Aproximativ 50% din personalul medical fumează, în România, arată un studiu dintr-un proiect românesc de cercetare a tabagismului, sprijinit de National Institutes of Health din Statele Unite.¹ Această cifră contrastează cu cele 10 procente de fumători din rândul personalului medical din Statele Unite, Australia și Anglia. Dorința abandonării fumatului este de 70% în grupul autohton, însă, din aceștia, doar 2–3% reușesc să se lase de fumat. În spatele acestor cifre sunt mai multe cauze: începerea fumatului încă din timpul studenției sau înainte de conștientizarea urmărilor nefaste ale obiceiului, lipsa informării suficiente a studenților mediciniști în legătură cu efectele fumatului și lipsa consilierii antifumat pentru cadrele sanitare.

     Consecințele sociale ale acestui fenomen influenţează percepţia pacienţilor, care nu doar că își pierd încrederea în medici şi asistenţii medicali, dar ajung să subestimeze și pericolul la care ei înșiși se expun fumând. Adicția modifică modul de a evalua fenomenul fumatului şi, astfel, deciziile şi recomandările medicale. Medicii care fumează nu sunt suficient de interesați să dea sfaturi pacienților în privința abandonării fumatului, iar pacienții nu sunt suficient de motivați să se lase de fumat dacă cei care îi sfătuiesc în legătură cu sănătatea lor fac exact lucrul pe care îl condamnă. Un exemplu clasic şi cu consecinţe grave este cel al medicilor şi asistentelor care monitorizează femeile însărcinate şi care, pentru că ei înşiși fumează, nu le consiliază ferm să renunţe la fumat.

     Cu mult timp în urmă, între anii 1930 și 1940, strategia de marketing a companiilor de tutun era aceea de a implica medicii în campaniile publicitare. Efectele devastatoare ale fumatului încă nu erau cunoscute, așa încât imaginea lumii medicale era ușor cumpărată de marile companii de tutun din toată lumea. „20.679 de medici spun că țigările Lucky Strike sunt cel mai puțin iritante“, suna una dintre campaniile de promovare a țigărilor, din anul 1930. „Majoritatea medicilor fumează Camel“, susținea altă campanie, din 1949 (vezi foto). Campaniile au devenit atât de agresive încât ținta companiilor de tutun s-a transformat în convingerea medicilor că fumatul chiar aduce beneficii, aceștia ajungând să recomande pacienților practicarea obiceiului. În anii ʼ30, țigările erau promovate chiar în reviste medicale de specialitate, precum New England Journal of Medicine sau Journal of the American Medical Association. „Dacă vă sfătuiți pacienții să fumeze – și ce medic n-o face? –, atunci veți găsi date importante în studiile noastre. Putem să vă trimitem o listă de articole?“, suna o reclamă adresată medicilor în aceste reviste.²

     În cele din urmă, campaniile de marketing care foloseau imaginea medicilor nu au mai putut fi susținute din cauza publicării, la începutul anilor ʼ50, a studiilor științifice care dovedeau asocierea fumatului cu apariția cancerului pulmonar. În 1978, The American Medical Association a recunoscut public prejudiciile pe care le aduce fumatul sănătății, iar clasificarea fumatului ca un obicei nesănătos a fost adoptată în întreaga lume.²

     Conform European Journal of Public Health, în ziua de azi prevalența fumatului în rândul cadrelor sanitare este de peste 25% în Italia, Franța și Japonia și sub 10% în SUA, Australia, Anglia. 52% din medicii fumători consideră, în același studiu, că au alte priorități decât a-i ajuta pe pacienți să se lase de fumat. ³

     Cât de aprigă este această dependență în rândul medicilor? Am avut ocazia să găsesc răspunsul pe secția de cardiologie a unui spital universitar din București. Am observat cu atenție contextul în care apare acest obicei proscris în teoria medicală, dar practicat  chiar de un medic îndrumător. Sigur că eram obișnuită să-mi văd colegii fumând pe holurile facultății, însă a fost ceva nou să observ că un asistent universitar fumează pe holul unui spital, fără a se izola de pacienții care coborau sau urcau scările, sau de noi, studenții din grupa pe care o coordona. Nu a fost greu să găsesc și o explicație pentru această conduită, pentru că profesoara coordonatoare ne-a invitat, pe toți studenții ei, în pauza sa de țigară. Așa că am asistat-o, unii colegi chiar reproducând același comportament, pentru că, oficial, era pauză de fumat. Nu ne-a dat nicio explicație pentru comportamentul său, episodul părând a fi unul obișnuit.

