Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Ortopedie de cinci stele într-un spital fără nici o stea

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU miercuri, 13 martie 2013

Printr-o hotărâre a consilierilor judeţeni din Constanţa, la începutul lunii februarie 2013, Spitalul de Ortopedie, Traumatologie şi Recuperare Medicală din Eforie Sud a fost desfiinţat, acesta urmând, conform declaraţiilor oficiale, să fie reorganizat ca secţie exterioară a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. O investigaţie jurnalistică va scoate însă la suprafaţă situaţii care dau de gândit. Un reportaj-anchetă realizat de Iftimie Nesfântu.

   – Toţi medicii noştri şi asistentele sunt la sală! Nu ştiu cum să luaţi legătura cu dânşii...
   Nu mi se mai întâmplase... Era pentru prima dată când, intrând într-un spital, nu găsisem pe coridor niciun medic, niciun asistent sau infirmier. Tot ce era suflare medicală se afla în sălile de operaţie.
   – Vă rog, mergeţi dv. în sală şi anunţaţi-l pe dr. Toma Cucu! Sunt de la „Viaţa medicală“.
   Omul mă priveşte îngrozit.
   – Nu pot intra în sală, nu intră decât doctorii, asistentele şi infirmierele.
   Era rândul meu să fac ochii mari. Înainte să fiu scos politicos şi ferm din pavilionul central al Spitalului de Ortopedie din Eforie Sud, unde se aflau saloanele, două săli de operaţie şi serviciul ATI, am apucat să spun că reprezint săptămânalul „Viaţa medicală“ şi că stabilisem deja o întâlnire cu dr. Toma Cucu. Numele medicului a funcţionat, pentru necunoscutul care mă oprise la doi paşi de uşă, ca un fel de formulă magică. A chemat o infirmieră, am fost nevoit să mă dezbrac şi să mă îmbrac în ţinuta de sală de operaţie. În aproape 20 de ani de când fac documentări în unităţi medicale, asistând chiar la intervenţii chirurgicale – evident, cu un halat pe mine, bonetă şi mască – era pentru prima dată când am fost echipat din tălpi până-n creştet şi abia după un scurt instructaj pe unde să calc şi ce nu am voie să ating şi după ce s-a cerut acordul medicului care opera, mi s-a permis să intru. Se terminase o intervenţie amplă, a doua din acea zi, iar medicul se pregătea pentru o a treia... Într-o margine a sălii, una dintre colege îi turna pe mâini un dezinfectant dintr-o sticlă. Deşi femeia era scundă, făcea eforturi să ţină sticla cât mai sus, ca nu cumva să o atingă de mâinile doctorului. N-a mai fost nevoie să întreb: înţelesesem deja că în unitatea în care intrasem regulile erau lege şi, pentru oamenii aceştia, o mână de oameni, îmbrăcaţi unii cu halate cârpite, dar curate, grija pentru pacient era deja credinţă şi mod de a fi: le intrase în sânge, în creier...

