Nu, doamnelor, nu mai daţi fuga la Viena, la
Paris, la Milano sau pe alte coclauri simandicoase unde cresc, precum
ciupercile după burniţă, promisiuni de excelenţă în arta medicală, dacă vi s-a
infectat o unghiuţă după ultima şedinţă de scurtare a gheruţelor deja deprinse
cu agăţatul oportunităţilor de tot felul, mai toate măsurabile în bani! Nu,
domnilor, nu ignoraţi actul medical din România doar pentru că v-aţi trezit
dintr-o dată pe nişte trepte mult prea înalte ale scării sociale şi, prinşi
de-o îmbătătoare ameţeală, nu mai concepeţi să vă lăsaţi beteşugurile trupului
decât în grija unor specialişti deprinşi a recunoaşte prompt simptomele de
aroganţă fără frontiere şi, în consecinţă, să înceapă a vă investiga prin
stabilirea unui diagnostic exprimat printr-o cifră urmată de mai multe zerouri.
Să fie întâmplător că mii de medici şi
personal cu pregătire medie de specialitate din România au fost atraşi de
clinicile din Europa noastră cea de toate nivelurile, ca şi de cele de peste
Atlantic, în speranţa omenească de un ubi
bene care pe la noi pare a nu-şi mai găsi adresă? Este deci de presupus că,
în vremea noastră, performanţa medicală mondială nu este străină de contribuţia
românească. Dar la noi acasă, în ţară adică, ce se-ntâmplă, doctore?
După marea harababură începută cu acel
decembrie ’89, medicina românească a fost prinsă în malaxoarele reformei. Au
fost închise spitale, au fost înfiinţate clinici particulare, au fost
modernizate şi dotate cu aparatură performantă de investigare şi spitalele rămase
„de stat“, şi particularele, s-au înregistrat performanţe de excepţie etc.
*
Fusei
şi eu la Zilele Spitalului Orăşenesc de
Urgenţă Târgu Cărbuneşti, eveniment ajuns la a noua ediţie, întru evidenţierea
drumului parcurs de slujitorii medicinii în cea dintâi instituţie spitalicească
din judeţul Gorj, de la a cărei înfiinţare au trecut 121 de ani. Organizarea
evenimentului se înscrie în dorinţele familiei medicale a Spitalului Orăşenesc
de Urgenţă Târgu Cărbuneşti de a face, cu fiecare an care trece, evaluarea
acelui „de unde şi încotro“ de care a amintit, în deschidere, managerul de astăzi,
dr. Constantin Tîrziu. În caietul-program al manifestărilor de anul acesta, se şi
consemnează: „Când vrei să vezi unde-ai ajuns, arunci o privire în urmă să vezi
de unde ai plecat“. Să vedem deci!
În 1892, aşezământul (unul din cele patru
asemenea spitale din Regatul României) avea „un pavilion central cu două
saloane mari, bine luminate şi aerisite“ (cu 30 de paturi: 15 pentru bărbaţi şi
15 pentru femei), iar la extremităţI, două saloane mai mici, care serveau drept
izolator pentru contagioşi. Mai existau aici: farmacie, cabinet de consultaţii,
biroul medicului, iar în
curte locuinţa pentru medic şi, respectiv, administratorul
spitalului, o clădire pentru serviciile gospodăreşti – bucătărie, magazie, spălătorie,
beci, pod, grajduri, şaretă, căruţă, sanie (înlocuite astăzi cu salvările cu
mulţi cai-putere), de care se îngrijeau vizitiul şi rândaşii. Asta până la incendiul
din 1910, care a ras de pe faţa pământului grajdul şi dependinţele. Prin 1927,
sora Brătienilor (Vintilă şi Ion), Maria Balş, a dispus ridicarea unei noi clădiri
pe locul „ars“, care să servească drept azil de bătrâni, transformat ulterior
în secţie de tuberculoză, închisă apoi, în perioada 1932–1936, din lipsă de
fonduri (parcă am mai auzit expresia aceasta).