     Întâmplarea s-a repetat de câteva ori până la sfârșitul stagiului, și au existat episoade asemănătoare și la alte stagii, așa că mi-am dat seama că ceea ce am văzut nu a fost un fenomen izolat. Actorii au fost alții, dar scena aceeași, asistentele și infirmierele petrecându-și pauzele în același mod, fumând pe holuri mai ascunse ale spitalului, dar totuși patrulate de pacienți și însoțitori.

     În România, până la 60% din medicii psihiatri fumează, fiind urmați de medicii de familie și chirurgi, în proporție de 40–50% și cardiologi – 30%. Cel mai puțin fumează pneumologii: doar 12% din ei adoptă comportamentul pe care îl dezaprobă atunci când sunt în fața pacientului. Responsabilă de aceste purtări ar putea fi lipsa conștientizării efectelor negative ale fumatului. Pneumologii observă mult mai des aceste efecte decât o fac psihiatrii, de exemplu. De asemenea, stresul emoţional la care sunt supuși psihiatrii îi face pe aceștia mult mai susceptibili la adoptarea şi menţinerea obiceiului de a fuma.

     În ce mod îi afectează acest obicei al medicilor pe pacienți mi-a explicat dr. Magda Ciobanu, coordonatorul programului național Stop Fumat: „Asistenţa medicală oferită este viciată de adicţia nicotinică a medicului, chiar şi numai prin lipsa de credibilitate a recomandării de a nu fuma. Să nu uităm de graba de a termina consultaţia/operaţia pentru a se duce să fumeze sau de nervozitatea, iritabilitatea, ţâfna medicului care nu poate ieşi să fumeze şi intră, astfel, în sevraj. Medicul fumător îşi dă seama cât de mult a fost afectată relaţia medic–pacient abia după ce nu mai fumează. Şi apoi, să nu uităm de efectele biologice ale nicotinei care are repercusiuni cognitive. Eu nu m-aş adresa niciodată unui medic fumător pentru o problemă de sănătate“, a spus Magda Ciobanu.

     „Faptul că fumatul îşi pune amprenta pe activitatea profesională a medicului  este dovedit de numeroase situaţii existente în România şi care, în ţările dezvoltate, sunt de neconceput. Sunt universităţi de medicină în care se fumează fără nicio restricţie. Pentru UMF Bucureşti este cu atât mai jenantă situaţia cu cât alte universităţi (ASE, Politehnica, Universitatea) nu mai permit fumatul de mulţi ani. Din moment ce profesorii lor permit fumatul, cum să se abţină studenţii? Ca şi în cazul copiilor, vina este a adulţilor, a modelelor. Iar în ceea ce privește autoritățile, preşedintele Comisiei de sănătate din Camera Deputaţilor nu numai că nu a promovat singur legea pentru interzicerea fumatului în spaţiile publice, ci chiar a blocat discutarea ei în plenul comisiei, împiedicând introducerea ei“, explică dr. Magda Ciobanu.