Primele semne de întrebare  

   Printr-o hotărâre a consilierilor judeţeni din Constanţa, la începutul lunii februarie 2013, Spitalul de Ortopedie, Traumatologie şi Recuperare Medicală (SOTRM) din Eforie Sud, str. Republicii nr. 7, a fost desfiinţat, acesta urmând, conform declaraţiilor oficiale, să fie reorganizat ca secţie exterioară a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Reacţia celor desfiinţaţi – „reorganizaţi“ – a fost promptă; un forum deschis pe internet a atras o multitudine de comentarii, deja de ordinul miilor, majoritatea acestora semnalând adevăratele performanţe medicale. Intervenţiile din mass-media, suspect de prudente, aduc în discuţie şi posibile interese imobiliare: spitalul – de tip Carol, spital pavilionar – se află pe un teren de aproape 11 hectare, cu o deschidere impresio­nantă laMâini operând... o mână malul mării, cu un spaţiu verde şi clădiri vechi ce pot reprezenta o mină de aur. Iniţiatorii demersului şi reprezentanţii unor instituţii oficiale se întrec pe ei în a prezenta lucrurile în culori trandafirii: dorinţa de a moderniza şi dota unitatea, ori chiar de a-i schimba „olecuţî mai mult“ destinaţia, astfel încât profiturile – cu siguranţă, cele pentru bugetul României! – să fie cât mai grase. Doar despre bolnavii care au beneficiat sau pot beneficia de serviciile medicale oferite în SOTRM Eforie Sud nu pare dornic să vorbească niciunul dintre cei care se dau de ceasul morţii arătându-şi bunele intenţii.
   Unitatea medicală adusă în discuţie fiind una de Ortopedie, înainte de a porni o investigaţie „pe teren“, am cerut şi opinia unor ortopezi, unii mai mici, alţii mai mari, unii independenţi, alţii tributari unor partide politice. Răspunsurile primite au fost realmente surprinzătoare: unii au refuzat să vorbească despre SOTRM Eforie Sud, alţii mi-au spus abrupt şi mult prea repede că „nu cunosc problema“, alţii, în temă cu jocurile şi interesele politice din zonă, mi-au recomandat să nu mă bag în aşa ceva, spunându-mi, chipurile cu părere de rău, că „echipa cadrelor medicale“ din acest spital nu are nicio şansă. „De ce?“ am întrebat eu. „Dv. pe ce lume trăiţi? Nu vedeţi că sistematic se distruge tot ce este bun, iar medicii, şi nu numai ei, sunt hăituiţi să plece din ţară?!“ Era pentru prima dată, în documentările mele, când un interlocutor îmi vorbea despre echipa cadrelor medicale şi nu despre manager sau director, sau un medic anume... În final, după mai multe răspunsuri care mă băgaseră în ceaţă, primesc, de la un prieten ortoped, o replică lămuritoare: „Dacă vreţi să aflaţi răspunsul, mergeţi acolo. Lăsaţi-i pe politicieni, sunt specialişti în comercializarea gogoşilor“.

