Un adevăr care nu mai trebuie argumentat este că
fiecare trăitor al planetei este un unicat. Nu mai puţin adevărat este
că, în afara zestrei genetice care imprimă fiinţelor vii anumite trăsături, datorită faptului că aparţinem unor structuri sociale, în dezvoltarea şi conturarea propriilor noastre personalităţi, un rol hotărâtor aparţine modelelor, chiar dacă nu întotdeauna conştientizăm această realitate. Dacă dialecticienii secolului trecut susţineau că istoria este scrisă în exclusivitate de către mase, de mulţime, astăzi nimeni nu se mai poate îndoi de rolul esenţial al personalităţilor în viaţa şi evoluţia tuturor societăţilor.
Pornind la conturarea portretului meu, am realizat că, în fapt, destul de rar se întâmplă ca membrii aceluiaşi domeniu de activitate să vorbească despre colegii lor (de bine cel puţin, că altfel…), cu atât mai rar când e vorba de cei mai tineri. Cel mai frecvent, fenomenul se întâmplă fie odată cu dispariţia sau cu retragerea din activitate, fie în circumstanţe speciale, în care, nu de puţine ori, este lesne de desluşit măcar o undă de interes.
Nu mă înscriu în niciuna dintre eventualităţile evocate şi încerc să schiţez (nu-mi permit să spun că-l creionez pe de-a-ntregul) portretul unui coleg mult mai tânăr, doctorul Adrian Lobonţiu, pe care îl consider un profesionist reprezentativ al medicinii şi societăţii actuale, este medic şi chirurg român, produs neîndoielnic al Şcolii româneşti de medicină, crescut şi educat de aceasta, un specialist care nu şi-a renegat dascălii, nu şi-a uitat semenii şi cu atât mai puţin pământul pe care s-a născut. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
