Scurgerea
a 60 de ani de la absolvirea Facultăţii de Medicină îţi oferă posibilitatea
unei ample priviri retrospective asupra modului de desfăşurare a actului
medical în ultima jumătate de secol. Îmi amintesc astfel vizitele profesorului şef
de clinică, înconjurat de asistenţii săi şi de studenţi, la patul bolnavului şi
privirea aproape pioasă a ochilor acestuia la vorbele şi comportamentul şefului
de şcoală. Mai târziu, după absolvire, în anii petrecuţi în mediul rural,
medicul se bucura de respect, iar tratamentul şi sfaturile îi erau respectate
cu recunoştinţă şi răsplătite cum puteau de cei pe care îi aveau în grijă.
Cum
a fost posibil ca, după câteva zeci de ani, comportamentul bolnavului faţă de
medic să se schimbe radical (evident, fără a absolutiza)? Pentru a studia
această radicală modificare a comportamentului pacienţilor faţă de medic, Fundaţia
Colegiului Medicilor din Municipiul Bucureşti a iniţiat un studiu privind
expunerea la agresiune a medicilor din Capitală (unde lucrează aproape o treime
din totalul medicilor din România). Studiul-pilot, realizat în unităţile
medicale bucureştene care au servicii de urgenţă, s-a bazat pe răspunsurile
furnizate prin intermediul unor chestionare de opinie, completate de medici din
21 de spitale. Studiul a urmărit să identifice experienţele medicilor bucureşteni
privind frecvenţa şi gravitatea actelor de agresiune (verbale şi fizice),
mecanismele acestora şi motivaţia comitenţilor, precum şi consecinţele şi
impactul asupra personalului medical şi sistemului de sănătate. Prin
intermediul chestionarului, au fost, de asemenea, solicitate sugestiile
medicilor privind posibila remediere a situaţiilor de natură a vicia grav relaţia
medic–pacient, modul cum pot fi stăpânite şi gestionate aceste manifestări în
cadrul sistemului public de sănătate.
La
studiu au participat 21 de spitale bucureştene cu servicii de urgenţă, precum şi
Serviciul de Ambulanţă Bucureşti. Chestionarul la care au fost chemaţi să răspundă
medicii a cuprins 23 de întrebări, unele cu răspunsuri închise, altele
deschise. Concluziile studiului, rezultate în urma prelucrării şi interpretării
răspunsurilor, vor fi publicate integral în luna martie, când Fundaţia va
organiza şi o dezbatere. Dorim să prezentăm în acest cadru câteva dintre
concluziile acestei cercetări, tocmai pentru a pune în discuţie schimbările de
comportament şi atitudini din ultimii ani, dar şi consecinţele acestora asupra
medicilor şi serviciilor de sănătate furnizate.
Atitudini agresive
ale pacienţilor
La
întrebarea: „Cât de frecvent vă confruntaţi cu atitudini agresive ale pacienţilor
sau ale însoţitorilor acestora?“ (cu cinci variante de răspuns prestabilite),
22% au declarat că se confruntă frecvent, 36% uneori, 19% rar, 19% foarte rar şi
doar 3% niciodată.
Participanţii
la cercetare au fost, de asemenea, solicitaţi să descrie tipul de agresiune cu
care s-au confruntat în timpul programului de lucru pe parcursul ultimilor
patru ani; 85% au declarat că s-au confruntat cu agresiuni verbale şi 10% cu
agresiuni fizice. Dintre specialităţile medicale în care s-au produs aceste
agresiuni fizice, amintim medicina de urgenţă, cu cele mai multe dintre
incidente – 34%, psihiatria 29%, chirurgia plastică şi reparatorie 9%,
respectiv câte 3,6% în cardiologie, medicină internă şi terapie intensivă şi,
la niveluri mai mici, în celelalte specialităţi din cele 39 în care activează
medicii participanţi.
Participanţii
au fost întrebaţi dacă au cunoştinţă despre acte de violenţă fizică suferite de
colegi de serviciu sau de breaslă; mai mult de jumătate au răspuns pozitiv. În
ceea ce priveşte aprecierile asupra evoluţiei în timp a frecvenţei
agresiunilor, opiniile potrivit cărora violenţa este în creştere prevalează.
