Serviciul Salvamont din România a fost înfiinţat în anul 1969, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri. Unele documente din arhive arată însă că primele acţiuni românești de salvare pe munte datează încă de la începutul secolului trecut. Primele localităţi nominalizate pentru înfiinţarea de formaţii Salvamont au fost: Câmpulung Muscel, Bicaz, Caransebeș, Reșiţa, Brașov, Predeal, Zărnești, Bran, Victoria, Rășinari, Bușteni, Sinaia și Borșa.

Pentru salvarea turiștilor rătăciţi sau accidentaţi pe munte este nevoie de foarte multe cunoștinţe tehnice și medicale, dar și de exerciţiu. La început ca un hobby, pentru unii purtători ai halatului alb devine o activitate în sine, iar după munca din spital îi regăsim pe crestele montane, gata oricând să-și ofere ajutorul celor aflaţi în nevoie. Am stat de vorbă cu trei dintre ei, trei femei cu un curaj ieșit din comun, care ne-au povestit despre experienţele lor în inima munţilor.

Activităţile pe munte se făceau cu voluntari selecţionaţi din cadrul echipelor de alpinism, orientare turistică, schiori și medici. Prima școală naţională de salvamontiști a fost organizată în anul 1972, la Cabana Podragu din masivul Făgăraș.

În anul 2003, această activitate a fost reglementată printr-o Hotărâre de Guvern și este efectuată de Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani din România (ANSMR), cunoscută și sub numele de Salvamont. În prezent, în ţară sunt 42 de structuri Salvamont în care activează aproximativ 800 de salvatori montani.

Altitudinea, cărările abrupte și vremea rea pot pune la încercare curajul celor care se avântă pe munte. Acolo, unde cerul se unește cu pământul, pericolele sunt aproape inevitabile. Salvatorii montani intervin mereu în situaţii-limită, ajutându-i pe cei aflaţi în nevoie și salvând vieţi.

De cele mai multe ori, prezenţa unui medic în echipă este necesară în operaţiunile de salvare montană. Acesta le poate pune un diagnostic persoanelor accidentate, și oferă îngrijirile medicale necesare. Unii dintre acești medici ajută nu doar victimele muntelui, ci și pe colegii salvamontiști, instruindu-i pentru a îndeplini misiunile grele cu care se confruntă.

Prima femeie de la Școala Salvamont

Lucia Lungu este asistentă medicală, salvator montan voluntar și prima femeie din România care a făcut Școala Salvamont. De aproape 40 de ani salvează vieţi pe munte, alături de colegii de la Salvamont Victoria.

A venit în Victoria, un oraș ce se întinde la umbra munţilor Făgăraș, ca asistent medical, dar după câteva drumeţii a înţeles că acolo se simte acasă. Se întâlnea adesea, pe munte, cu salvatorii montani. Iar când aceștia au rămas fără medic, i-au propus să le predea cursuri medicale.

„Faptul că nu era medic în echipă nu s-a simţit, pentru că încercam eu să le insuflu încredere și să-i pregătesc. Mereu discutam și le explicam ce pot să facă în cazurile în care sunt singuri. Obișnuiam să vorbesc foarte mult, uneori și cu ceva termeni medicali, pe care, încetul cu încetul, i-au învăţat”, povestește Lucia Lungu.

Colegii i-au devenit a doua familie, de aceea a decis să-i însoţească și pe munte, pentru a fi alături de cei care au nevoie de intervenţia medicului: „La început, neavând veleităţile astea sportive, părinţii mei nu prea se bucurau că plec, că merg pentru câteva zile la munte. Mereu spuneau să nu fac ceea ce fac ceilalţi, să nu urc așa mult, ei neștiind exact ce se întâmplă acolo. Cu timpul însă, s-au mai obișnuit”.

După aproape trei ani cât i-a însoţit pe salvamontiști, în 1986, a început cursurile Școlii Salvamont. Până atunci, nicio femeie nu mai urmase cursurile acestei școli și de aceea, uneori, a fost privită cu scepticism.

„Am lăsat conducerea Școlii Naţionale de Salvamont un pic uimită. Printre 70 de băieţi care erau acolo, pentru prima oară apare o fată. La început au crezut că sunt băiat și că este o greșeală de nume, că lipsește un «n». M-au chemat la comandament și le-am zis că nu a venit o fată, a venit un salvator montan”, își amintește ea.

Astfel, asistenta medicală și-a împărţit timpul între spital și munte, acordându-le ajutor celor care aveau nevoie de el. În anul 2000, când profesia de salvamontist a fost introdusă în nomenclatorul de meserii, Lucia a fost întrebată dacă vrea să se angajeze la Salvamont Victoria:

„Am renunţat, pentru că, pe atunci, eram asistenta șefă a secţiei de chirurgie de la spitalul din oraș. Ulterior, după ce s-a închis, am trecut la Serviciul de Ambulanţă Judeţean Brașov”. Colegii de la spital au încurajat-o și chiar au înlocuit-o atunci când era chemată pe munte, ca voluntar, deoarece cunoștinţele medicale sunt foarte importante în astfel de expediţii, după cum spune ea.