Degeaba e chirurgul fenomenal dacă infirmiera nu ştie să întoarcă bolnavul

   Dr. Liliana Sandu lucrează în SOTRM Eforie Sud, „angajată cu arme şi bagaje“. S-a născut în Moldova, „...demult, ca orice dobrogean care se respectă“, într-un sătuc de lângă Tecuci, a făcut studiile la Bucureşti, a terminat IMF „Carol Davila“ în 1979.
   Pe una dintre dispoziţiile interne, afişate pe o uşă din holul pavilionului destinat ortopediei, citisem: „În cazul în care vor fi aparţinători, chiar şi cu echipament de protecţie, în terapie înainte de sfârşitul programului operator, asistenta de tură va fi sancţionată“. Documentul, cu ştampila unităţii, era semnat de dr. Liliana Sandu, medic primar ortopedie-traumatologie, director medical. Cunoşteam şi din alte spitale câte probleme pot să apară din cauza îngăduinţei/slăbiciunilor cadrelor medicale şi, pe de altă parte, absurditatea unor măsuri impuse celor ce încălcau regulile. Simplitatea documentului citat, faptul că, prin afişare, responsabiliza un singur cadru medical şi, mai ales, eficienţa măsurii făcuseră să mă decid instantaneu să solicit un interviu.
   – Ce se întâmplă cu spitalul acesta, de nu se investeşte deloc sau aproape deloc în dotări?
   – Este foarte greu de răspuns care sunt părerile celor care ne conduc... Spitalul are un colectiv formidabil. Chirurgia este muncă de echipă, spun asta pentru cunoscători. Este echipă începând de la mâna întâi, mâna a doua, de la şeful de secţie, de la medicul din salon, de la asistentul din salon, de la infirmiera din salon. Ortopedia este o patologie de lungă durată, cu o imobilizare de lungă durată. Degeaba avem un chirurg fenomenal, dacă infirmiera nu ştie să întoarcăbolnavul şi nu-l poate ajuta încât să nu facă escare. Dacă asistentul nu are grijă să-l pună să facă exerciţii, când va trebui să coboare în cârje, va veni cu nasul în asfalt, dacă nu va fi pansat la timp, dacă nu va fi îngrijit la timp – toată operaţia, şi cea mai formidabilă, nu va avea nicio valoare... Totul se face în echipă, iar echipa se sudează în ani. Aţi văzut că, pentru NASA, pentru echipele care merg în spaţiu, pregătirea durează doi-trei ani şi nu fac altceva decât să se antreneze împreună. Noi ne antrenăm să lucrăm în echipă de o viaţă, viaţa fiecăruia dintre noi. Şi, vedeţi dv., de aia suferim, noi nu ştim exact ce va fi, cum va fi, dar semnalele arată intenţia de a distruge această echipă chirurgicală... Repet, echipă chirur­gicală. Echipe sunt multe, de multe feluri, dar noi suntem un brand şi pentru că aveam această echipă. Pacienţii spun: „Domnule, spitalul e crăpat, dar nu miroase a medicamente... Se face curăţenie, se îngrijesc bolnavii, sunt ani, mulţi, de când nu mai avem niciun deces, rezolvăm toate cazurile, de la primul până la ultimul... Aici găseşte alinare şi cel bogat şi cel care e sărac sau vine – e adus – de la casa de copii. Şi, dacă până acum se spunea că din Constanţa pleacă politrauma la Bucureşti, iar acum s-au adus specialişti de la Bucureşti ca să se justifice investiţia enormă făcută în secţia de ortopedie, ce ne facem cu toate celelalte cazuri de ortopedie? Cine mai operează monturile? Cine mai operează oameni cu poliomielită... cu toată patologia ortopedică? Pe cele 50 de paturi la Constanţa este foarte greu de crezut că se poate face aşa ceva. Şi mai este o particularitate pe care cei din Bucureşti nu pot să o înţeleagă. Sunt pacienţi care vin de foarte departe. Unii vin din Delta Dunării, unde au vapor de două ori pe săptămână, până la Tulcea, şi de acolo cu tren, cu salvare, cu orice alt mijloc de transport. Alţii, de prin sate de munte, din Maramureş, Cluj, Alba, Bihor, alţii din Banat sau din Botoşani, de oriunde din ţară... Poate că pacientul nu are nevoie de spitalizare îndelun­gată, dar cum să-l trimiţi acasă? Cine să-l îngrijească acolo? Spui medicul de familie... Bun. Şi dacă nu este medic? Şi cine se ocupă de suferinţa pacientului? Spitalul – aşa cum l-aţi văzut – asigură confortul chirurgical al paci­entului, el pleacă abia atunci când din punct de vedere ortopedic este sigur... Nu poţi să trimiţi acasă, la cinci zile de la operaţie, pacientul dintr-un sat unde medicul de familie vine de două ori pe săptămână; nu are cine să-l panseze, există riscul de infecţie. Şi e păcat de suferinţa lui şi de munca noastră, a celor din spital. Vedeţi, astea sunt lucruri sociale... Într-o societate în care numai banul contează, nu ştiu dacă socialul mai are vreun sens.