La
solicitarea de a încadra tipul agresiunii cu care s-au confruntat (întrebare cu
şase variante de răspuns multiplu prestabilit şi posibilitatea de a descrie
forma de agresare, dacă aceasta nu se regăseşte între cele existente în
chestionar), 62% au răspuns că s-au confruntat cu agresiuni verbale sub formă
de injurii, 67% s-au confruntat cu agresiuni verbale sub formă de ameninţări,
6,8% au suferit lovituri şi/sau răniri, 25% intrare cu forţa în cabinet, 1,9% hărţuire
sexuală şi 1,5% o altă formă de agresare (descrisă de respondenţi).
Serviciile de
intervenţie sunt ineficiente
Studiul investighează incidenţa producerii
actelor de agresiune şi în funcţie de intervalul zilei, respectiv al săptămânii.
Opiniile arată că nu s-au observat diferenţieri substanţiale în funcţie de ora
din zi, deşi cei mai mulţi apreciază că ele au loc cu precădere la orele serii,
iar cele mai multe agresiuni se produc în timpul zilelor obişnuite de lucru ale
săptămânii şi mai puţin în weekend sau în zilele de sărbători legale.
Trei
sferturi din respondenţi au declarat că în unitatea în care îşi desfăşoară
activitatea există un serviciu de intervenţie în cazul unor incidente care
generează agresiuni la adresa personalului sanitar, dar unii medici au dorit să
precizeze că sistemul existent este ineficient pentru intervenţii, limitându-se
la servicii de pază. În cazul în care sunt solicitaţi, angajaţii serviciului
refuză să intervină, declinându-şi competenţa, iar cei aflaţi în dificultate
sunt îndrumaţi să apeleze la poliţie şi jandarmerie.
Cine
sunt agresorii medicilor? Din
experienţele relatate de medicii care au participat la cercetare, au fost
indicaţi însoţitorii bolnavilor ca exercitând agresiunea în 78% din cazuri; 46%
din acestea au fost comise chiar de pacienţi.
Motivaţia agresiunii
Studiul investighează motivaţia declarată a
agresorului care a cauzat incidentul (şapte variante de răspunsuri multiple şi
o întrebare deschisă în cazul existenţei altei motivaţii decât cele prevăzute
în chestionar). Respondenţii au apreciat că timpul de aşteptare este cel mai
adesea cauza nemulţumirii pacienţilor sau însoţitorilor acestora (53% din
cazuri); 28,5% consideră că nemulţumirea pacienţilor sau a 
însoţitorilor
acestora este aparent fără motiv; alte posibile motivaţii vizează nemulţumire
faţă de diagnostic (18,7%) sau faţă de consultaţie (18%), refuzul de a prescrie
un anume medicament (8,9%), refuzul acordării concediului medical (4,4%) şi
refuzul sau imposibilitatea internării, consemnat de 6,5% din medicii care au
suportat agresiuni (fig. 1).
Internarea a fost refuzată atunci când cazul nu era urgenţă medicală, din lipsă
de locuri, din lipsa unor documente necesare efectuării internării ori ca refuz
de a continua spitalizarea peste durata limită admisă de casa de asigurări de sănătate.
O
cauză importantă, de natură a provoca nemulţumiri din partea pacienţilor, este
lipsa de comunicare sau comunicarea deficitară cu pacienţii şi însoţitorii. O
autoevaluare privind comunicarea cu pacienţii a fost solicitată medicilor care
au participat la cercetare; 66% apreciază această comunicare ca fiind bună,
chiar excelentă 27%, satisfăcătoare 5,7% şi doar 0,7% apreciază că uneori lasă
de dorit.
Incidente neraportate
Un aspect important relevat de cercetarea
întreprinsă îl reprezintă subraportarea incidentelor (de natură diferită).
Incidente neraportate reclamă 48% din cei care s-au confruntat cu agresiuni
(atât fizice, cât şi verbale, de natură diferită). Din cei 460 de medici care
s-au confruntat cu o formă de agresiune, circa jumătate au raportat aceste
incidente conducerii (51%, reprezentând 43,4% din numărul total al re
celor
intervievaţi). Jumătate din cei chestionaţi au declarat că unitatea medicală în
care îşi desfăşoară activitatea nu are mecanisme de raportare şi evidenţă a
incidentelor. Mai gravă este subraportarea agresiunilor fizice: doar 26 de
medici din cei 55 care au consemnat că au fost agresaţi fizic (în total
declarând 176 de agresiuni) s-au adresat poliţiei pentru a raporta un incident
de agresiune fizică (47,3 % din cazuri).
Studiul
face o radiografie şi aduce la cunoştinţa publică o analiză a impactului
acestor agresiuni asupra celor implicaţi (fig.
