Cercetare înseamnă să ne preocupe ceea ce nu cunoaştem încă. Dintre specialităţile medicale cu zone „nedefrişate“ nici astăzi, pe unul dintre primele locuri, la interfaţa între neuroştiinţe şi gastroenterologie, se află un domeniu fascinant. Al treilea Simpozion Internaţional de Neurogastroenterologie, desfăşurat în şi prin prezenţa unor personalităţi de prim rang la nivel mondial, a arătat că este posibilă (şi iminentă!) şi o altfel de abordare în medicină. Un reportaj de Iftimie Nesfântu.

 "> O altă viziune asupra medicinii - Viața Medicală
Reportaje

O altă viziune asupra medicinii

de Iftimie NESFÂNTU - dec. 21 2011
O altă viziune asupra medicinii

Cercetare înseamnă să ne preocupe ceea ce nu cunoaştem încă. Dintre specialităţile medicale cu zone „nedefrişate“ nici astăzi, pe unul dintre primele locuri, la interfaţa între neuroştiinţe şi gastroenterologie, se află un domeniu fascinant. Al treilea Simpozion Internaţional de Neurogastroenterologie, desfăşurat în şi prin prezenţa unor personalităţi de prim rang la nivel mondial, a arătat că este posibilă (şi iminentă!) şi o altfel de abordare în medicină. Un reportaj de Iftimie Nesfântu.

 

Cu doar trei ani în urmă, o lucrare publicată în Human Molecular Genetics, o revistă ştiinţifică de primă linie, avea să polarizeze atenţia a numeroşi gastroenterologi. Pentru prima dată, se demonstra printr-o cercetare riguroasă că o boală funcţională frecvent întâlnită – intestinul iritabil – putea fi explicată prin cauze genetice. „Numai în Germania, se arăta în Health & Medicine, sunt afectaţi de sindromul intestinului iritabil aproximativ cinci milioane de locuitori, femeile cu această boală fiind de două ori mai numeroase decât bărbaţii. Unii dintre pacienţi suferă de constipaţie, alţii de diaree sau de o alternanţă a celor două. Este o suferinţă ce afectează profund condiţiile şi calitatea vieţii, adesea pentru luni sau ani la rând. Cu toate acestea, doar 20% ajung să consulte un medic…“ Aspectul senzaţional al ştirii rezulta nu dintr-o răstălmăcire a rezultatelor unor cercetări dintr-o prestigioasă revistă, ci din „traducerea“ lor în limbajul omului obişnuit, care se confruntă cu boli ce-i pot transforma viaţa într-un coşmar.

   Dar abia prin participarea la al III-lea Simpozion Internaţional de Gastroenterologie (Iaşi, 17–19 noiembrie 2011) şi prin interviurile realizate cu acest prilej aveam să înţeleg cât de important este pentru întreg sistemul medical şi mai ales pentru bolnavii unei ţări să existe oameni vizionari, care să se implice în activităţi de cercetare şi de organizare a condiţiilor propice pentru ca rezultatele muncii lor să fie cunoscute şi, în acelaşi timp, să pună în contact medicii din ţară, mai ales pe tineri, cu specialişti de primă mână din străinătate. Şi aveam să întâlnesc – mâna destinului! – la acelaşi simpozion, şi pe dna dr. Beate Niesler, din Heidelberg, Germania, care, împreună cu echipa Departamentului de genetică moleculară umană – Institutul de Genetică Umană din Heidelberg, făcuse posibilă acea descoperire. A fost şi o primă provocare. Dacă dl prof. dr. Dan L. Dumitraşcu, preşedintele Societăţii Române de Neurogastroenterologie (SRNG), a izbutit să aducă un astfel de reprezentant de top în frontul cercetărilor de profil, este posibil să fi izbutit şi aducerea altor nume la fel de importante. Urma să ascult, să întreb, să fac mici interviuri şi să-mi formulez apoi concluziile. Fiind în afara acestei specialităţi, relativ recente, singur programul manifestării, cu titluri de lucrări şi nume ale autorilor, nu-mi spunea prea multe. Că aflasem despre cercetările dnei dr. Beate Niesler, a fost, poate, doar o întâmplare. Am învăţat însă, în anii petrecuţi pe teren, să folosesc drept „ghid“ astfel de „întâmplări“ şi să mă las purtat mai departe de intuiţie.

