– Toţi medicii noştri şi asistentele sunt la
sală! Nu ştiu cum să luaţi legătura cu dânşii...
Nu mi se mai întâmplase... Era pentru prima
dată când, intrând într-un spital, nu găsisem pe coridor niciun medic, niciun
asistent sau infirmier. Tot ce era suflare medicală se afla în sălile de operaţie.
– Vă rog, mergeţi dv. în sală şi anunţaţi-l
pe dr. Toma Cucu! Sunt de la „Viaţa medicală“.
Omul mă priveşte îngrozit.
– Nu pot intra în sală, nu intră decât
doctorii, asistentele şi infirmierele.
Era rândul meu să fac ochii mari. Înainte să
fiu scos politicos şi ferm din pavilionul central al Spitalului de Ortopedie
din Eforie Sud, unde se aflau saloanele, două săli de operaţie şi serviciul
ATI, am apucat să spun că reprezint săptămânalul „Viaţa medicală“ şi că stabilisem
deja o întâlnire cu dr. Toma Cucu. Numele medicului a funcţionat, pentru
necunoscutul care mă oprise la doi paşi de uşă, ca un fel de formulă magică. A
chemat o infirmieră, am fost nevoit să mă dezbrac şi să mă îmbrac în ţinuta de
sală de operaţie. În aproape 20 de ani de când fac documentări în unităţi
medicale, asistând chiar la intervenţii chirurgicale – evident, cu un halat pe
mine, bonetă şi mască – era pentru prima dată când am fost echipat din tălpi
până-n creştet şi abia după un scurt instructaj pe unde să calc şi ce nu am
voie să ating şi după ce s-a cerut acordul medicului care opera, mi s-a permis
să intru. Se terminase o intervenţie amplă, a doua din acea zi, iar medicul se
pregătea pentru o a treia... Într-o margine a sălii, una dintre colege îi turna
pe mâini un dezinfectant dintr-o sticlă. Deşi femeia era scundă, făcea eforturi
să ţină sticla cât mai sus, ca nu cumva să o atingă de mâinile doctorului. N-a
mai fost nevoie să întreb: înţelesesem deja că în unitatea în care intrasem
regulile erau lege şi, pentru oamenii aceştia, o mână de oameni, îmbrăcaţi unii
cu halate cârpite, dar curate, grija pentru pacient era deja credinţă şi mod de
a fi: le intrase în sânge, în creier...
Primele
semne de întrebare
Printr-o hotărâre a consilierilor judeţeni
din Constanţa, la începutul lunii februarie 2013, Spitalul de Ortopedie,
Traumatologie şi Recuperare Medicală (SOTRM) din Eforie Sud, str. Republicii
nr. 7, a fost desfiinţat, acesta urmând, conform declaraţiilor oficiale, să fie
reorganizat ca secţie exterioară a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă
Constanţa. Reacţia celor desfiinţaţi – „reorganizaţi“ – a fost promptă; un
forum deschis pe internet a atras o multitudine de comentarii, deja de ordinul
miilor, majoritatea acestora semnalând adevăratele performanţe medicale.
Intervenţiile din mass-media, suspect de prudente, aduc în discuţie şi posibile
interese imobiliare: spitalul – de tip Carol, spital pavilionar – se află pe un
teren de aproape 11 hectare, cu o deschidere impresionantă la
malul mării, cu
un spaţiu verde şi clădiri vechi ce pot reprezenta o mină de aur. Iniţiatorii
demersului şi reprezentanţii unor instituţii oficiale se întrec pe ei în a
prezenta lucrurile în culori trandafirii: dorinţa de a moderniza şi dota
unitatea, ori chiar de a-i schimba „olecuţî mai mult“ destinaţia, astfel încât
profiturile – cu siguranţă, cele pentru bugetul României! – să fie cât mai
grase. Doar despre bolnavii care au beneficiat sau pot beneficia de serviciile
medicale oferite în SOTRM Eforie Sud nu pare dornic să vorbească niciunul
dintre cei care se dau de ceasul morţii arătându-şi bunele intenţii.