     Tabagismul este o boală, iar dependența nicotinică este reală și în rândul specialiștilor, nu doar al pacienților. De ce nu pot renunța medicii la acest obicei, deși cunosc mai bine decât restul populației riscurile la care se expun? „Și medicii sunt oameni. Adică sunt supuşi exact aceloraşi riscuri, factori care predispun și favorizează fumatul ca şi populaţia non-medicală. Simpla cunoaştere a efectelor negative ale fumatului nu generează per se renunţarea la fumat; răul viitor şi incert al bolii rareori poate contracara binele  actual, instantaneu şi cert al trasului din ţigară. Singurul atu (teoretic) al medicilor este identificarea mai rapidă a legăturii dintre un simptom al unei boli şi fumat. De exemplu, un pneumolog care începe să tuşească şi să expectoreze dimineaţa nu îşi va spune că e normal; va şti că e semnul de debut al unei BPOC. Şi poate face o tentativă de a se  lăsa de fumat; dar, în acelaşi timp, îşi poate spune – las’ că iau ceva şi îmi trece; n-oi fi tocmai eu printre fumătorii care fac BPOC“, a explicat dr. Ciobanu, care ne-a spus și de ce este atât de puternică această dependență: din cauza „caracteristicilor farmacologice ale nicotinei – de exemplu, timp mic de înjumătăţire a concentrației plasmatice, de unde și nevoia unei noi doze la intervale mici de timp – şi a factorilor sociali care favorizează accesul timpuriu şi facil la drog şi care încurajează ulterior consumul – de exemplu, fumatul «la liber», nerestricţionat în UMF Bucureşti. Dependenţa de fumat a medicilor tineri este întreţinută în special de absenţa aptitudinilor de gestionare a stresului şi de posibilităţile financiare reduse care fac dificilă adoptarea unor comportamente alternative prin care să se facă faţă greutăţilor generate de profesie. Este suficient să ne uităm la chirurgii şi la psihiatrii din alte state UE (considerate specialitățile cu cea mai mare rată a fumatului) care nu fumează și nici nu sunt anxioși, depresivi, stresați, dar au acces la modalități prin care elimină tensiunile acumulate în timpul serviciului. De ce fumează ultimii mohicani ştie toată lumea…“.

     Au unde merge medicii care au nevoie de ajutor pentru a renunţa la fumat? Centre specializate care oferă sprijin în renunțarea la fumat există în România, însă nu sunt foarte populare. Prof. dr. Mihălțan susține că medicii fumători ar trebui să beneficieze din start de consiliere pentru renunțarea la acest obicei nefast, pentru că „dacă un medic fumează ca un pacient, va muri ca un pacient.“ „Să nu uităm că fumătorii suferă mai des de infecţii respiratorii (pe care, mai ales cadrele medicale, le neglijează/subestimează) şi cu germeni mai agresivi (inclusiv prin rezistenţa la antibiotice). Să nu uităm că infecţiile nosocomiale sunt subraportate în România“, reamintește dr. Magda Ciobanu.

     De ce nu renunță medicii la fumat, cu toate că știu, cel puțin la nivel teoretic, la ce riscuri se expun și îi expun și pe cei din jur? „Pentru că îmi place să fumez. Iar cei din jur pot să stea la o distanță mai mare, dacă nu vor să inspire fumul de țigară. Și oricum, nu se întâmplă nimic dacă cineva care trece pe lângă mine inspiră doar o dată fum de țigară, la 12 respirații pe minut“, a fost răspunsul pe care l-am primit cel mai des de la colegii mei. Sau justificarea unui rezident: „Pentru că mă calmează. Profesia de medic este foarte stresantă și fumatul mă ajută să scap de stres. Devin, astfel, mai eficient la locul de muncă“. Doar un mic procent din colegii fumători recunoștea că ar vrea să se lase de fumat. După ce i-am întrebat de ce nu apelează la servicii de consiliere în acest sens, mi-au răspuns că nu au timp. Sau că nu vor suficient de mult; mai așteaptă până la 40 de ani.

     Se pare că majoritatea medicilor fumători nu conștientizează efectele nefaste ale fumatului. O altă parte dintre ei conștientizează răul pe care și-l fac, lor și celor din jur, dar adoptă negarea ca mecanism de apărare împotriva unui stres pe care nu-l pot controla, cum este dependența.

 

Controale riguroase și amenzi extrem de mari