Este crucial să ai experţi cu perspective diferite asupra problemelor

   Cum aţi ajuns să abordaţi în cercetările dv. teme de genetică?
   – La început, m-am ocupat de receptorii de serotonină, ne povesteşte dna dr. Beate Niesler, de la Institutul de Genetică Umană din Heidelberg. Pornind de aici, mi-am pus şi întrebări privind substratul genetic al acestor receptori. Întâlnisem pacienţi care nu răspundeau la fel la aceeaşi medicaţie… De ce? Pentru că sunt modificări genetice ale receptorilor sau ale modulatorilor biologici asupra cărora acţionează respectivul medicament. Ipoteza noastră era că înregistrăm un răspuns individual diferit pentru că sunt şi influenţe genetice. Nu ne rămânea decât să o verificăm. Lucrez în acest domeniu din 2002, iar în 2008, după şase ani de cercetări, am publicat primele date. Ceea ce am prezentat în cadrul simpozionului sunt rezultate recente şi concluzii de etapă ale acestor cercetări.
   Aveţi colaborări cu instituţii şi medici din România?
   – Tocmai demarăm un studiu european, am depus deja un proiect, dl prof. dr. Dan L. Dumitraşcu, din Cluj-Napoca, va reprezenta partea română. Ne dorim să strângem cât mai multe cazuri din toată Europa – fireşte, şi din România – şi să putem astfel extinde aceste studii genetice asupra intestinului iritabil. Determinările de până acum descriu populaţii reduse, iar concluziile nu sunt aşa de puternice.
   Am înţeles că participaţi pentru prima dată la un simpozion al SRNG. Cu ce fel de impresii vă veţi întoarce la Heidelberg?
   – Este o întâlnire foarte, foarte ambiţioasă. În neurogastroenterologie este crucial să ai experţi cu perspective diferite asupra problemelor. Şi am întâlnit aici şi oameni din alte domenii şi specialităţi. Doar aşa, printr-o largă colaborare interdisciplinară, se poate ajunge la defrişarea unor mecanisme patogenetice… Mă bucură, chiar sunt onorată să fiu parte într-un asemenea front de luptă cu o patologie atipică, dar foarte importantă. Descifrarea unor mecanisme şi propunerea unor atitudini terapeutice pot fi de ajutor pacienţilor. Şi acest lucru este cu adevărat important.