Unitatea medicală adusă în discuţie fiind
una de Ortopedie, înainte de a porni o investigaţie „pe teren“, am cerut şi
opinia unor ortopezi, unii mai mici, alţii mai mari, unii independenţi, alţii
tributari unor partide politice. Răspunsurile primite au fost realmente
surprinzătoare: unii au refuzat să vorbească despre SOTRM Eforie Sud, alţii
mi-au spus abrupt şi mult prea repede că „nu cunosc problema“, alţii, în temă
cu jocurile şi interesele politice din zonă, mi-au recomandat să nu mă bag în aşa
ceva, spunându-mi, chipurile cu părere de rău, că „echipa cadrelor medicale“
din acest spital nu are nicio şansă. „De ce?“ am întrebat eu. „Dv. pe ce lume
trăiţi? Nu vedeţi că sistematic se distruge tot ce este bun, iar medicii, şi nu
numai ei, sunt hăituiţi să plece din ţară?!“ Era pentru prima dată, în documentările
mele, când un interlocutor îmi vorbea despre echipa cadrelor medicale şi nu
despre manager sau director, sau un medic anume... În final, după mai multe răspunsuri
care mă băgaseră în ceaţă, primesc, de la un prieten ortoped, o replică lămuritoare:
„Dacă vreţi să aflaţi răspunsul, mergeţi acolo. Lăsaţi-i pe politicieni, sunt
specialişti în comercializarea gogoşilor“.
Degeaba
e chirurgul fenomenal dacă infirmiera nu ştie să întoarcă bolnavul
Dr. Liliana Sandu lucrează în SOTRM Eforie
Sud, „angajată cu arme şi bagaje“. S-a născut în Moldova, „...demult, ca orice
dobrogean care se respectă“, într-un sătuc de lângă Tecuci, a făcut studiile la
Bucureşti, a terminat IMF „Carol Davila“ în 1979.
Pe una dintre dispoziţiile interne, afişate
pe o uşă din holul pavilionului destinat ortopediei, citisem: „În cazul în care
vor fi aparţinători, chiar şi cu echipament de protecţie, în terapie înainte de
sfârşitul programului operator, asistenta de tură va fi sancţionată“.
Documentul, cu ştampila unităţii, era semnat de dr. Liliana Sandu, medic primar
ortopedie-traumatologie, director medical. Cunoşteam şi din alte spitale câte
probleme pot să apară din cauza îngăduinţei/slăbiciunilor cadrelor medicale şi,
pe de altă parte, absurditatea unor măsuri impuse celor ce încălcau regulile.
Simplitatea documentului citat, faptul că, prin afişare, responsabiliza un singur
cadru medical şi, mai ales, eficienţa măsurii făcuseră să mă decid instantaneu
să solicit un interviu.
– Ce
se întâmplă cu spitalul acesta, de nu se investeşte deloc sau aproape deloc în
dotări?
–
Este foarte greu de răspuns care sunt părerile celor care ne conduc... Spitalul
are un colectiv formidabil. Chirurgia este muncă de echipă, spun asta pentru
cunoscători. Este echipă începând de la mâna întâi, mâna a doua, de la şeful de
secţie, de la medicul din salon, de la asistentul din salon, de la infirmiera
din salon. Ortopedia este o patologie de lungă durată, cu o imobilizare de lungă
durată. Degeaba avem un chirurg fenomenal, dacă infirmiera nu ştie să întoarcă
bolnavul şi nu-l poate ajuta încât să nu facă escare. Dacă asistentul nu are
grijă să-l pună să facă exerciţii, când va trebui să coboare în cârje, va veni
cu nasul în asfalt, dacă nu va fi pansat la timp, dacă nu va fi îngrijit la
timp – toată operaţia, şi cea mai formidabilă, nu va avea nicio valoare...