Să-i amintim însă pe medicii care şi-au
legat numele de istoricul acestui aşezământ spitalicesc, începând cu anul
inaugurării – 1892: doctorii Ninoveanu, Metzulescu, Ion Eremia, Ion Dumitrescu,
Constantin Comăneanu, iar, din anul 1902, franţuzul Ernesc Foulquier (răpus în
1911 de o febră tifoidă). A urmat, apoi, lunga perioadă de „manageriat“ a
doctorului Victor Bellu (1911–1941), care a adus substanţiale îmbunătăţiri atât
pe linia procedeelor terapeutice, cât şi pe cea gospodărească. Şi a venit Războiul.
La conducerea spitalului se succed: dr. Nicolae Perciun (până în 1944); Romeo
Popescu şi Romulus Săndulescu (până în 1954). Secţia de tuberculoză se desfiinţează,
sanatoriul se mută pe Dealul Mamului, cu profil de tuberculoză infantilă, sub
conducerea mai întâi a doctorului Săndulescu, urmat apoi de dr. Valeriu Ciucă,
dr. Raul Hreniuc şi dr. Raisa Marinescu.
Din 1954, Spitalul Tg. Cărbuneşti devine
Spitalul Raional Gilort, sub conducerea medicului Viorel Ranga, viitor profesor
la Facultatea de Medicină din Capitală. Atunci, spitalul avea patru secţii:
medicină internă, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie. A venit şi
industrializarea zonei. Adresabilitatea către serviciile medicale a sporit, numărul
„prestatorilor“ de servicii medicale s-a mărit, s-au reamenajat (şi mărit)
pavilioanele existente, numărul paturilor a ajuns la 180. Din 1960 îi aflăm
directori aici pe: Ovidiu Xenakis, Ion Puchiu, Ion Abrudan, Ştefan Marinescu,
Grigore Scăueru, Cornel Munteanu, Nicolae Burghiu, Dan Duminecă, Aristică Moroşanu,
Aurel Dobran, Ion Scrieciu şi, în anii din urmă, Constantin Tîrziu.
Astăzi, potrivit clasificării făcute de
Ministerul Sănătăţii, Spitalul Orăşenesc de Urgenţă Târgu Cărbuneşti se poziţionează
ca spital de nivelul III. Este structurat pe nouă secţii, opt compartimente şi
două secţii externe. Are 343 de paturi, 73 de medici specialişti, 24 de medici
rezidenţi, la care se adaugă personalul mediu şi auxiliar sanitar. A crescut
spectrul de specialităţi medicale prin încadrarea de noi medici, s-a mărit numărul
liniilor de gardă (de la două în 2004, la şapte în 2008, până la zece în
prezent).
*
La conferinţa „Medicina – artă, ştiinţă, conştiinţă“,
au fost prezentate mai multe lucrări (în special prezentări de caz) de medici
specialişti din Gorj, Craiova, Timişoara, Bucureşti. Au fost, de asemenea,
prezentate tratamente noi, performanţe şi aplicaţii. Personal, am fost
impresionată de comunicarea unui tânăr chirurg, cu o prezentare de caz, care a
înţeles „ce trebuie să faci şi atunci când nu ştii ce trebuie să faci“. Aşa
mi-am explicat de ce dr. Luiza Diţu – „paznic de far“ (la marea cu numele de
viaţă), pe ţărmul de la Secţia obstetrică-ginecologie, îngăduindu-mi să ating
cu privirea micile comori – nou-născuţii – s-a 
aplecat ca pentru închinăciune
asupra unui pruncuţ care-ncepuse să plângă (o fi simţit prezenţă străină în
aerul din jur?) şi care, la atingerea de locul în care de obicei bate o inimă,
s-a liniştit pe dată. Mie îmi sunau în minte versurile lui Marin al nostru cel
„Ensoleillé“ din „Ctitorie“: „Aşa cum stai, /cu mâinile împreunate la piept,/
pari o soţie de voievod ce-şi ţine în braţe ctitoria. //Şi parcă aud, de
dincolo de dispariţia materiei: /Noi, Ion şi Ioana, /după puterile noastre /am
durat acest sfânt copil /întru veşnica pomenire /a acestui soare şi-a acestui pământ“.
Alături de doctoriţa Diţu, cu „ctitoria“ în braţe, asistenta Melania Bălăceanu:
„Acum nu avem decât patru nou-născuţi. Săptămâna trecută am avut douăzeci“.
La Cardiologie, dr. Irina Cojoacă se ocupa
de un pacient firav pe al cărui trup fuseseră montaţi electrozii de
monitorizare a ritmului cardiac. La Pneumologie, dr. Elena Vlad era într-un
moment de... respiro. La Gastroenterologie însă, dr. Constantin Scrieciu era
anturat de doi feciori zdraveni în uniformă de apărători ai ordinii. „Hait,
mi-am zis, ce-o fi cu poliţia pe-aici?“ Oameni şi ei, beneficiaseră de servicii
medicale şi acum „veniră“ să li se dea adeverinţă că n-au voie să se spetească
muncind şi că efortul le dăunează grav (mai ceva decât „zahărul, sarea şi grăsimile“).
Zâmbeau galeş. Medicul le răspundea cu acelaşi zâmbet (parcă niţel mai sprinţar),
explicându-le speriaţilor de efort că sunt perfect sănătoşi şi că nu-i pândeşte
niciun pericol dacă va trebui să se angajeze într-un mic cros cu niscai
infractori iuţi de... mână. Preopinenţii au plecat în pas voios la datorie,
fericiţi că fură asiguraţi de o stare perfectă de sănătate.
Pe culoar tocmai năvălise un alai ce însoţea
un puradel care-nghiţise nu se ştie ce (şi câtă) licoare bahică. Adulţii
iubitori şi panicaţi vorbeau toţi odată cerând imperativ: „Salvaţi-l! Dacă o
mierleşte, vă termin pe toţi!“. N-a mierlit-o. Trăim, vădit lucru, într-o ţară
veselă, cu fibră biologică solidă.
Pe bănci, la soare, pacienţi. Par să fi
venit în staţiune de odihnă. Poate aşa şi sunt. Majoritatea sunt oameni de la ţară,
trudiţi, obişnuiţi să robotească din zori până-n noapte pe câmp, în grădină, la
animale. Cele câteva zile de spitalizare li se par 
(odată suferinţa învinsă) o
binecuvântare.
Cum anul acesta nu-i unul electoral, prezenţa
politicienilor gorjeni (şi nu numai) a fost destul de rarefiată. Cu atât mai lăudabilă
a fost prezenţa primarului din Tg. Cărbuneşti, care a dat seamă de împlinirea
promisiunii făcute în urmă cu un an, de a pune la dispoziţia medicilor rezidenţi
locuinţe. Imobilul ridicat peste drum de spital a devenit casă pentru 25 de
slujitori ai medicinii (cu sau fără familie, tineri sau foşti tineri).
Un fost „copil de trupă“ (din „armata“ de
ieri a luptătorilor cu maladiile de aici), ajuns azi senator, a amintit cu
nostalgie de vremea când mama sa lucra aici, iar condiţiile nu erau dintre cele
mai bune, neuitând însă să se plângă (fix acum?!) de cât de bombardat este de
apelurile telefonice ale managerului acestui spital, care „mereu are ceva de
solicitat“. Păi nu tocmai de asta a ajuns el oare senator? Nu e de datoria sa să
răspundă dezideratelor celor care vor să facă performanţă? Spitalul acesta ar
mai avea nevoie de aparatură IRM şi pentru efectuarea de dializă, ca să nu mai
trebuiască să-şi trimită pacienţii spre alte centre. Acest obiectiv trebuie
realizat, spune dr. Constantin Tîrziu. De ce nu mă îndoiesc că va reuşi?
*
Doamnelor şi domnilor, nu mai daţi fuga la
Viena, la Paris ori pe la alte capitale atunci când sănătatea vă este precară.
Avem condiţii şi în România. Spitalul de la Târgu Cărbuneşti este un exemplu.