Foarte multe investigaţii nu se pot face deocamdată în România

   Domnule conf. dr. Vasile L. Drug, sunteţi, alături de dl prof. dr. Dan L. Dumitraşcu, unul dintre cei „vinovaţi“ de punerea în scenă a acestei manifestări. Din perspectiva dv. şi a Centrului de Gastroenterologie şi Hepatologie din Spitalul Universitar „Sf. Spiridon“, cum se vede evenimentul organizat la Iaşi?
   – Este a treia reuniune a Societăţii Române de Neurogastroenterologie, toate au beneficiat de o largă participare internaţională. La aceasta au fost 15 vorbitori din străinătate: Germania, Italia, Israel, Olanda, Elveţia, Franţa, Ungaria, Serbia, Bulgaria. N-am menţionat Republica Moldova, pe ei îi considerăm de-ai noştri… Şi aţi văzut, au fost prezenţi cu lucrări, pe lângă gastroenterologi, şi neurologi, psihiatri, chirurgi, psihologi, ingineri, geneticieni, anatomopatologi, medici de familie, internişti…
   Este, evident, o problematică interdisciplinară. Dar de ce s-a simţit nevoia să se alăture gastroenterologia cu neuroştiinţele?
   – Astăzi nu mai ajunge să-i spunem bolnavului: „Nu ai nicio leziune organică“, „Nu ai nimic serios“… Suferinţa lui e reală şi el cere un sfat, un tratament. Pacienţii sunt dornici să cunoască, să se informeze despre afecţiunea lor, pot deveni chiar colaboratorii medicului. Unde se poate duce gastroenterologul să găsească o rezolvare? N-o mai are în recuzita propriei specialităţi… Investigaţiile noastre nu evidenţiază o cauză, mai degrabă exclud o afecţiune severă. Evident, ne-am îndreptat privirile către zona neuro.
   Daţi-mi, vă rog, câteva exemple de boli funcţionale digestive.
   – Pot să fie şi boli organice nedepistate, care au şi manifestări funcţionale. De exemplu, o componentă motorie importantă. Cum este refluxul gastroesofagian. E nevoie de investigaţii care să stabilească dacă simptomele sunt legate de reflux sau nu. Sunt bolnavi cu tulburări motorii esofagiene, cum este acalazia. Foarte puţine din aceste investigaţii se fac în România şi, nici dacă se fac, nu sunt la nivelul celor din ţările vestice. În prezent, pH-metria e depăşită, dar şi aşa sunt foarte puţine centre care o fac. Trebuie făcută impedanţa esofagiană (pentru a evidenţia un reflux care nu este neapărat acid), e un singur aparat în ţară în acest moment… Sunt puţine centre care fac manometrie digestivă, iar în Vest au apărut deja aparate de manometrie în timp real, ce permit descrierea modificărilor motorii digestive. Sunt deja folosite electromiografia gastrică pentru a evalua complianţa esofagului, stomacului… Este ecografia anorectală pentru evaluarea sfincterului, manometria anorectală, ce a devenit obligatorie pentru constipaţie, în cazul altor simptome severe. Se poate face evaluarea tranzitului digestiv, este însă nevoie de echipamente moderne. Şi e aproape imposibil ca astfel de investigaţii să fie făcute în România. În străinătate, chiar şi micile centre locale pot să facă manometrie. La noi, nu se fac teste respiratorii, nu se pot evalua corect alergiile alimentare. Cu simţul umorului, putem vedea şi o parte bună: dezvoltarea neurogastroenterologiei este asigurată la noi în ţară, tocmai pentru că foarte multe investigaţii nu facem… Aşa că organizarea unei astfel de manifestări este importantă. Vedem ce fac alţii, cu ce lucrează, cum sunt derulate unele cercetări – aţi văzut aici prezentări în detaliu ale unor experimente, echipamentele folosite, felul în care sunt ele combinate pentru a se ajunge la anumiţi indicatori, la cuantificarea unor manifestări clinice… Cei interesaţi au ce învăţa, văd ce se face şi cum se face în alte ţări, pot stabili contacte utile pentru viitor.
   În organism, unde se află „centrul de control“ pentru aceste tulburări funcţionale?
   – Poate aţi văzut şi dv., într-un slide prezentat de un coleg, că numărul de neuroni din intestin este mai mare decât numărul neuronilor din creier! Asta spune ceva…
   Un cărturar şi scriitor, discipol al lui Blaga, dl Ion Papuc, îmi spunea într-un interviu: „Suntem cu toţii nişte tuburi!“. Afirmaţia surprinde poate chiar primordialitatea tubului digestiv şi a anexelor sale. Dv., gastroenterolog prin formaţie, cum vedeţi o atare idee?
   – Mda, nu ştiu ce să zic. Nu este vorba doar de un tub simplu, cu un orificiu de intrare şi altul de ieşire… Este un sistem complex, care asigură o reglare corespunzătoare a digestiei. Sunt detalii ce fac frumuseţea neurogastroenterologiei şi a studiului afecţiunilor motorii digestive.
   Care au fost momentele de vârf în acest simpozion?
   – Masa rotundă cu privire la afecţiunile esofagului, acalazia cardiei, ilustrată de doi mari lectori din străinătate, apoi o nouă tehnică – tratamentul endoscopic submucos al sfincterului esofagian inferior – alături de un alt mare gastroenterolog, dl prof. dr. Radu Ţuţuianu, de origine română, care trăieşte şi lucrează la Basel. Vorbind tot despre acalazie, şi echipa română a fost redutabilă: dnii prof. dr. Cristian Gheorghe, prof. dr. Cătălin Vasilescu… La fel, prezentările din sesiunea dedicată strict afecţiunilor intestinale, trecând de la cercetări fundamentale la cele clinice. Unul dintre vorbitori, dl prof. dr. Ami Sperber, din Israel, face cercetare clinică; dl prof. dr. Spiro Konstantinov, din Bulgaria, cu date de cercetare fundamentală, privind chimioterapia pacienţilor cu cancer în stadii avansate, când nu mai este posibilă o intervenţie chirurgicală, şi tulburările funcţionale digestive asociate acestor proceduri. Sau conferinţa dlui prof. dr. Piero Portincasa, despre rolul bacteriilor în geneza simptomelor unor boli funcţionale digestive. Dar ce nu a fost de vârf şi mai ales de actualitate în acest simpozion?!