Totul se face în echipă, iar echipa se sudează în ani. Aţi văzut că, pentru
NASA, pentru echipele care merg în spaţiu, pregătirea durează doi-trei ani şi
nu fac altceva decât să se antreneze împreună. Noi ne antrenăm să lucrăm în
echipă de o viaţă, viaţa fiecăruia dintre noi. Şi, vedeţi dv., de aia suferim,
noi nu ştim exact ce va fi, cum va fi, dar semnalele arată intenţia de a
distruge această echipă chirurgicală... Repet, echipă chirurgicală. Echipe
sunt multe, de multe feluri, dar noi suntem un brand şi pentru că aveam această
echipă. Pacienţii spun: „Domnule, spitalul e crăpat, dar nu miroase a
medicamente... Se face curăţenie, se îngrijesc bolnavii, sunt ani, mulţi, de
când nu mai avem niciun deces, rezolvăm toate cazurile, de la primul până la
ultimul... Aici găseşte alinare şi cel bogat şi cel care e sărac sau vine – e
adus – de la casa de copii. Şi, dacă până acum se spunea că din Constanţa pleacă
politrauma la Bucureşti, iar acum s-au adus specialişti de la Bucureşti ca să
se justifice investiţia enormă făcută în secţia de ortopedie, ce ne facem cu
toate celelalte cazuri de ortopedie? Cine mai operează monturile? Cine mai
operează oameni cu poliomielită... cu toată patologia ortopedică? Pe cele 50 de
paturi la Constanţa este foarte greu de crezut că se poate face aşa ceva. Şi
mai este o particularitate pe care cei din Bucureşti nu pot să o înţeleagă.
Sunt pacienţi care vin de foarte departe. Unii vin din Delta Dunării, unde au
vapor de două ori pe săptămână, până la Tulcea, şi de acolo cu tren, cu
salvare, cu orice alt mijloc de transport. Alţii, de prin sate de munte, din
Maramureş, Cluj, Alba, Bihor, alţii din Banat sau din Botoşani, de oriunde din ţară...
Poate că pacientul nu are nevoie de spitalizare îndelungată, dar cum să-l
trimiţi acasă? Cine să-l îngrijească acolo? Spui medicul de familie... Bun. Şi
dacă nu este medic? Şi cine se ocupă de suferinţa pacientului? Spitalul – aşa
cum l-aţi văzut – asigură confortul chirurgical al pacientului, el pleacă abia
atunci când din punct de vedere ortopedic este sigur... Nu poţi să trimiţi acasă,
la cinci zile de la operaţie, pacientul dintr-un sat unde medicul de familie
vine de două ori pe săptămână; nu are cine să-l panseze, există riscul de infecţie.
Şi e păcat de suferinţa lui şi de munca noastră, a celor din spital. Vedeţi,
astea sunt lucruri sociale... Într-o societate în care numai banul contează, nu
ştiu dacă socialul mai are vreun sens.
Lucrurile
merg prost între oameni prin lipsă de comunicare
–
Tot timpul izbutiţi să vorbiţi atât de limpede şi convingător?
–
Pacienţii mei mă iubesc pentru că le vorbesc pe limba lor. „Doamnă, de la dv.
se înţelege.“
– De
ce?
–
Altfel am să-i vorbesc unui ţăran, altfel muncitorului, altfel bişniţarului sau
proaspătului îmbogăţit... Fiecare trebuie să înţeleagă ce vreau să-i comunic.
Eu sunt de părere că lucrurile merg prost între oameni prin lipsă de
comunicare. De Carmen Sylva aţi auzit? Ea a şi scris şi are şi un volum de
panseuri. Şi-mi amintesc de o cugetare, mi-a plăcut la vremea aceea: „Cocoşul a
tras cel mai formidabil cucurigu al lui. Raţele nu l-au auzit“.
–
Practic, dv., cadrele medicale din acest spital, ce anume doriţi?
