Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Povești de leac

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU marţi, 11 aprilie 2017

     Adevăratele povești nu vin la tine, este nevoie să pornești la drum și să lași, dacă poți, prejudecățile acasă. Medicii cunosc bine un adevăr, în aparență banal: vezi doar ceea ce ești pregătit să vezi. Și nu vorbesc acum despre pregătirea pe care ți-o oferă școala. Vezi doar cât poți duce, dacă este să merg cu ideea și mai departe. Iată câteva exemple surprinse în peregrinări făcute prin așezări din țară, în acea zonă îndeobște cunoscută ca fiind „România profundă”, de care suntem, mulți dintre noi, cu fiecare zi ce trece, tot mai departe.

 

Vipera de la Grădiștea de munte

 

     – „Atunci când am chert boii s-o tâmplat” – grăiește muierea lui Dalca. „Veneau tăt singuri și nu brodeam să știu ce-i. Era de Sânziene. N-am închis ochii. Tătă noaptea m-am sucit și răsucit. Îi tăt visam prin văgăuni, mă trezeam, da’ nu știam locu’. Omu îmi era plecat la Simeria, la târg, să vândă ceva vite. Aveam de făcut nuntă la fecioru’ cel mic. Către zi, când o izvorât soarele, eram colo sus, la cetate (la Grădiștea, n.r.). Știam că se trag spre pajiștile cu păpădii. Pân’ o ajuns soarele pe cumpănă, m-am tăt învârtit. Auzeam talanga, da’ nu-i găseam neam. Și către amiaz, numa’ ce-i văd. Atunci am călcat pe nenorocire. Eram așa supărată că nu mai vedeam unde pun opchinca. Și-odată m-a ars. M-am tras mai departe de chetre, am legat picioru mai sus de mușcătură ș-am început: «Ce mă fac? Ce mă fac?...» Până la urmă, mi-am amintit: Eram cu moșu pe plai. Nu se mutase încă în livadă. Mă țineam de ițarii lui, de parc-ar fi avut miere. Ieșise la coasă și l-a mușcat vipera. Și-a tăiat o bucată din poală și s-a legat strâns de picior, pe urmă s-a dus și a căutat o buruiană, i-a rupt frunzele, le-a zdrobit și le-a pus colo pe rană.
    Mă luase amețeala și mi se părea că se învârt munții cu mine. «Amu, îs gata!» zîc. «Mă duc să povestesc cu moșu, sub pruni.» Și numa’ ce-l văz lângă mine pe moșu, ca un nor albăstrui de ceață. Era ca și cum m-ar fi luat cineva în brațe. M-a prins de mână și m-am dus cu el până lângă o tufă, cu frunzele păroase. Asta era. Moșu dispăruse. Am cules frunze și, așa cum am putut, am căutat două pietre și le-am zdrobit, storcând zama pe mușcătură. Pe celelalte le-am mestecat. Atât mai știu că m-am tras lângă un fag. Cred că am leșinat. Când m-am trezit, unul din boi mă lingea pe față. Și el fusese mușcat de viperă.”
    – Cunoașteți planta sau arbustul care v-a salvat viața?
    – „Nu știu cum îi zice, dar n-o mai uit. Crește tăt în locuri unde sunt vipere. Tăt are leac. Numa’ că nu trebuie să umbli de te-a mușcat. Și uite, domnule, până și boul știe! Pe unul din boi l-a mușcat, a mestecat frunzele celea și au stat colo, lângă cetatea dacilor, amândoi. Cine crede că animalul nu are minte greșește”.