2). Răspunsurile primite acoperă nu doar impactul asupra sănătăţii fizice,
semnalat de 7,6% din respondenţi, sau impactul negativ asupra familiei şi calităţii
vieţii, indicat de 15,7%; 36,8% din participanţi sunt marcaţi de stres
psihologic şi epuizare, iar 14,6% reclamă anxietate şi/sau depresie.
Cine rezolvă
conflictele?
Cercetarea a solicitat opinii deschise ale
medicilor privind modul de rezolvare a situaţiilor conflictuale, iar respondenţii
consideră că de rezolvarea situaţiilor de acest gen ar trebui să se ocupe
preponderent un serviciu de pază şi protecţie. Firmele angajate ar trebui să
fie cu adevărat funcţionale şi să se implice eficient în rezolvarea
conflictelor. În prezent, în unele spitale, reprezentanţii firmelor respective
îşi declină competenţa, medicul fiind cel chemat să aplaneze conflictul sau să
se adreseze poliţiei. De altfel, poliţia şi jandarmeria sunt văzute ca având un
rol esenţial, în egală măsură cu conducerea managerială a unităţii, inclusiv
prin afişarea măsurilor care se pot lua în asemenea situaţii şi asigurând
efectiv protecţia muncii personalului. Un număr semnificativ de respondenţi
recomandă desemnarea unei echipe sau a unui personal specializat, eventual
înfiinţarea unui serviciu specializat din cadrul unităţii sanitare, care să fie
abilitat de conducere (incluzând în fişa postului asistent social, sociolog,
psiholog) în rezolvarea conflictelor şi negociere.
Se
apreciază că Ministerul Sănătăţii are responsabilitatea alocării unei finanţări
corespunzătoare a sistemului, asigurând mai multe posturi pentru personalul
medical şi o salarizare corespunzătoare a acestora şi, implicit, calitatea
serviciilor medicale aşteptate de pacienţi (inclusiv reducerea numărului de
pacienţi şi consultaţii care revin unui medic, mai ales în serviciile de urgenţă).
Împreună cu Parlamentul, ministerul de resort ar trebui să clarifice legislaţia,
pentru a asigura protecţia personalului medical. Medicii participanţi la studiu
solicită existenţa unui protocol pentru astfel de situaţii şi proceduri clare
atât pentru personal, cât şi pentru pacienţi.
Medicii
accentuează rolul esenţial al mass-mediei şi solicită acesteia o mai mare
implicare şi programe dedicate educării beneficiarilor de servicii de sănătate
cu privire la drepturile si obligaţiile pe care le au în baza contractului de
asigurare încheiat. Este necesar să înceteze campaniile de denigrare constantă
a profesiei medicale în ansamblu, publicitatea negativă, prezentarea unor
informaţii înainte ca acestea să fie verificate şi a unor cazuri de malpraxis cărora
li se conferă caracter de generalitate. Prea puţine sunt informaţiile care să
reflecte succesele practicii medicale din ţara noastră, realizate în pofida
condiţiilor deficitare în care se desfăşoară munca personalului medical, uneori
chiar în condiţii eroice. Tocmai aceste condiţii, adesea neprielnice desfăşurării
în bune condiţii a actului medical, sunt una din cauzele creşterii nemulţumirii
pacienţilor şi o consecinţă directă a expunerii la agresiune a personalului
medical.
Colegiul se implică
Colegiul Medicilor Bucureşti, prin
Departamentul de jurisdicţie profesională, are în permanenţă în vedere
schimbarea imaginii şi a percepţiei publice privind activitatea medicilor în
societate, sancţionarea disciplinară în cazurile de eroare sau abatere de la
conduita profesională, deficienţele apărute în comunicarea medic–pacient.
Se
impune în continuare implicarea mai activă şi mai eficientă a Colegiului în
cazul unor evenimente relatate părtinitor doar pentru a produce o mai mare
audienţă. Principiul audiatur et altera
pars trebuie să primeze în toate cazurile în care mass-media prezintă unele
cazuri de malpraxis, concomitent cu prezentarea cazurilor de agresiune asupra
personalului medical. Nu în ultimul rând, considerăm importantă adoptarea unor
clarificări legislative, a unor proceduri clare şi eficiente de protecţie a
personalului medical, inclusiv prin reprezentarea în instanţă de un avocat din
partea angajatorului şi aplicarea efectivă a legii în cazul pacienţilor
agresivi.
Începând
cu luna martie, vă invităm să consultaţi în întregime studiul pe pagina de
internet http://www.fundatiacmb.ro/publicatii/
