Adevăratele povești nu vin la tine,
este nevoie să pornești la drum și să lași, dacă poți,
prejudecățile acasă. Medicii cunosc bine un adevăr, în aparență
banal: vezi doar ceea ce ești pregătit să vezi. Și nu vorbesc
acum despre pregătirea pe care ți-o oferă școala. Vezi doar cât
poți duce, dacă este să merg cu ideea și mai departe. Iată
câteva exemple surprinse în peregrinări făcute prin așezări din
țară, în acea zonă îndeobște cunoscută ca fiind „România
profundă”, de care suntem, mulți dintre noi, cu fiecare zi ce
trece, tot mai departe.
Vipera
de la Grădiștea de munte
– „Atunci când am chert boii s-o
tâmplat” – grăiește muierea lui Dalca. „Veneau tăt singuri
și nu brodeam să știu ce-i. Era de Sânziene. N-am închis ochii.
Tătă noaptea m-am sucit și răsucit. Îi tăt visam prin văgăuni,
mă trezeam, da’ nu știam locu’. Omu îmi era plecat la Simeria,
la târg, să vândă ceva vite. Aveam de făcut nuntă la fecioru’
cel mic. Către zi, când o izvorât soarele, eram colo sus, la
cetate (la Grădiștea, n.r.). Știam că se trag spre pajiștile cu
păpădii. Pân’ o ajuns soarele pe cumpănă, m-am tăt învârtit.
Auzeam talanga, da’ nu-i găseam neam. Și către amiaz, numa’
ce-i văd. Atunci am călcat pe nenorocire. Eram așa supărată că
nu mai vedeam unde pun opchinca. Și-odată m-a ars. M-am tras mai
departe de chetre, am legat picioru mai sus de mușcătură ș-am
început: «Ce mă fac? Ce mă fac?...» Până la urmă, mi-am
amintit: Eram cu moșu pe plai. Nu se mutase încă în livadă. Mă
țineam de ițarii lui, de parc-ar fi avut miere. Ieșise la coasă
și l-a mușcat vipera. Și-a tăiat o bucată din poală și s-a
legat strâns de picior, pe urmă s-a dus și a căutat o buruiană,
i-a rupt frunzele, le-a zdrobit și le-a pus colo pe rană.
Mă luase amețeala și mi se părea
că se învârt munții cu mine. «Amu, îs gata!» zîc. «Mă duc
să povestesc cu moșu, sub pruni.» Și numa’ ce-l văz lângă
mine pe moșu, ca un nor albăstrui de ceață. Era ca și cum m-ar
fi luat cineva în brațe. M-a prins de mână și m-am dus cu el
până lângă o tufă, cu frunzele păroase. Asta era. Moșu
dispăruse. Am cules frunze și, așa cum am putut, am căutat două
pietre și le-am zdrobit, storcând zama pe mușcătură. Pe
celelalte le-am mestecat. Atât mai știu că m-am tras lângă un
fag. Cred că am leșinat. Când m-am trezit, unul din boi mă lingea
pe față. Și el fusese mușcat de viperă.”
–
Cunoașteți planta sau arbustul care v-a salvat viața?
– „Nu știu cum îi zice, dar n-o
mai uit. Crește tăt în locuri unde sunt vipere. Tăt are leac.
Numa’ că nu trebuie să umbli de te-a mușcat. Și uite, domnule,
până și boul știe! Pe unul din boi l-a mușcat, a mestecat
frunzele celea și au stat colo, lângă cetatea dacilor, amândoi.
Cine crede că animalul nu are minte greșește”.
Hornul
înfundat
În ʼ 94 sau ʼ95 am avut parte,
într-o localitate din sud, la Cuca, de peripeții mai puțin
obișnuite. Numele localității îmi amintise de versul unui
plugușor, pe care-l recitam pe la casele vecinilor în ajun de An
Nou: „Și nu suntem de ici-colea, ci suntem de la Cuca, unde-i
mămăliga cât nuca”. Tocmai din cauza acelui vers, hotărâsem
ca, imediat ce pot, să merg în acea localitate. Fără să am un
alt motiv. „Dacă într-un film apare în generic sau în una din
secvențe cineva cu o pușcă, pușca aceea este acolo cu un rost”,
îmi spusese un coleg mai în vârstă din redacție. „Și până
la sfârșitul filmului e musai să fie folosită”. De ce ar fi
altfel în filmul unei vieți?