 

Hornul înfundat

 

     În ʼ 94 sau ʼ95 am avut parte, într-o localitate din sud, la Cuca, de peripeții mai puțin obișnuite. Numele localității îmi amintise de versul unui plugușor, pe care-l recitam pe la casele vecinilor în ajun de An Nou: „Și nu suntem de ici-colea, ci suntem de la Cuca, unde-i mămăliga cât nuca”. Tocmai din cauza acelui vers, hotărâsem ca, imediat ce pot, să merg în acea localitate. Fără să am un alt motiv. „Dacă într-un film apare în generic sau în una din secvențe cineva cu o pușcă, pușca aceea este acolo cu un rost”, îmi spusese un coleg mai în vârstă din redacție. „Și până la sfârșitul filmului e musai să fie folosită”. De ce ar fi altfel în filmul unei vieți?
    La Cuca, o fetiță de câțiva anișori cu un braț de cârpe, se cățărase pe acoperișul de carton gudronat al casei, încercând să înfunde coșul de la sobă. Ineditul scenei, asistată din bătătura casei de câteva bătrâne, m-a determinat să intru în acea ogradă.
   – De ce-ai înfundat coșul de la sobă? am întrebat-o pe fetiță, ce tocmai cobora treptele unei scări șubrede de lemn, rezemată de streașina casei.
   – „Ca să nu vină barza! Eu nu vreau un frățior”, mi-a zis ea, privindu-mă aspru și cântărindu-mi în același timp gesturile, ca nu cumva să mă urc pe scară și să desfund coșul abia înfundat.
   Din câteva vorbe ale vecinelor adunate acolo, am înțeles că mama fetei era în casa cu o singură odaie, în chinurile facerii (travaliul începuse în seara precedentă). M-am adunat relativ repede și am întrebat de un vecin care să aibă telefon. Din fericire era unul, la câteva sute de metri distanță. Am chemat ambulanța pe care, după aproape două ore, am văzut-o venind pe drumul uscat de țară. Au urcat-o pe femeie și a pornit.
   „Doamne-ajută!”, se închinau în cor băbuțele din bătătură. Însă Dumnezeu, se pare, avea alte griji atunci: la nici 50 de metri de casă, ambulanței – o mașină veche, ce părea recuperată de pe un teatru de luptă – i s-a stricat ambreiajul și-acolo a rămas, pe drumul de țară, cu șleauri și gropi. Toate încercările făcute de a găsi o mașină, sau măcar o căruță, să o ducă pe femeie la spital, au eșuat. Căruțașul care mă adusese pe mine până acolo, săturat să mă aștepte, plecase și el. După alte două ore – deja se făcuse seară –, a apărut un individ cu o mașină. L-am convins, contra cost, firește – nimic nu-i pe degeaba! –, să o ducă pe femeie la cea mai apropiată maternitate. Am urcat apoi și eu în mașină. După ce femeia a rămas în grija doctorilor, mi-am văzut de drum. Câteva zile mai târziu, după ce m-am întors din acea deplasare cu peripeții, am sunat la maternitate să aflu vești.
   – „Pe mamă am salvat-o”, mi-a spus doctorul. „Din păcate, nu are unde să se întoarcă. Am trimis-o cu ambulanța și, acasă, la Cuca, nu mai avea casă, arsese. Așa că am adus-o îndărăt și am vorbit cu cei de la ocrotiri”.

 

Desculțul

 