Lucrurile merg prost între oameni prin lipsă de comunicare

   – Tot timpul izbutiţi să vorbiţi atât de limpede şi convingător?
   – Pacienţii mei mă iubesc pentru că le vorbesc pe limba lor. „Doamnă, de la dv. se înţelege.“
   – De ce?
   – Altfel am să-i vorbesc unui ţăran, altfel muncitorului, altfel bişniţarului sau proaspătului îmbogăţit... Fiecare trebuie să înţeleagă ce vreau să-i comunic. Eu sunt de părere că lucrurile merg prost între oameni prin lipsă de comunicare. De Carmen Sylva aţi auzit? Ea a şi scris şi are şi un volum de panseuri. Şi-mi amintesc de o cugetare, mi-a plăcut la vremea aceea: „Cocoşul a tras cel mai formidabil cucurigu al lui. Raţele nu l-au auzit“.
   – Practic, dv., cadrele medicale din acest spital, ce anume doriţi?
   – Ce dorim?! Să nu ne strice lumea echipa... Ceea ce noi obţinem ca rezultate, numărul de operaţii – într-o zi, în câteva ore, aţi asistat la 12 operaţii dificile, făcute în timp record, cu rezultate optime pentru pacient – se explică prin echipa ce suntem, echipă formată într-o viaţă. Nu avem noi echipamente de milioaneCând echipa este într-adevăr echipă de euro, dar ne iubim pacienţii, ne respectăm profesia şi statutul. Vrem să fim ajutaţi „să ne reinventăm“. Dacă ni s-ar cumpăra un aparat care nu este sfârşitul lumii ca preţ, un Röntgen televizor, şi dacă ni s-ar face şi un circuit de aer condiţionat la blocul operator, noi ne-am mări gama de intervenţii cu 20 la sută.

Pentru ce să distrugi această tradiţie?!

   – Ortopezii mari – mă refer la cei din ţară – cunosc ce se petrece aici?
   – Ortopezii mari nu ştiu, noi nu am dat alarma, iar ortopezii din Constanţa, unii, sunt adepţii celebrului banc: brânza se mănâncă cu roşii, iar doctorii între ei...
– Ce şanse aveţi într-o astfel de bătălie, în esenţă inegală?
– Nu câştigi foarte mult dacă ieşi la luptă cu un adversar pentru care eşti o muscă. Profesorul nostru, Dinu Antonescu, un nume de marcă pentru ortopedia românească, un titan – a lucrat şi el aici vreo şapte ani, ne cunoaşte, ne-a spus: „Voi nu ştiţi să vă vindeţi, voi nu ieşiţi pe piaţă, voi nu veniţi la congrese să vă faceţi cunoscute lucrările. Voi staţi acolo şi munciţi ca proştii şi atât. Şi sunt unii care nu ştiu să lege două noduri, dar ştiu în schimb să prezinte o marfă care nu trebuie nimănui, dar care, pentru că e frumos ambalată, găsesc cum­părători“. Trebuie să ne vindem şi noi marfa.
– Marfa dv. fiind care?
– Creierul nostru, experienţa – şi nu orice fel de experienţă, vorbim despre ceea ce este confirmat de rezultatele obţinute. Pentru că, vedeţi dv., în cartea de ortopedie se spune: în situaţia cutare, faci asta, asta, asta sau asta. Ei, marea artă este să nimereşti care „asta“ îi face cel mai bine bolnavului. Să citeşti într-o carte şi să faci o tehnică – haide, domnule, suntem în stare toţi, nu e nimeni handicapat. Suntem alfabetizaţi! Ce să-i faci astfel încât să fie cel mai bine pentru pacient?! Nu tot ce e nou e bun! Nu tot ce-i foarte modern este şi foarte bun. Nu tot ce-i foarte nou şi foarte modern se potriveşte la toţi. Asta este problema. (...) Şi să distrugi un colectiv care s-a format de ani şi generaţii – noi ce ştim am moştenit de la unii care tot foarte buni au fost... deci nu noi, nu generaţia noastră am făcut firma SOTRM, de la doctorul Marian Olimpiu şi Emil Crişan, care ne-au învăţat, care, la rândul lor, au fost elevii profesorului Victor Climescu, şi el la rândul lui a lucrat cu... Ortopedia românească se discută de la 1920, iar ca specialitate este din 1950–1960, au fost chirurgi care s-au ocupat de ortopedie... Profesorul Juvara are tehnică de ortopedie. Ziceţi-mi un chirurg care n-a auzit de profesorul Juvara; înseamnă că are Alzheimer sau alte boli grave. Pentru ce să distrugi această tradiţie?! Asta e tot ce pot să vă spun. Aş putea să vă spun mai mult, dar nu vreau.
   – Cum aţi ajuns să gândiţi şi să spuneţi lucrurile astea aşa de limpede şi de clar?
   – Sunt în prag de pensie. Din colectivul de aici, eu sunt prima pensionabilă...
   – Şi când o să fie?
   – Cum o vrea Dumnezeu; când omul plănu­ieşte, Dumnezeu zâmbeşte...