– Ce
dorim?! Să nu ne strice lumea echipa... Ceea ce noi obţinem ca rezultate, numărul
de operaţii – într-o zi, în câteva ore, aţi asistat la 12 operaţii dificile, făcute
în timp record, cu rezultate optime pentru pacient – se explică prin echipa ce
suntem, echipă formată într-o viaţă. Nu avem noi echipamente de milioane
de
euro, dar ne iubim pacienţii, ne respectăm profesia şi statutul. Vrem să fim ajutaţi
„să ne reinventăm“. Dacă ni s-ar cumpăra un aparat care nu este sfârşitul lumii
ca preţ, un Röntgen televizor, şi dacă ni s-ar face şi un circuit de aer condiţionat
la blocul operator, noi ne-am mări gama de intervenţii cu 20 la sută.
Pentru
ce să distrugi această tradiţie?!
–
Ortopezii mari – mă refer la cei din ţară – cunosc ce se petrece aici?
–
Ortopezii mari nu ştiu, noi nu am dat alarma, iar ortopezii din Constanţa,
unii, sunt adepţii celebrului banc: brânza se mănâncă cu roşii, iar doctorii
între ei...
– Ce şanse aveţi
într-o astfel de bătălie, în esenţă inegală?
– Nu
câştigi foarte mult dacă ieşi la luptă cu un adversar pentru care eşti o muscă.
Profesorul nostru, Dinu Antonescu, un nume de marcă pentru ortopedia românească,
un titan – a lucrat şi el aici vreo şapte ani, ne cunoaşte, ne-a spus: „Voi nu ştiţi
să vă vindeţi, voi nu ieşiţi pe piaţă, voi nu veniţi la congrese să vă faceţi
cunoscute lucrările. Voi staţi acolo şi munciţi ca proştii şi atât. Şi sunt
unii care nu ştiu să lege două noduri, dar ştiu în schimb să prezinte o marfă
care nu trebuie nimănui, dar care, pentru că e frumos ambalată, găsesc cumpărători“.
Trebuie să ne vindem şi noi marfa.
–
Marfa dv. fiind care?
–
Creierul nostru, experienţa – şi nu orice fel de experienţă, vorbim despre ceea
ce este confirmat de rezultatele obţinute. Pentru că, vedeţi dv., în cartea de
ortopedie se spune: în situaţia cutare, faci asta, asta, asta sau asta. Ei,
marea artă este să nimereşti care „asta“ îi face cel mai bine bolnavului. Să citeşti
într-o carte şi să faci o tehnică – haide, domnule, suntem în stare toţi, nu e
nimeni handicapat. Suntem alfabetizaţi! Ce să-i faci astfel încât să fie cel
mai bine pentru pacient?! Nu tot ce e nou e bun! Nu tot ce-i foarte modern este
şi foarte bun. Nu tot ce-i foarte nou şi foarte modern se potriveşte la toţi.
Asta este problema. (...) Şi să distrugi un colectiv care s-a format de ani şi
generaţii – noi ce ştim am moştenit de la unii care tot foarte buni au fost...
deci nu noi, nu generaţia noastră am făcut firma SOTRM, de la doctorul Marian
Olimpiu şi Emil Crişan, care ne-au învăţat, care, la rândul lor, au fost elevii
profesorului Victor Climescu, şi el la rândul lui a lucrat cu... Ortopedia
românească se discută de la 1920, iar ca specialitate este din 1950–1960, au
fost chirurgi care s-au ocupat de ortopedie... Profesorul Juvara are tehnică de
ortopedie. Ziceţi-mi un chirurg care n-a auzit de profesorul Juvara; înseamnă că
are Alzheimer sau alte boli grave. Pentru ce să distrugi această tradiţie?!
Asta e tot ce pot să vă spun. Aş putea să vă spun mai mult, dar nu vreau.
–
Cum aţi ajuns să gândiţi şi să spuneţi lucrurile astea aşa de limpede şi de
clar?
–
Sunt în prag de pensie. Din colectivul de aici, eu sunt prima pensionabilă...
– Şi
când o să fie?
–
Cum o vrea Dumnezeu; când omul plănuieşte, Dumnezeu zâmbeşte...