    Doctorul Trestian Găvănescu este un artist fotograf cu un palmares internațional și un mare iubitor al muntelui. În Râmnicu Vâlcea, orașul unde trăiește și lucrează, a înființat fotoclubul „Floarea de colț”. Într-o seară, îmi arăta fotografii realizate iarna, în Carpații sudici – o colecție singulară în România. Doctorul Găvănescu a făcut mii de incursiuni pe munte, iarnă sau vară, pe viscol, ploaie, furtună chiar.
   – Nu v-ați întâlnit niciodată cu ursul?
   – „Am avut câteva întâmplări. Dar o să vă povestesc una tare de tot. Plecasem, ca de obicei, într-o sâmbătă, către casa la care vin cerbii (aflată într-o zonă sălbatică, pe culmea Lotrișorului, n.r.). Era februarie. Către satele de lângă Râmnicu Vâlcea se topise pe alocuri zăpada, dar în pădure nici gând. Am intrat pe potecă în locul obișnuit, am depășit porțiunea dificilă. V-am spus că este o parte mai abruptă cu stânci – nu poți urca dacă nu ai experiență și o bună condiție fizică. La un moment dat, chiar pe zăpada ce se înmuiase, văd o urmă proaspătă de urs. Mă opresc să văd de unde a ieșit. În stânga potecii era un lăstăriș cu spini prin care nici dracul nu s-ar fi băgat, darămite ursul. De-acolo ieșise! Și după cum se așezau urmele, pornise pe potecă chiar în direcția în care mergeam și noi. «Iaca, desculțul!», gândesc eu. «A plecat să caute mâncare, s-a terminat cu iarna.» Iau aparatul de fotografiat, pun o mănușă pe zăpadă – ca să realizați dimensiunea urmei –, și fac câteva poze. Știam că vă interesează urmele de animale, iar pe zăpada înmuiată de soare, urmele de desculț se conturau foarte bine. Lângă o altă urmă pun cascheta. Mă uit și mă trece un fior – era ditamai ursul. Urma de urs seamănă bine cu urma de picior de om, numai că e ceva mai scurtă. Laba ursului e rotundă. Am plecat mai departe cu inima strânsă.
   Când ajungem la căsuță, văd că ursul deschisese portița și se îndreptase chiar către locul unde țineam proviziile și băutura. Abia în ultima clipă am înțeles: Nae al nostru, paznicul de vânătoare, urcase prin pădure desculț, în luna februarie, domnule! Și intrase pe potecă prin acel lăstăriș cu spini. Cum, probabil, l-a luat și pe el cu frig la tălpi, a călcat, amărâtul, mai mult pe vârfuri, iar urmele lăsate în zăpadă semănau perfect cu cele de urs. A ajuns la colibă, a căutat sticla cu rachiu – știa că las pentru el așa ceva –, a băut jumătate din ea și pe urmă a adormit tun. I-am povestit și nevestei întâmplarea. Și acum de câte ori vedem o urmă de urs, urmă adevărată, începe să râdă de mine: «Uite, iar s-a dus desculțul la colibă!»”.

 

Omul pădurii

 

     Pornind de la relatarea doctorului Trestian Găvănescu, am făcut în altă zi un drum să-l cunosc pe „Nae din Muiereasca”, omul despre care umblă vorba că înțelege ce-i spun animalele sălbatice. Satul Muiereasca este așezat pe un drum pitoresc și șerpuit, printre dealuri și râpi ce par desprinse din basme, drum care duce către mănăstirea sihastră de la Frăsinei, unde mai viețuiesc și astăzi „călugări ce știu să scoată dracii din oameni”. Am ajuns și l-am găsit, spre norocul meu, acasă și în bătătură, în timp ce soția lui pregătea masa ascultând pricesne. L-am rugat să mă ia cu el în ziua următoare, pe unul din drumurile lui. Și-abia atunci am izbutit să-l simt acolo unde el era cu adevărat acasă. Înainte de 1989, Nae fusese paznic de vânătoare la o cabană unde Ceaușescu își aducea oaspeți din străinătate. Îi cucerise pe toți cu măiestria lui de a vedea o sălbăticiune aflată pe versantul celălalt al dealului sau muntelui. Nu l-am crezut. Apoi mi-a spus că în valea ce urma după o culme împădurită ne va ieși în întâmpinare un urs. Abia urcasem panta și aproape că am dat nas în nas cu el. Să spun că nea Nae „simțea pădurea” ar fi o simplificare.

