Întotdeauna
am crezut despre Moş Crăciun că e „băiat de treabă“. Aflând pe cont propriu că
venisem pe lume cu doar câteva zile înainte de Naşterea Sfântă, într-o casă
„cum trebuie“, cu sobă şi coş, s-a strecurat „profesional“ înăuntru. Era tare
curios să vadă ce altă minune de copil a mai adus barza pe strada Teatrului, la
rugăminţile fierbinţi ale mamei şi ale lui tanti Ripel (pe numele de scenă Sedi
Glück). Singur, tata bombănea mereu că pe darul târziu nu scria băiat, ajungând
până-ntr-acolo că tot amâna venirea mamei acasă. Pretexte erau berechet: că s-a
înfundat soba, că i se pregăteşte o delegaţie, că e tare ger. Domnul Neacşu, plăpumarul,
şi-a făcut drum către maternitate purtând preţioasa comandă: o plapumă nou-nouţă,
de mătase roz. El i-a sugerat mamei atunci o soluţie diplomatică şi originală:
să aducă fata acasă cu sprijin interconfesional. În acest scop, spre seară, s-a
grăbit către casa doamnei Ala, din cultul adventist. Sus-numita nu era ocupată
cu porcul, iubea copiii şi, în plus, se înţelegea cu tanti Ripel pe probleme de
sabat. Drept rezultat, tata s-a trezit la uşă cu o societate pestriţă formată
din copil, nevastă, plăpumar şi Ala, creştină de ziua a şasea. O zi să-l mai fi
ţinut supărarea şi m-ar fi chemat pesemne Rebecca, Sara sau Rahela. Vechiul
Testament, o carte groasă, cu poveşti şi nume multe, străluceşte şi azi de
imaginaţie şi bunăvoinţă. Pe strada Clucerul Udricani, în cartierul evreiesc
din Bucureşti, era iarnă şi sărbătoare. Moşul a fost servit cu eleganţă,
dintr-o ceaşcă Rosenthal, cu ceai de anason. Ursitoarele tocmai plecaseră,
scuzându-se că sunt foarte grăbite. Lăsaseră cozonacii crescând în cuptor,
fripturile sfârâind în tăvi şi sarmalele pe foc. Nu era aşadar vreme de mari
deliberări. Venea ajunul. La adresa de mai sus, între sinagogă şi templul
coral, o fetiţă de români, avea să ajungă fireşte, doctor sau avocat. Tata răsufla
uşurat că nu se hotărâse „ceva artistic“.
Tanti Ripel a oferit, cu această ocazie, cei
mai frumoşi cercei ai familiei, aduşi cu mari sacrificii de la New York. S-a
angajat atunci să mă înveţe ceva fundamental pentru seminţia ei: mersul în
zigzag, pe lângă obstacole, presărat cu lungi aşteptări. Eu am promis că voi
încerca să fiu o doamnă şi că voi învăţa carte. Mama, singură, realiza că e
vorba, de fapt, de cea mai profitabilă investiţie pe termen lung. Tocmai se
inaugura, discret şi cu farmec, viitoarea „fabrică de amintiri“. A fost, se
pare, o afacere bună de ambele părţi. Pentru contribuţia genetică (98% cred),
tata a primit drept consolare dreptul de a-mi oferi un nume latin: Cornelia.
Acesta a fost introdus pe lista de urgenţă a lui Moş Crăciun, care, după ce şi-a
terminat ceaiul, a plecat în grabă la Romarta Copiilor să târguiască primul
dar. Un arlechin portocaliu, cu pălărie de mărgele, a sosit astfel pe strada
Teatrului şi s-a aşezat drept în vârful bradului vestind o viaţă bună şi o inimă
veselă. Moşul a plecat în anul acela, dupa ce şi-a lăsat datele de contact,
scuzându-se pentru pseudonimul „Gerilă“. Se datora doar „ilegalităţii“ şi
„injustiţiei sociale“. I-am adresat de atunci multe scrisori, în care i-am
povestit cu lux de amănunte toate visele mele secrete. A fost interlocutorul
ideal al fiecărei vârste, privindu-mă cu iubire cum cresc. Am construit împreună
poduri minunate peste râurile vieţii, dinspre gând spre ziua de mâine. A ştiut
să mă asculte, să se bucure cu mine sau să-mi lege rănile. Promisiunea lui fermă,
că „până la anul“ lucrurile se vor schimba, m-a făcut să merg întotdeauna mai
departe. Fiţi siguri că Moşul meu şi-a dat doctoratul în „strategii de
salvare“. Sper şi azi că, la un moment dat, vom publica un volum de corespondenţă.
Nu
m-am îndoit niciodată de marea bunăvoinţă şi de punctualitatea lui Moş Crăciun.
Câte daruri minunate a mai adus de atunci şi până azi! Odată i-am cerut să mi-l
arate pe Aladin şi lampa lui fermecată, la opt ani am primit un bilet de tren
adevărat, iar la 10 ani am trecut dincolo de oglindă, să-i spun ceva lui Alice.
La toate năzbâtiile mai de seamă l-am luat părtaş. În vremea din urmă, din
sacul cel roşu, s-au ivit pe rând: laringoscopul Heine cu tot setul de lame şi
cu lumină rece, dulciuri, pantofi şi mărgele, dar şi enorm de multe cărţi. A cărat
în spate, mereu, tocmai din Laponia, volume de basme şi cărţi de călătorii
amestecate cu medicina toată. Renul Rudolph s-a plâns odată de „suprasarcină de
serviciu“ şi i-a reproşat lui Moş Crăciun că mă iubeşte prea mult (dacă iubirea
se poate grada…).
Anul
trecut, la telefon, Moşul mi-a spus că are lumbago şi nu se mai poate mişca
(vârsta, deh!). Să-l scuz, mă ruga frumos, şi să merg la Poştă să ridic cadoul.
Jumătate din ziua de ajun am petrecut-o astfel la mesageria oficiului poştal
din cartier împreună cu o mulţime de alţi concetăţeni care trimiteau sau
primeau daruri. Era frig tare, loc puţin şi timp grăbit. Pentru oficiantă,
chiar că venise sfârşitul lumii. Eu însă nu puteam renunţa din raţiuni de
onoare. Cadoul trebuia să ajungă musai înainte de Crăciun. Am învins până la
urmă, dar, după ce am ajuns acasă, am scris pe loc un e-mail către Laponia.
M-am interesat politicos de sănătatea lui Moş Crăciun şi m-am oferit să-l ajut
cu fizioterapia. La sfârşit, încurajată de o vicleană turtă dulce, am emis
discursul incomod: „Eu la Poştă nu mai merg! Ori te prezinţi în faţa sobei cu
cadoul, ori îţi dai demisia de onoare din funcţia de Moş Crăciun! Poate că e
timpul să laşi locul cuiva mai tânăr“.
Aşa şi
credeam în adânc, că Moşul meu se pensionează, promovându-l pe mai crudul său
confrate, repartizat cu drag fiicei mele. Din sacul uriaş, pentru veşnicie,
apare astfel, miraculos, mereu, vestea minunată a Naşterii. Copiii de
pretutindeni se bucură de daruri şi joc, ducând mai departe speranţa Mântuirii.