Noi suntem ca soldatul sovietic

   – Înţeleg că la dv. în spital sunt multe operaţii ortopedice făcute în premieră, măcar în România.
   – Nu ştiu dacă în premieră în România, dar suntem între primii zece care fac astfel de tehnici. Sunt centre universitare unde de-abia acum se fac tehnici introduse de noi cu ani în urmă. Şi nu numesc centrul universitar Constanţa, care, dacă face artroscopie, o face aducând mercenari din alte centre.
   – Şi dacă ar fi să faceţi o comparaţie cu alţii, din afara ţării?
   – Şi ei sunt tot oameni. Doar că ei au dotare foarte bună, dar, la ei, dacă se strică aparatul, se opreşte operaţia. Noi, în schimb, suntem ca soldatul sovietic. Ni se spune: „Haideţi în Siberia“, noi acolo mergem! Noi lucrăm şi cu scule, şi fără scule, şi fără aparate. Care-i problema?!
   – Am văzut, în timpul intervenţiilor la care am asistat, foarte multe improvizaţii, unele strălucite. Chiar ar merita brevetate. Începând de la acele pungi cu soluţii perfuzabile încălzite pe un calorifer electric.
   – Avem şi termostat, dar avem unul singur. Ce să faci doar cu unul? Noi operăm în ritmul în care se operează într-o clinică şi nu ne descurcăm doar cu unul. În plus, caloriferul mai dezmorţeşte cumva şi aerul din sala de operaţie. Aţi văzut, altă sursă de căldură nu avem. Şi bolnavul trebuie rezolvat, nu congelat, da?! O să se spună: a, protocolul!... Da. Dar cine ţipă „Protocolul“?! Acela care n-a făcut în viaţa lui nimic şi care de multe ori nu ştie ce-i acela un protocol. Asta e! Încerca cineva să ne explice – vezi, Doamne – că ne jucăm cu viaţa şi noi am replicat: de cinci ani nu ne-a murit niciun bolnav, mulţumim lui Dumnezeu! Adică am fost suficient de atenţi ca să nu dăm ocazia.
Şi cei bogaţi şi cei săraci beneficiază de aceleaşi condiţii de spitalizare   – Cum află pacienţii de Spitalul de Ortopedie, Traumatologie şi Recuperare Medicală Eforie Sud? Sunt medici în ţară – mulţi – care nu ştiu de dv. sau nu vor să se ştie că ştiu.
   – Prin folclor, domnule, prin folclor... Adică prin vecinul de lângă casă. Cel puţin în mediul rural, omul, dacă are o problemă, ştie că a fost unul care a avut o problemă şi s-a făcut bine. Unde ai fost, mă? La Eforie Sud! La cine? La cutărescu. Vine şi el. Şi bate la uşă şi îl rezolvi. Sau altul are un văr la Vaslui şi ştie că şi-a pus o proteză. Vine şi el. Şi se pune pe listă. E cetăţean al României. E plătitor de taxe, i se pune proteză. Sunt unii care nu au răbdare să mai aştepte până când le vine rândul conform listei de aşteptare. Îi doare. Şi se împrumută. Ştiu un caz când omul şi-a vândut pământul, şi-a cumpărat proteză şi şi-a pus proteză. „Doamnă, prost am fost! Dacă ştiam, credeţi că mă chinuiam eu atâta amar de ani?!“ Pe scurt, au venit în control şi s-au minunat câte proteze de genunchi puse avem noi.