Noi
suntem ca soldatul sovietic
– Înţeleg
că la dv. în spital sunt multe operaţii ortopedice făcute în premieră, măcar în
România.
– Nu
ştiu dacă în premieră în România, dar suntem între primii zece care fac astfel
de tehnici. Sunt centre universitare unde de-abia acum se fac tehnici introduse
de noi cu ani în urmă. Şi nu numesc centrul universitar Constanţa, care, dacă
face artroscopie, o face aducând mercenari din alte centre.
– Şi
dacă ar fi să faceţi o comparaţie cu alţii, din afara ţării?
– Şi
ei sunt tot oameni. Doar că ei au dotare foarte bună, dar, la ei, dacă se strică
aparatul, se opreşte operaţia. Noi, în schimb, suntem ca soldatul sovietic. Ni
se spune: „Haideţi în Siberia“, noi acolo mergem! Noi lucrăm şi cu scule, şi fără
scule, şi fără aparate. Care-i problema?!
– Am
văzut, în timpul intervenţiilor la care am asistat, foarte multe improvizaţii,
unele strălucite. Chiar ar merita brevetate. Începând de la acele pungi cu soluţii
perfuzabile încălzite pe un calorifer electric.
–
Avem şi termostat, dar avem unul singur. Ce să faci doar cu unul? Noi operăm în
ritmul în care se operează într-o clinică şi nu ne descurcăm doar cu unul. În
plus, caloriferul mai dezmorţeşte cumva şi aerul din sala de operaţie. Aţi văzut,
altă sursă de căldură nu avem. Şi bolnavul trebuie rezolvat, nu congelat, da?!
O să se spună: a, protocolul!... Da. Dar cine ţipă „Protocolul“?! Acela care
n-a făcut în viaţa lui nimic şi care de multe ori nu ştie ce-i acela un
protocol. Asta e! Încerca cineva să ne explice – vezi, Doamne – că ne jucăm cu
viaţa şi noi am replicat: de cinci ani nu ne-a murit niciun bolnav, mulţumim
lui Dumnezeu! Adică am fost suficient de atenţi ca să nu dăm ocazia.
–
Cum află pacienţii de Spitalul de Ortopedie, Traumatologie şi Recuperare
Medicală Eforie Sud? Sunt medici în ţară – mulţi – care nu ştiu de dv. sau nu
vor să se ştie că ştiu. –
Prin folclor, domnule, prin folclor... Adică prin vecinul de lângă casă. Cel puţin
în mediul rural, omul, dacă are o problemă, ştie că a fost unul care a avut o
problemă şi s-a făcut bine. Unde ai fost, mă? La Eforie Sud! La cine? La cutărescu.
Vine şi el. Şi bate la uşă şi îl rezolvi. Sau altul are un văr la Vaslui şi ştie
că şi-a pus o proteză. Vine şi el. Şi se pune pe listă. E cetăţean al României.
E plătitor de taxe, i se pune proteză. Sunt unii care nu au răbdare să mai aştepte
până când le vine rândul conform listei de aşteptare. Îi doare. Şi se împrumută.
Ştiu un caz când omul şi-a vândut pământul, şi-a cumpărat proteză şi şi-a pus
proteză. „Doamnă, prost am fost! Dacă ştiam, credeţi că mă chinuiam eu atâta
amar de ani?!“ Pe scurt, au venit în control şi s-au minunat câte proteze de
genunchi puse avem noi.
Unii au
şi nu fac, alţii fac deşi nu au
Timpul
a trecut fără să prind de veste: vorbisem cu doctorii în timpul intervenţiilor şi
al scurtei pauze dintre ele, când membrii echipei pregăteau următorul pacient.