De multe ori, acestea fac diferenţa între viaţă și moarte. „Sunt minute fierbinţi, minute în care trebuie să realizezi dacă trebuie să acorzi primul ajutor așa, calificat, la nivelul nostru în teren, pentru că poţi întâlni orice. De fapt, primul ajutor este foarte important”, explică Lucia Lungu.

„Este cea care m-a salvat”

Femeia povestește că a participat la multe operaţiuni de salvare, însă cea mai grea experienţă a fost cu mai mulţi ani în urmă, la începuturile „carierei” sale pe munte. O tânără din Brașov care a coborât pe un sac de la cabana Podragu spre cabana Turnuri a căzut într-o cascadă, își amintește ea: „S-a prăbușit acolo, cu capul în jos, într-o crevasă de gheaţă.

A fost scalpată. Însă a fost ajutată de cabanierul din zonă. Eram de serviciu la urgenţă atunci, și mi s-a comunicat despre ce este vorba. Când am ajuns, am cusut-o în cabană. Deci, practic, s-a desfășurat un act de chirurgie la 23:00”. Astăzi, Lucia Lungu are parte de recunoștinţa oamenilor pe care i-a salvat pe munte.

Bogdan Ioan trăiește în Oradea, iar după 20 de ani a revenit în Valea Sâmbetei, la Refugiul Salvamont, pentru a-i mulţumi asistentei medicale și pentru a vedea locul unde s-a accidentat. Avea 16 ani când s-a prăbușit în gol, undeva în Piatra Caprei, în munţii Făgăraș.

Bărbatul povestește că a fost un accident destul de grav și că nu-și amintește cum a căzut: „Îmi aduc aminte doar că m-am trezit la spital, după patru zile de comă”. Acesta mai spune că fără ajutorul ei nu crede că reușea să ajungă la spital.

„Datorită doamnei Lucia Lungu eu trăiesc. Este cea care m-a salvat. Mi-a făcut o perfuzie care mi-a dat putere să ajung la spital. Am rămas surprins, după 20 de ani, să o găsesc în același loc, făcând același lucru cu pasiune. Am revăzut o femeie foarte puternică”,
mărturisește Bogdan Ioan.

Ghidează colegii prin telefon

Cunoștinţele medicale sunt importante pentru un salvator montan, pentru că atunci, pe munte, se află doar victima și salvamontistul care trebuie să acorde primul ajutor, după cum subliniază Casandra Luca, medic primar medicină de urgenţă la Spitalul Municipal „Dr. Gheorghe Marinescu” din Târnăveni și salvator montan, din anul 2008, la Salvamont Salvaspeo Mureș.

Medicul mărturisește că reușește să împace foarte bine timpul petrecut la spital cu activitatea de salvare montană: „Și specialitatea pe care mi-am ales-o, și partea de salvare montană sunt, cumva, înrădăcinate adânc în sufletul meu, și atunci totul vine foarte natural”. După un traseu pe creste și pe stânci, parcurs alături de o echipă de băieţi de la serviciul salvamont, Casandra Luca a ales să facă voluntariat montan.

„Am văzut că partea de salvare montană are și o parte medicală, care seamănă foarte mult cu partea de prespital din medicina de urgenţă”, spune ea. A parcurs etapele de pregătire profesională în cadrul Școlii Naţionale Salvamont – două stagii de iarnă și de vară, pentru începători și avansaţi, apoi a primit atestatul de salvator montan.

Femeia povestește că își organizează timpul în așa fel încât să meargă la muncă, la spital, unde are un program bine stabilit, dar să facă și activităţi de salvare montană.

„Dacă eram la spital și colegii mei [salvamontiști] aveau nevoie de ajutorul meu, încercam să le spun ce și cum să facă prin telefon. Mai vorbeam direct cu victima, în cazul în care era conștientă. Oarecum, îi ghidam telefonic, când aveau nevoie de ajutor”, își amintește Casandra Luca.

Toate persoanele din echipa Salvamont Mureș au absolvit
cursurile de paramedic la ISU Mureș. Totuși, recunoaște că pentru această meserie este nevoie și de o bună condiţie fizică. De aceea, majoritatea salvatorilor montani din ţară sunt foști sportivi de performanţă, de schi, de alpinism, de alergare.

Medicul subliniază că foarte mulţi dintre vechii salvatori vin din zona sportului de performanţă: „Trebuie să fii la un nivel destul de bun în ceea ce privește activitatea fizică. Trebuie să vrei, să-ţi faci tu singur o condiţie fizică bună, să faci sport, tot timpul. Să faci alergări în teren accidentat. Partea de pregătire fizică este foarte importantă”.