La Cuca, o fetiță de câțiva
anișori cu un braț de cârpe, se cățărase pe acoperișul de
carton gudronat al casei, încercând să înfunde coșul de la sobă.
Ineditul scenei, asistată din bătătura casei de câteva bătrâne,
m-a determinat să intru în acea ogradă.
–
De ce-ai înfundat coșul de la sobă?
am întrebat-o pe fetiță, ce tocmai cobora treptele unei scări
șubrede de lemn, rezemată de streașina casei.
– „Ca să nu vină barza! Eu nu
vreau un frățior”, mi-a zis ea, privindu-mă aspru și
cântărindu-mi în același timp gesturile, ca nu cumva să mă urc
pe scară și să desfund coșul abia înfundat.
Din câteva vorbe ale vecinelor
adunate acolo, am înțeles că mama fetei era în casa cu o singură
odaie, în chinurile facerii (travaliul începuse în seara
precedentă). M-am adunat relativ repede și am întrebat de un vecin
care să aibă telefon. Din fericire era unul, la câteva sute de
metri distanță. Am chemat ambulanța pe care, după aproape două
ore, am văzut-o venind pe drumul uscat de țară. Au urcat-o pe
femeie și a pornit.
„Doamne-ajută!”,
se închinau în cor băbuțele din bătătură. Însă Dumnezeu, se
pare, avea alte griji atunci: la nici 50 de metri de casă,
ambulanței – o mașină veche, ce părea recuperată de pe un
teatru de luptă – i s-a stricat ambreiajul și-acolo a rămas, pe
drumul de țară, cu șleauri și gropi. Toate încercările făcute
de a găsi o mașină, sau măcar o căruță, să o ducă pe femeie
la spital, au eșuat. Căruțașul care mă adusese pe mine până
acolo, săturat să mă aștepte, plecase și el. După alte două
ore – deja se făcuse seară –, a apărut un individ cu o mașină.
L-am convins, contra cost, firește – nimic nu-i pe degeaba! –,
să o ducă pe femeie la cea mai apropiată maternitate. Am urcat
apoi și eu în mașină. După ce femeia a rămas în grija
doctorilor, mi-am văzut de drum. Câteva zile mai târziu, după ce
m-am întors din acea deplasare cu peripeții, am sunat la
maternitate să aflu vești.
– „Pe mamă am salvat-o”, mi-a
spus doctorul. „Din păcate, nu are unde să se întoarcă. Am
trimis-o cu ambulanța și, acasă, la Cuca, nu mai avea casă,
arsese. Așa că am adus-o îndărăt și am vorbit cu cei de la
ocrotiri”.
Desculțul
Doctorul Trestian Găvănescu este un
artist fotograf cu un palmares internațional și un mare iubitor al
muntelui. În Râmnicu Vâlcea, orașul unde trăiește și lucrează,
a înființat fotoclubul „Floarea de colț”. Într-o seară, îmi
arăta fotografii realizate iarna, în Carpații sudici – o
colecție singulară în România. Doctorul Găvănescu a făcut mii
de incursiuni pe munte, iarnă sau vară, pe viscol, ploaie, furtună
chiar.
– Nu v-ați întâlnit niciodată
cu ursul?
– „Am avut câteva întâmplări.
Dar o să vă povestesc una tare de tot. Plecasem, ca de obicei,
într-o sâmbătă, către casa la care vin cerbii (aflată într-o
zonă sălbatică, pe culmea Lotrișorului, n.r.). Era februarie.