Vizitasem complexul, făcusem fotografii doveditoare, astfel încât într-o jumătate
din cadru să se vadă marea şi plaja îngustă şi în cealaltă jumătate unul dintre
pavilioane, încercasem, în interviuri ad-hoc, să evaluez punctele de vedere ale
salariaţilor privind tentativele de manipulare venite de sus şi încercările lor
de a întârzia sau opri un previzibil şi iminent sfârşit. La fel, respectând o
regulă jurnalistică elementară, căutasem şi reprezentanţi ai unor instituţii
oficiale. Toţi cunoşteau bine şi performanţele echipei medicale şi paragina în
care fusese lăsat spitalul adus în discuţie. Se luminau dintr-o dată alte faţete
ale deciziei de „reorganizare“ sub o altă pălărie a SOTRM Eforie Sud.
–
Consiliul Judeţean Constanţa este proprietar din 2004 şi nu din februarie 2013.
Şi, cu toate acestea, niciun leu n-a fost investit în spitalul din Eforie Sud.
Subit, i-a apucat grija pentru binele pacienţilor care au nevoie de îngrijiri
medicale.
–
Poate nu au avut bani, a fost totuşi o perioadă de criză.
–
S-ar fi putut spune că nu au fost bani dacă în aceeaşi perioadă de timp nu s-ar
fi investit sume uriaşe în secţia de ortopedie a Spitalului Judeţean de Urgenţă
din Constanţa.
– Şi
nu era normal să se investească? E totuşi cel mai important spital din judeţ.
Acolo ajung toate urgenţele.
– Da,
ar fi fost normal dacă intervenţiile făcute în acea secţie modernizată cu sume
uriaşe ar fi fost urmate de rezultate profesionale pe măsură.
–
Printre politicieni şi clientela lor, rareori se mai gândeşte cineva la bolnavi
sau asistenţă medicală sau moralitate; dincolo de sfera politicului, lucrurile
se văd limpede. Dv. faceţi parte din structura tehnică şi gândiţi pornind de la
fapte.
– Noi
n-am verificat reclamaţiile unor terţi referitor la felul în care s-au cheltuit
banii pentru secţia de ortopedie, ori cum s-au valorificat investiţiile făcute
aici, dar se pot verifica – sunt protocoalele operatorii – se ştie câte
intervenţii s-au făcut, de ce natură şi care a fost evoluţia pacienţilor trataţi
– la Constanţa! – la „standarde europene“ – avea să-mi spună, după insistenţe
ale mele şi rugăminţi ale lui să nu-i menţionez numele, un reprezentant al unei
instituţii oficiale.
– Şi e greu de verificat?
– Nu, nu s-a dat încă undă verde. E şi
foarte simplu: dă-le bugete egale şi vezi apoi care au rezultate mai bune. De
ce să-i sugrumi pe unii cu bună ştiinţă – care fac realmente performanţă – şi să-i
ajuţi pe alţii care, deşi au, nu fac?!
Dincolo
de chichiţe juridice şi hăţişuri politice
Holul mare, uşile vechi şi straturile de
vopsea pe alocuri desprinse vorbeau, precum inelele copacilor, despre vârsta şi
istoria aşezământului. Mobilierul, tipic în spitalele de acum o sută de ani, ar
fi arătat unui reporter chiar şi neavizat că a nimerit mai degrabă într-un
muzeu. Teul şi măturile, resturile din halatele vechi, pregătite pentru a face
pansamente, meşe ori mai ştiu eu ce, arătau celor cu ochi să vadă nivelul dotărilor
şi investiţiilor – deşi spitalul este în proprietatea Consiliului Judeţean,
doctorii, ca să-şi poată continua activitatea, sunt obligaţi să cumpere
medicamente şi materiale sanitare şi chiar aparatură din banii lor. Alte „amănunte“,
precum listele cu persoane responsabile cu curăţenia şi dezinsecţia, unele
dimineaţa şi altele după amiaza, aduceau la vedere reguli draconice, necesare
pentru a elimina orice complicaţie nedorită. Nicăieri nu se simţea nici cel mai
vag miros de spital, ori de medicamente şi materiale sanitare. Vechimea
construcţiei era evidentă, absenţa banilor pentru reparaţii la fel. În sala de
operaţie, contrastele erau şi mai izbitoare, improvizaţiile – nevoia te învaţă!