De asemenea, spune ea, și psihic trebuie să fii tare, să fii curajos și să știi să analizezi bine situaţia: „Pentru că accidentele montane se întâmplă când condiţiile de afară nu sunt prielnice. Deci, poate să fie ploaie, ninsoare, ceaţă, trebuie să nu te pierzi cu firea, dar și să cunoști bine zona. Uneori poţi să te trezești și cu ursul în apropiere”.

Casandra Luca mai subliniază că un salvator montan trebuie să fie flexibil și să știe să se adapteze la ceea ce se întâmplă în teren: „Pleci la o intervenţie pe munte, dar nu știi ce se poate întâmpla pe parcurs. Pot să apară anumite lucruri neprevăzute, care din păcate pot să-ţi întârzie
acţiunea de salvare și de evacuare”.

Salvamontistul, pus în situaţii dificile

Culmile muntoase ale Călimanului și Gurghiului nu sunt foarte abrupte, de aceea nu se produc accidente foarte grave. Casandra Luca spune că cea mai grea experienţă pe care a trăit-o pe munte a fost în Miercurea Ciuc:

„Eram la echipa Salvamont Ciuc, pentru un fel de curs de recapitulare, de cunoștinţe medicale. După program ne-am dat pe schiuri, pe pârtie. Îmi amintesc că a fost o victimă cu o fractură de bazin. Eu nu aveam medicaţie, nu aveam nimic. Eram în alt judeţ. Eram cu altă treabă”.

Pentru că nu avea geanta de intervenţie la ea, femeia spune că a fost foarte greu să preia acea victimă, nu putea să-i dea niciun medicament pentru durere.

„Într-adevăr, salvatorul montan este pus deseori în situaţii dificile, pentru că pe omul respectiv trebuie să-l mute în așa fel încât să-i ţină la minimum durerea. Deci, să nu facă manevre care pot să-i agraveze sau să-i cauzeze durere. Salvatorul montan care nu este cadru medical, practic nu are voie și nu are medicaţie în geanta de intervenţie”, concluzionează ea.

Această meserie trebuie făcută cu maximă seriozitate de salvamontiști,
pentru că de ei depinde viaţa celor aflaţi în pericol. „Pentru că dacă este peste puterile tale, ca salvator montan, poţi să pui în pericol echipa. Dacă nu ești stăpân pe tine și pe cunoștinţele pe care trebuie să le aplici în practică, poţi pune în pericol și viaţa victimei”, subliniază Casandra Luca.

Sacrificiu până la moarte

Despre Daniela Tomuș, asistent medical și salvator montan voluntar, se spune că este prima femeie care a executat misiuni de salvare în Munţii Parâng, alături de colegii de la Salvamont Petroșani. Face parte din echipă din anul 2004, timp în care a participat la sute de intervenţii. Tânăra recunoaște, cu modestie, că a impresionat-o și pe „Prima Doamnă, Carmen Iohannis”, cu care s-a întâlnit pe crestele
Parângului.

„Activitatea de salvare montană este o pasiune foarte veche, cred că de când aveam 19 ani. Eram într-o gașcă în care câţiva dintre băieţi erau salvatori montani la Salvamont Parâng, Petroșani”, povestește Daniela.

Soţul asistentei medicale este tot salvamontist, și chiar, spune ea, au făcut echipă: „În misiunile de salvare montană ai nevoie de cunoștinţe atât tehnice, de alpinism, cât și medicale”. Are pregătire medicală însă mărturisește că, fiind o persoană energică, s-a axat mai mult pe activitatea de salvamont, folosindu-și cunoștinţele în teren:

„Mi s-a întâmplat să aplic cunoștinţele medicale pe munte. Bineînţeles că nu întâlnim doar fracturi sau doar contuzii. Sunt persoane care au diferite afecţiuni și li se face rău. E bine să știi ce poţi să faci în astfel de situaţii”.

Daniela Tomuș spune că a făcut și cursuri la școala Naţională Salvamont, iar o dată la trei ani face reatestări. Un salvator montan trebuie să fie „complex”, după cum explică ea, și în plus trebuie să aibă pregătire fizică, deoarece anumite intervenţii sunt grele:

„Unele cazuri sunt grele pentru că sunt de durată. Când extragi o victimă de undeva, de foarte departe, și trebuie să o transporţi mult mai încet decât ai ajuns tu la ea – poate să dureze 7-10 ore –, te epuizează. Nu este ușor deloc. Altele depind de gradul de gravitate al traumatismului”.

De exemplu, în cazul traumatismelor coloanei vertebrale, la cea mai mică mișcare, victima poate să rămână paralizată, subliniază aceasta: „Trebuie să ai foarte multă grijă atât la transport, cât și la imobilizarea persoanei accidentate”.

Daniela spune că nu există expediţii simple pe munte, și că fiecare caz este diferit. Am întrebat-o care este cel mai dificil lucru legat de ceea ce face: „Culorile salvatorilor montani sunt roșu și negru. Aceste culori semnifică sacrificiu până la moarte. Iar cu asta cred că v-am zis tot”.