Un „transplant“ de experienţă

   Domnule prof. dr. Mircea Diculescu, ştiam deja, înainte de a participa la această manifestare, despre interesul dv. pentru bolile inflamatorii intestinale; sunteţi unul dintre iniţiatorii Societăţii Române de Boli Inflamatorii şi chiar al unui proiect naţional în domeniu. Aţi vorbit despre o zonă, din câte am înţeles, încă incomplet definită. De unde această preocupare?
   – De la o întrebare, impusă de cazurile întâlnite: unde se află bolile funcţionale ale aparatului digestiv şi de unde încep tulburările inflamatorii? Sunt entităţi medicale ce par distincte, dar care într-un „no man’s land“ pot să interfereze, simptomatologia poate fi asemănătoare până la un anumit punct, putem confunda unele boli cu altele sau putem avea concomitent şi o patologie funcţională şi una organică. Este un domeniu care mă interesează foarte mult şi de foarte multă vreme.
   Care a fost miza proiectului dv.?
   – Să evalueze numărul de pacienţi cu boli inflamatorii intestinale şi specificul lor în România. Sunt două boli principale, boala Crohn şi rectocolita ulcero-hemoragică, plus câteva entităţi încă nedefinite. Sunt interesat ca şi pe versantul funcţional al acestei patologii să dezvoltăm un proiect similar, să facem, dacă se poate spune aşa, un „transplant de experienţă“. De asta am şi ţinut să demonstrez similitudinile şi diferenţele dintre cele două patologii.

Ca să vedem şi să înţelegem ceea ce nu vedem şi nu înţelegem încă

   – Majoritatea lucrărilor privind sindromul intestinului iritabil – îmi povestea dl prof. dr. Ami Sperber, din Tel Aviv – au venit din SUA, Europa şi Australia; ultimul deceniu a adus o creştere spectaculoasă a studiilor privind epidemiologia acestui sindrom în ţări asiatice: Japonia, China, Taiwan, India, Coreea, Bangladesh, dar şi în America Latină: Brazilia, Peru, Chile, Nicaragua, Columbia. Mereu au rămas întrebări fără răspuns. De ce acum? A crescut interesul pentru cercetarea intestinului iritabil şi, totodată, s-a dezvoltat nesperat tehnologia, ceea ce face ca un proiect altădată utopic să devină fezabil.
   La ce întrebări majore a răspuns sau ar putea să răspundă un asemenea studiu populaţional încât să merite tot acest efort?
   – Mergând la esenţă aş spune că este vorba de a face vizibile similarităţi şi diferenţe între regiuni geografice şi grupuri etnice diferite, în termeni matematici, aflate la distanţă. Evident, vorbesc nu numai despre o distanţă geografică, ci şi culturală, economică… Se configurează un spaţiu n-dimensional şi proiecţia unor criterii de diagnostic în aceste coordonate poate face vizibil un fenomen pe care în acest moment nu-l cunoaştem încă.
   Dacă am înţeles eu bine, este şi o problemă legată de comunicare şi de dificultăţile de a traduce tot acest pachet de întrebări dintr-o limbă în alta.
   – Este chiar o problemă mai generală; unul dintre scopurile programului vizează şi această traducere a instrumentelor de cercetare, uzual chestionarele fiind elaborate într-o altă limbă. Unele studii se fac prin interviuri telefonice, altele prin răspunsuri la chestionare scrise, prin interviuri „face to face“, pe teren… Într-un fel răspund cei din marile aglomerări urbane, cu totul altfel cei din zona rurală. Şi, pornind de aici, este greu să poţi compara între ele rezultatele obţinute.
   Aţi insistat asupra diferenţelor culturale dintre grupurile chestionate. Prin ce sunt atât de importante?
   – Efectul culturii unui grup poate fi dezvoltat în credinţe şi superstiţii despre boală, în modul de a exprima simptomele, în comportamente specifice omului bolnav, în felul în care astfel de complexe – comportament, convingeri, exprimări (forme de exteriorizare) – sunt învăţate şi transmise, apoi în rolul jucat de familie în deciziile privind problemele de sănătate…
   Şi, în concluzie?
   – Astfel de demersuri – studii, proiecte, programe – permit sau facilitează un spor de cunoaştere în numeroase arii de interes, dar mai ales în epidemiologie. Şi pentru a atinge acest scop este nevoie să dezvoltăm competenţe în cercetarea interculturală.