– erau la ele acasă: contragreutatea lămpii de iluminat era legată cu o bucată
de tifon, care era desfăcută şi legată la loc de câte ori poziţia luminii se
impunea să fie schimbată, tampoanele îmbibate cu sânge şi meşele se colectau
într-un coş făcut prin mijloace proprii, masa cu instrumentarul era un loc
sfânt şi reflexele medicilor, asistentelor şi infirmierelor le-ar fi permis cu
siguranţă să găsească orice instrument şi pe întuneric. Felul în care echipa
lucra, discuţiile libere şi totuşi oprite ori de câte ori situaţia concretă
impunea concentrare maximă, gesturile, rapiditatea trecerii de la o intervenţie
la alta – aveam să mă lămuresc curând că şi în cealaltă sală de operaţie se
întâmpla la fel – dialogul între medici şi asistente, felul în care echipa
lucra erau un adevărat tratat de artă medicală. Nu mi-am dorit niciodată o
asemenea profesie, dar au fost de ajuns câteva ore petrecute aici, pas cu pas,
revelaţie cu revelaţie, ca să constat cu stupoare că mi-aş fi dorit să fiu
medic alături de aceşti oameni. Curios, ierarhiile administrative nu se vedeau,
nimeni nu era mai prejos decât celălalt; fiecare – medic, asistent, infirmier –
îşi rezolva cu sfinţenie sarcinile lui, contribuind la bunul mers al actului
medical.
Un stol de întrebări se învălmăşeau în
mintea mea. Cine e managerul? De ce nu se implică managerul în apărarea
spitalului şi a echipei? De ce se doreşte asimilarea cu spitalul judeţean –
pentru început ca secţie exterioară; evident, praf în ochi – urmând ca apoi
conducerea să decidă ce şi cum, că doar astea sunt atribuţiile conducerii, nu-i
aşa?! N-a mai fost nevoie de nicio întrebare: aflasem esenţialul. Echipa era
perfect sudată. La Iaşi, într-un interviu, prof. dr. Dorin Chisăliţă,
oftalmolog, îmi povestise că, în relaţia cu pacientul, vital este ca el,
pacientul, să nu se simtă pus în inferioritate, cum au mulţi tendinţa să facă.
La Eforie Sud, realizam cât de important este ca toţi angajaţii unei unităţi să
se simtă egali unii cu alţii, fiecare cunoscându-şi şi respectându-şi atribuţiile
consemnate în fişa postului. Şi am înţeles şi drama acestei echipe şi
arbitrarul deciziei de a încorpora unitatea în spitalul judeţean. Într-o
structură cu oameni care se cred Dumnezeu, iar alţii sunt văzuţi ca nişte muşte
ce pot fi strivite cu piciorul oricând, o astfel de „floare rară“, salvată până
acum printr-un miracol, n-ar putea dăinui nici măcar o săptămână. Poate că,
prin unicitate şi performanţă, prin coeziune, această „floare rară“ ar merita să
stea alături de valori recunoscute ca zestre a omenirii, prin includerea în
patrimoniul UNESCO. Este, poate, singura şansă de a proteja o enclavă medicală,
deopotrivă culturală şi ştiinţifică, după ştiinţa mea, unicat.
O simplă căutare pe internet m-a condus către
o ştire senzaţională: România a înscris doina
în patrimoniul intangibil al omenirii. Un comentariu postat: „Frumos. România
nu-i doar ţara unde câinii latră a pustiu. România nu este doar satul pustiit,
în care colindele tac. Nu este doar ţara cu bordeie unde nu intră niciodată Moş
Crăciun. Este şi ţara doinei, ţara albastrului de Voroneţ, a cetăţilor lui Ştefan
cel Mare şi Sfânt“. Un posibil final de reportaj şi motive temeinice pentru a
duce mai departe eforturile unor oameni care încă mai cred că lumea românească
nu s-a ticăloşit de tot.