Unii au şi nu fac, alţii fac deşi nu au

   Timpul a trecut fără să prind de veste: vorbisem cu doctorii în timpul intervenţiilor şi al scurtei pauze dintre ele, când membrii echipei pregăteau următorul pacient. Vizita­sem complexul, făcusem fotografii doveditoare, ast­fel încât într-o jumătate din cadru să se vadă marea şi plaja îngustă şi în cealaltă jumătate unul dintre pavilioane, încercasem, în interviuri ad-hoc, să evaluez punctele de vedere ale salariaţilor privind tentativele de manipulare venite de sus şi încercările lor de a întârzia sau opri un previzibil şi iminent sfârşit. La fel, respectând o regulă jurnalistică elementară, căutasem şi reprezentanţi ai unor instituţii oficiale. Toţi cunoşteau bine şi performanţele echipei medicale şi paragina în care fusese lăsat spitalul adus în discuţie. Se luminau dintr-o dată alte faţete ale deciziei de „reorganizare“ sub o altă pălărie a SOTRM Eforie Sud.
   – Consiliul Judeţean Constanţa este proprietar din 2004 şi nu din februarie 2013. Şi, cu toate acestea, niciun leu n-a fost investit în spitalul din Eforie Sud. Subit, i-a apucat grija pentru binele pacienţilor care au nevoie de îngrijiri medicale.
   – Poate nu au avut bani, a fost totuşi o perioadă de criză.
   – S-ar fi putut spune că nu au fost bani dacă în aceeaşi perioadă de timp nu s-ar fi investit sume uriaşe în secţia de ortopedie a Spitalului Judeţean de Urgenţă din Constanţa.
   – Şi nu era normal să se investească? E totuşi cel mai important spital din judeţ. Acolo ajung toate urgenţele.
   – Da, ar fi fost normal dacă intervenţiile făcute în acea secţie modernizată cu sume uriaşe ar fi fost urmate de rezultate profesionale pe măsură.
   – Printre politicieni şi clientela lor, rareori se mai gândeşte cineva la bolnavi sau asistenţă medicală sau moralitate; dincolo de sfera politi­cului, lucrurile se văd limpede. Dv. faceţi parte din structura tehnică şi gândiţi pornind de la fapte.
   – Noi n-am verificat reclamaţiile unor terţi referitor la felul în care s-au cheltuit banii pentru secţia de ortopedie, ori cum s-au valorificat investiţiile făcute aici, dar se pot verifica – sunt protocoalele operatorii – se ştie câte intervenţii s-au făcut, de ce natură şi care a fost evoluţia pacienţilor trataţi – la Constanţa! – la „standarde europene“ – avea să-mi spună, după insistenţe ale mele şi rugăminţi ale lui să nu-i menţionez numele, un reprezentant al unei instituţii oficiale.
     – Şi e greu de verificat?
   – Nu, nu s-a dat încă undă verde. E şi foarte simplu: dă-le bugete egale şi vezi apoi care au rezultate mai bune. De ce să-i sugrumi pe unii cu bună ştiinţă – care fac realmente performanţă – şi să-i ajuţi pe alţii care, deşi au, nu fac?!