Să cuantificăm „potenţialul de a rodi“

   De ce a fost necesar ca din gastroenterologie să se desprindă şi o societate de neurogastroenterologie? l-am întrebat pe dl prof. dr. Paul Enck, director de cercetare la Departamentul de medicină psihosomatică şi psihoterapie, Spitalul Universitar Tübingen, Germania, secretarul Federaţiei Europene de Neurogastroenterologie şi Motilitate.
   – Nu s-a desprins… A fost un grup de lucru în cadrul gastroenterologiei, preocupat de motilitatea gastrointestinală. Au venit către el specialişti din alte domenii: fiziologi, psihologi, înfiinţând această societate. Neurogastroenterologia nu este diferită, ea fiinţează în cadrul gastroenterologiei, interesând însă şi alte specialităţi, cum ar fi psihofiziologia. Eu, de exemplu, sunt psiholog. De aceea şi spun, nu a fost o desprindere de gastroenterologie, ci o intrare în domeniu a altor specialităţi.
   Ce înseamnă, în condiţiile de astăzi, un bun gastroenterolog?
   – Trebuie să fii neapărat un bun endoscopist, să ştii oncologie şi, mai ales, multă psihologie.
   Au fost mulţi gastroenterologi buni la această manifestare?
   – Am observat cum în ultimii ani a crescut nivelul pregătirii gastroenterologilor, vin tot mai mulţi la congrese, urmăresc, întreabă, e un dialog – cum a fost şi aici. E îmbucurător să vezi că sunt foarte mulţi tineri şi, mai ales, că sunt motivaţi. Asta se simte…
   Veţi pleca de la acest simpozion cu achiziţii noi?
   – Vreau să vă spun că la bătrâneţe învăţăm tot mai puţin… E adevărat, nu tot ceea ce este nou va şi rămâne. Sunt şi cunoştinţe care peste doi-trei ani nu vor mai avea nicio valoare, poate cel mult una istorică. Dar asta e valabil şi pentru congresele americane de gastroenterologie, deşi sunt cele mai bune din lume. Şi sunt cele mai mari, au 16-17.000 de participanţi. Nu mai merg cu plăcere acolo, sunt multe prezentări atât de la zi, încât foarte puţin din ele va şi rămâne peste ani.
   Dacă aţi încerca să stabiliţi criterii pentru valoarea unui simpozion, care ar fi acestea?
   – Să fie prezenţi tineri, mulţi, să aibă ocazia să vorbească, să li se dea posibilitatea să facă postere şi să le prezinte. Şi-apoi, ceea ce se aduce la o reuniune medicală să fie transferat în societate, în activitate. Vorbesc despre acele lucrări, intervenţii vorbite sau poster care să genereze urmări şi în activitatea autorului şi a celor prezenţi la expunere, astfel încât toţi să beneficieze de acea lucrare, să o poată asimila în proiectele proprii. Şi este important să fie tineri şi unii şi alţii, e o garanţie că lucrarea – la început o schiţă, un proiect, o idee – se poate împlini, poate da roade.
   Există şi o urare, mai ales de Anul Nou: să aveţi un an rodnic! E mai potrivită când cel căruia o spui este tânăr…
   – Exact, dacă poţi cuantifica „potenţialul de a rodi“, atunci, iată, ai un criteriu important de evaluare. Altfel… Tema are importanţă din perspectiva tinerilor; ei trebuie să devină independenţi şi activi şi când eu, ca şef de departament, mă voi pensiona, să nu apară o ruptură, ci să fie continuitate. Atomizarea colectivelor de cercetare medicală nu este utilă şi nu este un factor de progres. Ca să preîntâmpini un astfel de pericol, ai la îndemână reuniunile medicale, ce regrupează, dincolo de comunităţi izolate, pe diverse paliere tehnologice, oameni cu aceleaşi preocupări, motivaţi să meargă mai departe. Dar cred că deja am spus prea multe… Trebuie să le lăsăm celorlalţi bucuria de a descoperi singuri mecanismele progresului în ştiinţă. Şi nu numai în ştiinţă…