 

Măriuța lui Ilie de pe Măgura cu groși

 

    Acum câteva luni am mers în comuna Vintileasca din Vrancea, unde aflasem că ar trăi și persoane în vârstă care locuiesc de multă vreme (unii de zeci de ani) în singurătate. Pornisem de la o știre publicată în Monitorul de Vrancea despre o femeie care trăia singură. În filmuleț nu era precizat numele femeii și nici localitatea. După căutări zadarnice pe internet, am sunat la redacția din Vrancea, și imediat ce mi s-a răspuns, am recunoscut vocea reporterei din acel filmuleț, postat în urmă cu vreo șapte ani. Femeia intervievată atunci nu mai trăia.
   Am ajuns totuși în comună și, după o discuție cu primarul și însoțit de o călăuză care cunoștea potecile și fauna zonei, am plecat către o altă femeie vârstnică. Măriuța lui Ilie, despre care aflasem deja că are 75 de ani, locuia singură pe un pinten de munte, undeva către limita cu golul alpin. După ce am parcurs pe jos mai mult de 20 de kilometri, am găsit-o pe bătrână la coasă pe un munte vecin.
   Zona fiind cândva locuită, poienile erau încă pline de pruni, meri, nuci. La momentul când am ajuns eu, prunele erau coapte și pomii fructiferi erau vizitați frecvent de urși. Nu i-am întâlnit în acea zi față în față, însă am văzut urmele prezenței lor pe potecă. Împreună cu femeia, ținând greu pasul cu ea și furați de cele ce ne povestea, am urcat până în poiana unde-și avea gospodăria. Și acolo am văzut semne ale prezenței urșilor – urme pe trunchiurile de prun sau de măr în care se cățăraseră în căutarea poamelor. Nu se mulțumeau cu cele căzute, ci se urcau până în vârf, cât îi țineau ramurile pline de rod.
   Am intrat în curtea gospodăriei. Femeia, care copilărise acolo pe munte, se măritase și trăise în sat. Din 1989, când a rămas singură, s-a întors pe vatra casei părintești, adică pe munte, unde trăia singură de 26 de ani. Pe muntele vecin, unde o găsisem cosind, mai erau două-trei case, însă de vreo zece ani acestea rămăseseră nelocuite și, surprinzător, intacte.
   Trecuseră vreo două ore, poate și mai bine. Eram sătui – femeia ne invitase la masă, după toate regulile ospeției tradiționale. Abia atunci, de pe prispa căsuței ca-n povești, mi-am rotit încă o dată privirile peste amenajările din preajmă: straturi de roșii, ceapă și usturoi, tufe de afin și rugi cu zmeură. Mi-am oprit apoi privirea asupra gardului, care era ca întrupat dintr-o carte cu povești despre pitici: și un cocoș mai voinic, dacă se urca pe el, putea să-l dea jos. Mi-am adus aminte de colibele momârlanilor de pe Jiu și despre drugii din oțel și ușile întărite să facă față urșilor și abia atunci am întrebat-o pe femeie:
    – Și nu vin urșii aici?
   – „Ba da, vin!” mi-a răspuns ea, simplu, de parcă mi-ar fi povestit despre găinile închise, cu multă grijă, să nu poată intra vulpea la ele.
   – Și ce faceți? (Mă așteptam să-mi arate vreo pușcă sau un sonar cu care să-i îndepărteze).
   – „Păi, când îl văd colo pe potecă, la portiță, mi-l închipui acolo pe tata vorbindu-i. Și ursul se-ntoarce și pleacă.”

 

În loc de epilog

 

    Când pornești la drum să cauți povești adevărate, te poți surprinde uneori în postura cercetătorului naiv, care, având la îndemână un laborator, își propune să cerceteze viața. Disecând, măsurând și prelucrând matematic observații, în căutarea acelor mult așteptate dovezi, te trezești că ai finalizat un proces-verbal despre un fenomen deja mort. Este la fel ca în caricatura celebră, semnată Ștefan Popa Popa’s: cineva sculptează, într-un copac, Copacul. Încercând să creeze ideea, omoară realitatea.
    Povestea există. Însă dacă vrem să o vedem, e necesară o întoarcere din drum și, inevitabil, o oprire. Vedem doar cât putem duce.

 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC