu este nevoie decât de un apel gratuit la 112 şi poţi
schimba soarta unui copil.
Am avut o discuţie cu profesorul Michael
Trese despre ce facem şi ce nu facem în România pentru aceşti copii. Părerea
profesorului, care se ocupă de o viaţă de această boală, este că doar
malpraxisul mai poate rezolva ceva, dacă nu avem de ales. Încep să cred şi eu
acelaşi lucru. Dar încă mai cred că, dacă fiecare dintre cei implicaţi în
îngrijirea acestor copii îşi corectează greşelile, cu siguranţă putem schimba
soarta lor.
Profesorul Antonio Capone mi-a spus că va
fi foarte fericit în momentul în care nu va mai vedea niciun copil prematur orb
din România. Părerea sa este că, în cinci-zece ani, se poate realiza, pentru că
ştie că suntem un popor ambiţios, doar să fim mai mulţi care să dorim acest
lucru. Cine ni se alătură?