Să-l înveţi pe pacient să trăiască în înţelegere cu boala

   – Am bolnavi care ar prefera să aibă cancer şi nu intestin iritabil, mi-a spus încă de la început dl prof. dr. Dan L. Dumitraşcu. S-ar exciza zona bolnavă şi ar scăpa astfel de suferinţă. Intestinul iritabil este o boală cronică, dar, în timp ce diabeticul îşi acceptă boala şi învaţă să trăiască în „înţelegere“ cu ea, hipertensivul îşi acceptă boala şi îşi ia tratamentul, astmaticul îşi acceptă şi el boala şi face tratament, deşi ştie că va mai avea crize, bolnavul cu intestin iritabil suferă foarte mult.
   Cauza?
   – Proiecţia suferinţelor, simptomelor digestive în creier se face chiar lângă centrii emoţionali! E ca şi cum cineva ar folosi, în apartamentul vecin cu al dv., zi de zi la altă oră, fără o regulă, o bormaşină şi s-ar porni să găurească pereţii… Pacientul e afectat emoţional, este prost dispus, anxios, plânge din senin, aparent fără motiv.
   Ca frecvenţă, cum stau aceste boli lângă celelalte?
   – Sunt jumătate din bolile digestive… Intestinul iritabil – aţi văzut între lucrările prezentate în simpozion – date de prevalenţă, între 5 şi 20% în lume. Unii zic că e „gripa gastroenterologului“, atât de frecventă este.
   – De unde şi cum a pornit Societatea Română de Neurogastroenterologie?
   – M-am familiarizat, la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, cu patologia funcţională, m-am format datorită profesorului Martin Wienbeck (am beneficiat de o bursă acordată de Serviciul German de Schimburi Academice cu Străinătatea şi apoi de o bursă „Alexander von Humboldt“, de un an). Cu ajutorul dânsului şi al profesorului Douglas Drossman, am organizat această Societate Română de Neurogastroenterologie. Facem întâlniri periodice, în fiecare an la Congresul Naţional de Gastroenterologie avem o sesiune de o oră şi jumătate, numai a noastră…
   Vă rog, câteva concluzii în legătură cu lucrările din simpozion.
   – Au fost mai multe tipuri de prezentări; unele aduse de lideri de opinie din lume, puneri la punct foarte utile. Apoi, au venit şi români, cu rezultate ale unor cercetări personale. Sigur că valoarea este diferită. Dar aţi putut vedea că avem un grup mare de români care vorbesc fluent engleză, toate dezbaterile au fost în engleză, iar asta este o premisă favorabilă comunicării la nivel internaţional. Şi au fost prezenţi oameni din aproape toate centrele universitare: Braşov, Sibiu, Bucureşti, Timişoara… Şi dacă nu era rezidenţiatul acum, ar fi venit mai mulţi, dar unii au fost blocaţi cu acest examen.
   Au fost – o surpriză plăcută – şi multe lucrări din afara specialităţii.
   – Da, au venit dinspre psihologie, ca să dau doar un exemplu. Pacienţii cu boli funcţionale au şi tulburări de personalitate. Sunt oameni nefericiţi, au nevoie de o încurajare, mai ales că noi nu avem mijloace terapeutice perfecte. Şi, fireşte, colaborăm cu psihologii. Şi din cauza asta eu m-am pregătit şi ţin, de peste zece ani, un curs de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Nu o practic, dar mă folosesc de ea în abordarea pacienţilor mei. Pentru cei care lucrează în această specialitate, este o latură importantă a pregătirii. În 2014, voi organiza Conferinţa Europeană de Psihosomatică în România, la Sibiu. Eu am promovat şi psihosomatica… Începând de anul acesta, avem primul masterat de psihosomatică din România, acreditat de Ministerul Educaţiei. Să vezi un om nu numai sub aspectul suferinţei lui organice… „Mă doare burta…“ sau „sunt constipat“. Să vezi ce repercusiuni au aceste simptome cronice asupra stării omului: cât e de nefericit? Care e calitatea vieţii? Cum interacţionează? E agresiv? E anxios? Ce-i recomanzi? Unde poate lucra? Trebuie să-l ajuţi cumva. Americanii zic: „să-l înveţi pe pacient să trăiască în înţelegere cu boala“.
   M-aş opri la această replică şi aş propune o temă de substrat a reportajului: cum să-i înveţi pe cei interesaţi în neurogastroenterologie să trăiască în colaborare cu medicii din alte specialităţi, astfel încât, împreună, să poată oferi cele mai bune recomandări, iar aceste recomandări să fie înţelese, respectate şi de angajatori, şi de cei din familiile pacienţilor cu tulburări digestive funcţionale. De fapt, dv. şi Societatea Română de Neurogastroenterologie pregătiţi terenul pentru o trecere la o altă abordare şi o altă viziune asupra medicinii.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe