L-am cunoscut la Iaşi, la cel de-al 14-lea simpozion francofon de Endocrinologie, organizat de prof. dr. Eusebie Zbranca în mai 2008.  L-am reîntâlnit la cel de-al 15-lea simpozion, în 2009. Prof. dr. Radan Dzodi´c, un nume reprezentativ pentru Centrul Naţional de Cercetare a Cancerului din Belgrad, este cunoscut în toată lumea pentru contribuţiile sale în Chirurgia tiroidei. La UMF „Gr. T. Popa“ din Iaşi, unde se reîntoarce de fiecare dată cu bucurie, este cunoscut şi ca un prieten al României.
    Dezinvolt şi în timpul prezentărilor şi în afara lor, cu o experienţă profesională vastă, apreciat şi de endocrinologi şi deopotrivă de chirurgi, a cucerit pur şi simplu auditoriul. M-a cucerit şi pe mine.
    După o minunată seară românească, desfăşurată la restaurantul Onix din Iaşi, la propunerea profesorului Eusebie Zbranca, am fost martor al unei întâlniri neaşteptate. Unul dintre prietenii profesorului, şeful unei instituţii importante din Iaşi, chiar şeful, ne-a condus – pe prof. dr. Radan Dzodi´c şi pe mine – către dealurile Buciumului. Ca să puteam admira, noaptea, plopii fără soţ. Monumentali acum, cu doi mai puţin (aşadar, încă fără soţ), deveniţi celebri prin versurile nemuritorului Eminescu, plopii m-au ajutat să cunosc un om. Dincolo de miezul unei nopţi de mai, plopii mi-au arătat şi o altă dimensiune a profesorului venit de la Belgrad.
    Am coborât în faţa plopilor, străjuiţi de un bust al lui Eminescu. Si, în timp ce pregăteam aparatul de fotografiat pentru o imagine nocturnă, îl văd pe profesorul Radan Dzodi´c că se apropie de unul dintre plopi, încercând să-l îmbrăţişeze. Nu a reuşit să-l cuprindă nici pe sfert. Am declanşat aparatul mizând pe forţa de sugestie a comparaţiei între un om, monumental în specialitatea dânsului, şi un plop, monumental în alt fel. Surprins de lumina bliţului, profesorul s-a întors către mine. Mă aşteptam să mă certe că l-am pozat… Dar, surpriză…
    Într-o franceză impecabilă, profesorul a rostit încet: „Cât de mult îmi doream ca să-i văd!…“ L-am privit, fără să mai zic nimic. Pe obraz i se rostogoleau lacrimi…

„Eu, pe-un fir de romăniţă/Voi cerca de mă iubeşti…“

    La întoarcere, profesorul mi-a recitat din Eminescu. Si m-a rugat la rândul lui să-i recit câteva versuri măcar, cele care mi-au plăcut mie mai mult. Mă gândeam să recit câteva strofe din Luceafărul. Pentru un îndrăgostit de Eminescu şi de România ar fi sunat, poate, obişnuit. Mi-am reamintit alte versuri de o frumuseţe neegalată poate: „Eu, pe-un fir de romăniţă/voi cerca de mă iubeşti…“ Atunci, pe loc, abia atunci, am văzut şi o posibilă legătură cu tema acelei incursiuni către stările secrete ale fiinţei. Plopii nu puteau să fie decât fără soţ: dacă începi de la primul şi-ţi spui „Mă iubeşte!“, invariabil, la ultimul pe lângă care treci vei regăsi – ca o concluzie a sorţii – acelaşi „Mă iubeşte!“ şi dacă începi cu „Nu mă iubeşte!“, nu te mai duci să aştepţi iubita… Ce rost mai are?! Iar dacă, trăgând cu ochiul către „ietacul“ domniţei, ai pierdut şirul, te întorci şi porneşti încă o dată pe lângă plopii fără soţ, cercându-ţi norocul:
    Mă iubeşte! Nu mă iubeşte! …Mă iubeşte!
   Profesorul face ochii mari. „Nu m-am gândit la asta!“ îmi spune. „Dv. nu sunteţi numai jurnalist… Vă rog, improvizaţi câteva versuri pe motivul plopilor fără soţ.“
    M-a scos din încurcătură o scrisoare recentă, primită de la o prietenă de departe. Îmi povestea, printre altele, despre tunisiencele pregătite pentru măritiş cu fel şi fel de bunătăţi. „Ca să se facă pufoase!“ adăugase ea. Relatez şi profesorului din Belgrad despre întâmplare. Mă priveşte cald, de parcă şi-ar fi întâlnit un vechi şi bun prieten. Si-ncep, fără să prind de veste, să-ngân pe strunele sufletului dorinţe puse abia acum pe cuvinte: „Pe lângă plopii fără soţ“/ întâiaşi oară trec/e noapte, plouă şi mi-e dor…/cu tine să petrec/măcar în vis de s-ar putea/o oră de amor…  //să-ncerc cât de «pufoasă» eşti/şi cât ne ţine visul/tu numărând frunze de plop/eu răscolind tainic …«ogor»“.
    Cel care ne condusese către dealurile din Bucium oprise maşina şi căuta, când la profesor şi când la mine, surprins şi el de acele clipe de graţie.
    Începuse să plouă.

Ca un adevărat maestru al unei alte Endocrinologii

    În zilele petrecute la Iaşi, am avut de mai multe ori prilejul să constat în ce fel profesorul Eusebie Zbranca, o gazdă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc,  anticipând aşteptări ale oaspeţilor – şi cei din străinătate şi, deopotrivă, cei din ţară – izbutea să pregătească atari „momente de suflet“: vizite la mânăstiri, pelerinaje pe drumurile botoşănene ale poetului nepereche, întâlniri cu artele frumoase. Ca un adevărat maestru al unei alte Endocrinologii, ce guvernează legăturile dintre oameni.
    De unde le ştia pe toate? Cum izbutea să găsească filonul de sensibilitate al fiecărui invitat? Când avea timp să facă asta?!…
    Sunt întrebări la care eu n-am aflat un răspuns. Am înţeles însă că reuşita unei manifestări medicale se află dincolo de tematica pur ştiinţifică şi ţine întotdeauna de suflet. Si chiar dacă la un atare eveniment participă sute de invitaţi, sufletul este unul: locul, singurul, unde aceşti invitaţi se pot realmente regăsi.