Către satele de lângă Râmnicu Vâlcea se topise pe alocuri
zăpada, dar în pădure nici gând. Am intrat pe potecă în locul
obișnuit, am depășit porțiunea dificilă. V-am spus că este o
parte mai abruptă cu stânci – nu poți urca dacă nu ai
experiență și o bună condiție fizică. La un moment dat, chiar
pe zăpada ce se înmuiase, văd o urmă proaspătă de urs. Mă
opresc să văd de unde a ieșit. În stânga potecii era un lăstăriș
cu spini prin care nici dracul nu s-ar fi băgat, darămite ursul.
De-acolo ieșise! Și după cum se așezau urmele, pornise pe potecă
chiar în direcția în care mergeam și noi. «Iaca, desculțul!»,
gândesc eu. «A plecat să caute mâncare, s-a terminat cu iarna.»
Iau aparatul de fotografiat, pun o mănușă pe zăpadă – ca să
realizați dimensiunea urmei –, și fac câteva poze. Știam că vă
interesează urmele de animale, iar pe zăpada înmuiată de soare,
urmele de desculț se conturau foarte bine. Lângă o altă urmă pun
cascheta. Mă uit și mă trece un fior – era ditamai ursul. Urma
de urs seamănă bine cu urma de picior de om, numai că e ceva mai
scurtă. Laba ursului e rotundă. Am plecat mai departe cu inima
strânsă.
Când ajungem la căsuță, văd că
ursul deschisese portița și se îndreptase chiar către locul unde
țineam proviziile și băutura. Abia în ultima clipă am înțeles:
Nae al nostru, paznicul de vânătoare, urcase prin pădure desculț,
în luna februarie, domnule! Și intrase pe potecă prin acel
lăstăriș cu spini. Cum, probabil, l-a luat și pe el cu frig la
tălpi, a călcat, amărâtul, mai mult pe vârfuri, iar urmele
lăsate în zăpadă semănau perfect cu cele de urs. A ajuns la
colibă, a căutat sticla cu rachiu – știa că las pentru el așa
ceva –, a băut jumătate din ea și pe urmă a adormit tun. I-am
povestit și nevestei întâmplarea. Și acum de câte ori vedem o
urmă de urs, urmă adevărată, începe să râdă de mine: «Uite,
iar s-a dus desculțul la colibă!»”.
Omul
pădurii
Pornind de la relatarea doctorului
Trestian Găvănescu, am făcut în altă zi un drum să-l cunosc pe
„Nae din Muiereasca”, omul despre care umblă vorba că înțelege
ce-i spun animalele sălbatice. Satul Muiereasca este așezat pe un
drum pitoresc și șerpuit, printre dealuri și râpi ce par
desprinse din basme, drum care duce către mănăstirea sihastră de
la Frăsinei, unde mai viețuiesc și astăzi „călugări ce știu
să scoată dracii din oameni”. Am ajuns și l-am găsit, spre
norocul meu, acasă și în bătătură, în timp ce soția lui
pregătea masa ascultând pricesne. L-am rugat să mă ia cu el în
ziua următoare, pe unul din drumurile lui. Și-abia atunci am
izbutit să-l simt acolo unde el era cu adevărat acasă. Înainte de
1989, Nae fusese paznic de vânătoare la o cabană unde Ceaușescu
își aducea oaspeți din străinătate. Îi cucerise pe toți cu
măiestria lui de a vedea o sălbăticiune aflată pe versantul
celălalt al dealului sau muntelui. Nu l-am crezut. Apoi mi-a spus că
în valea ce urma după o culme împădurită ne va ieși în
întâmpinare un urs. Abia urcasem panta și aproape că am dat nas
în nas cu el. Să spun că nea Nae „simțea pădurea” ar fi o
simplificare.
Măriuța
lui Ilie de pe Măgura cu groși
Acum câteva luni am mers în comuna
Vintileasca din Vrancea, unde aflasem că ar trăi și persoane în
vârstă care locuiesc de multă vreme (unii de zeci de ani) în
singurătate. Pornisem de la o știre publicată în Monitorul de
Vrancea despre o femeie care trăia singură. În filmuleț nu era
precizat numele femeii și nici localitatea. După căutări
zadarnice pe internet, am sunat la redacția din Vrancea, și imediat
ce mi s-a răspuns, am recunoscut vocea reporterei din acel filmuleț,
postat în urmă cu vreo șapte ani. Femeia intervievată atunci nu
mai trăia.