Dincolo de chichiţe juridice şi hăţişuri politice

   Holul mare, uşile vechi şi straturile de vopsea pe alocuri desprinse vorbeau, precum inelele copacilor, despre vârsta şi istoria aşezământului. Mobilierul, tipic în spitalele de acum o sută de ani, ar fi arătat unui reporter chiar şi neavizat că a nimerit mai degrabă într-un muzeu. Teul şi măturile, resturile din halatele vechi, pregătite pentru a face pansamente, meşe ori mai ştiu eu ce, arătau celor cu ochi să vadă nivelul dotărilor şi investiţiilor – deşi spitalul este în proprietatea Consiliului Judeţean, doctorii, ca să-şi poată continua activitatea, sunt obligaţi să cumpere medicamente şi materiale sanitare şi chiar aparatură din banii lor. Alte „amănunte“, precum listele cu persoane responsabile cu curăţenia şi dezinsecţia, unele dimineaţa şi altele după amiaza, aduceau la vedere reguli draconice, necesare pentru a elimina orice complicaţie nedorită. Nicăieri nu se simţea nici cel mai vag miros de spital, ori de medicamente şi materiale sanitare. Vechimea construcţiei era evidentă, absenţa banilor pentru reparaţii la fel. În sala de operaţie, contrastele erau şi mai izbitoare, improvizaţiile – nevoia te învaţă! – erau la ele acasă: contragreutatea lămpii de iluminat era legată cu o bucată de tifon, care era desfăcută şi legată la loc de câte ori poziţia luminii se impunea să fie schimbată, tampoanele îmbibate cu sânge şi meşele se colectau într-un coş făcut prin mijloace proprii, masa cu instrumentarul era un loc sfânt şi reflexele medicilor, asistentelor şi infirmierelor le-ar fi permis cu siguranţă să găsească orice instrument şi pe întuneric. Felul în care echipa lucra, discuţiile libere şi totuşi oprite ori de câte ori situaţia concretă impunea concentrare maximă, gesturile, rapiditatea trecerii de la o intervenţie la alta – aveam să mă lămuresc curând că şi în cealaltă sală de operaţie se întâmpla la fel – dialogul între medici şi asistente, felul în care echipa lucra erau un adevărat tratat de artă medicală. Nu mi-am dorit niciodată o asemenea profesie, dar au fost de ajuns câteva ore petrecute aici, pas cu pas, revelaţie cu revelaţie, ca să constat cu stupoare că mi-aş fi dorit să fiu medic alături de aceşti oameni. Curios, ierarhiile administrative nu se vedeau, nimeni nu era mai prejos decât celălalt; fiecare – medic, asistent, infirmier – îşi rezolva cu sfinţenie sarcinile lui, contribuind la bunul mers al actului medical.
   Un stol de întrebări se învălmăşeau în mintea mea. Cine e managerul? De ce nu se implică managerul în apărarea spitalului şi a echipei? De ce se doreşte asimilarea cu spitalul judeţean – pentru început ca secţie exterioară; evident, praf în ochi – urmând ca apoi conducerea să decidă ce şi cum, că doar astea sunt atribuţiile conducerii, nu-i aşa?! N-a mai fost nevoie de nicio întrebare: aflasem esenţialul. Echipa era perfect sudată. La Iaşi, într-un interviu, prof. dr. Dorin Chisăliţă, oftalmolog, îmi povestise că, în relaţia cu pacientul, vital este ca el, pacientul, să nu se simtă pus în inferioritate, cum au mulţi tendinţa să facă. La Eforie Sud, realizam cât de important este ca toţi angajaţii unei unităţi să se simtă egali unii cu alţii, fiecare cunoscându-şi şi respectându-şi atribuţiile consemnate în fişa postului. Şi am înţeles şi drama acestei echipe şi arbitrarul deciziei de a încorpora unitatea în spitalul judeţean. Într-o structură cu oameni care se cred Dumnezeu, iar alţii sunt văzuţi ca nişte muşte ce pot fi strivite cu piciorul oricând, o astfel de „floare rară“, salvată până acum printr-un miracol, n-ar putea dăinui nici măcar o săptămână. Poate că, prin unicitate şi performanţă, prin coeziune, această „floare rară“ ar merita să stea alături de valori recunoscute ca zestre a omenirii, prin includerea în patrimoniul UNESCO. Este, poate, singura şansă de a proteja o enclavă medicală, deopotrivă culturală şi ştiinţifică, după ştiinţa mea, unicat.
   O simplă căutare pe internet m-a condus către o ştire senzaţională: România a înscris doina în patrimoniul intangibil al omenirii. Un comentariu postat: „Frumos. România nu-i doar ţara unde câinii latră a pustiu. România nu este doar satul pustiit, în care colindele tac. Nu este doar ţara cu bordeie unde nu intră niciodată Moş Crăciun. Este şi ţara doinei, ţara albastrului de Voroneţ, a cetăţilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt“. Un posibil final de reportaj şi motive temeinice pentru a duce mai departe eforturile unor oameni care încă mai cred că lumea românească nu s-a ticăloşit de tot.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.