Am ajuns totuși în comună și,
după o discuție cu primarul și însoțit de o călăuză care
cunoștea potecile și fauna zonei, am plecat către o altă femeie
vârstnică. Măriuța lui Ilie, despre care aflasem deja că are 75
de ani, locuia singură pe un pinten de munte, undeva către limita
cu golul alpin. După ce am parcurs pe jos mai mult de 20 de
kilometri, am găsit-o pe bătrână la coasă pe un munte vecin.
Zona fiind cândva locuită, poienile
erau încă pline de pruni, meri, nuci. La momentul când am ajuns
eu, prunele erau coapte și pomii fructiferi erau vizitați frecvent
de urși. Nu i-am întâlnit în acea zi față în față, însă am
văzut urmele prezenței lor pe potecă. Împreună cu femeia, ținând
greu pasul cu ea și furați de cele ce ne povestea, am urcat până
în poiana unde-și avea gospodăria. Și acolo am văzut semne ale
prezenței urșilor – urme pe trunchiurile de prun sau de măr în
care se cățăraseră în căutarea poamelor. Nu se mulțumeau cu
cele căzute, ci se urcau până în vârf, cât îi țineau ramurile
pline de rod.
Am intrat în curtea gospodăriei.
Femeia, care copilărise acolo pe munte, se măritase și trăise în
sat. Din 1989, când a rămas singură, s-a întors pe vatra casei
părintești, adică pe munte, unde trăia singură de 26 de ani. Pe
muntele vecin, unde o găsisem cosind, mai erau două-trei case, însă
de vreo zece ani acestea rămăseseră nelocuite și, surprinzător,
intacte.
Trecuseră vreo două ore, poate și
mai bine. Eram sătui – femeia ne invitase la masă, după toate
regulile ospeției tradiționale. Abia atunci, de pe prispa căsuței
ca-n povești, mi-am rotit încă o dată privirile peste amenajările
din preajmă: straturi de roșii, ceapă și usturoi, tufe de afin și
rugi cu zmeură. Mi-am oprit apoi privirea asupra gardului, care era
ca întrupat dintr-o carte cu povești despre pitici: și un cocoș
mai voinic, dacă se urca pe el, putea să-l dea jos. Mi-am adus
aminte de colibele momârlanilor de pe Jiu și despre drugii din oțel
și ușile întărite să facă față urșilor și abia atunci am
întrebat-o pe femeie:
–
Și nu vin urșii aici?
– „Ba da, vin!” mi-a răspuns
ea, simplu, de parcă mi-ar fi povestit despre găinile închise, cu
multă grijă, să nu poată intra vulpea la ele.
–
Și ce faceți?
(Mă așteptam să-mi arate vreo pușcă sau un sonar cu care să-i
îndepărteze).
– „Păi, când îl văd colo pe
potecă, la portiță, mi-l închipui acolo pe tata vorbindu-i. Și
ursul se-ntoarce și pleacă.”
În
loc de epilog
Când pornești la drum să cauți
povești adevărate, te poți surprinde uneori în postura
cercetătorului naiv, care, având la îndemână un laborator, își
propune să cerceteze viața. Disecând, măsurând și prelucrând
matematic observații, în căutarea acelor mult așteptate dovezi,
te trezești că ai finalizat un proces-verbal despre un fenomen deja
mort. Este la fel ca în caricatura celebră, semnată Ștefan Popa
Popa’s: cineva sculptează, într-un copac, Copacul. Încercând să
creeze ideea, omoară realitatea.
Povestea există. Însă dacă vrem
să o vedem, e necesară o întoarcere din drum și, inevitabil, o
oprire. Vedem doar cât putem duce.