Adriana Dumitru poartă o rochie fluidă
cu buline. Are aerul unei fetiţe ieşite la un suc cu prietenii în centrul
istoric al Bucureştiului. Povesteşte apăsând ferm pe silabe. Vocea îi e blândă şi
calmă. Povesteşte, dar pe măsură ce vorbele curg, vocea începe să-i tremure:
„Copii, mulţi copii care mor în faţa ta din cauza războiului adulţilor“.
Adriana Dumitru, medic specialist ATI, şi-a
dorit să lucreze pentru Médecins Sans
Frontières (MSF) încă din facultate. Voia să ajute: „căutam acel sentiment
că, prin ceea ce faci, puţin de tot, aduci o mică diferenţă. Asta am căutat şi
am găsit cu ei“. Prima oară le-a scris celor de la MSF în facultate. Apoi, din
nou în timpul rezidenţiatului. De fiecare dată, i-au cerut să aibă răbdare
pentru că ei lucrează cu medici deja formaţi. A aşteptat. Între timp, s-a căsătorit.
A născut o fetiţă. Viaţa i s-a aşezat. „Şi atunci am aplicat din nou.“
În
martie 2014, cei de la MSF au invitat-o la Viena pentru interviul de recrutare şi
o serie de evaluări psihologice. I-au testat abilităţile de lider şi capacitatea
de a face faţă condiţiilor de stres puternic. A urmat un training de zece zile
în aprilie, la Geneva. Aici a învăţat mai multe despre structura şi organizarea
MSF, dar şi despre managementul stresului, inevitabil în misiunile din zone de
conflict.
Calmul de dinaintea furtunii
În
iunie a plecat în prima misiune, în cadrul programului de chirurgie plastică şi
arsuri derulat de MSF la Spitalul Al-Shifa din Gaza. Nu îşi cunoştea echipa,
i-a întâlnit pe ceilalţi direct la spital. Un profesor de chirurgie plastică
din India şi o asistentă medicală din Noua Zeelandă. Colegii nu au fost
singurele necunoscute. Deşi Israel nu lansase încă operaţiunea Protective Edge, în Gaza nu era linişte.
„Se auzeau şi atunci rachete noaptea“, povesteşte Adriana şi trece, în fugă,
spre surprizele plăcute pe care le-a avut în prima experienţă în Palestina. Au
impresionat-o foarte mult localnicii care colaborau cu MSF.
„Din
păcate, toţi venim cu idei preconcepute despre ce se întâmplă acolo, despre cum
sunt ei. Am întâlnit nişte oameni cu un simţ al umorului extraordinar, cu o
cultură largă, deschişi la minte, deşi este o zonă considerată conservatoare. Şi,
de multe ori, se organizau mai bine decât ar fi făcut-o medicii de la noi.“ Mulţi
dintre medicii palestinieni pe care i-a întâlnit studiaseră în România şi au
vorbit româneşte. „Erau foarte curioşi, dornici să îşi aducă aminte, pentru că
acum le e foarte greu să iasă din ţară, sunt foarte nostalgici faţă de perioada
în care au fost în România.“ Cei mai mulţi îşi completaseră pregătirea cu
specializări în Anglia şi Franţa. Rând pe rând, fiecare dintre ei a lucrat cot
la cot cu echipa chirurgicală a MSF.
Aparatura şi medicamentele pe care le-a avut
la dispoziţie în timpul programului chirurgical i-au depăşit aşteptările, „inclusiv
unele lucruri pe care aici nu le aveam“. Toate fuseseră aduse de MSF: de la
medicamente până la ventilator. Doar sala de operaţii le era oferită de spital.
Opriţi
la graniţă
După ce s-a întors în ţară, conflictul din
Gaza s-a intensificat şi MSF a hotărât să intervină cu o echipă medicală de
urgenţă. Au contactat-o să vadă dacă doreşte să revină în Gaza. Adriana a
acceptat imediat. Era pregătită deja pentru o misiune mai lungă, ştia oamenii
din spital şi se ataşase de ei. A plecat din nou, la jumătatea lui iulie.
La intrarea în fâşia Gaza, ea şi chirurgul
din Italia au întâmpinat probleme în a pătrunde în ţară. „A durat câteva zile.
A trebuit să facă acel armistiţiu pentru ca noi să putem trece. Jumătate de oră.
Am fost mai întâi în baza militară israeliană, să discutăm cu ei şi, imediat ce
am intrat noi, au început alarmele să sune. Nu înţelegeam exact ce spuneau,
unii au venit şi au început să ţipe la noi să mergem în buncăr.“ După ce prima
tentativă de armistiţiu a eşuat, cea de-a doua le-a permis să pătrundă, în sfârşit,
în Gaza. Ajunsă la spital, a fost chemată de urgenţă în sala de operaţie.
Pacienta era o fetiţă de şapte ani, care îşi pierduse picioarele şi o mână, în
urma unei explozii. Tocmai intrase în stop cardiorespirator. A murit.
Regulile
şi iluzia siguranţei
Deşi a lucrat acolo în plin război, într-o
perioadă în care nici măcar armistiţiile de câteva ore nu erau respectate, iar
bombele făceau sute de victime printre civili, Adriana spune că nu i-a fost
teamă. Dă vina pe adrenalină şi pe nevoia de a te concentra foarte serios la
activitatea medicală pe care o desfăşori. Faptul că făcea parte dintr-o
organizaţie nonguvernamentală îi crea 
un relativ sentiment de siguranţă: „ştiam
că ar fi fost un adevărat scandal dacă cineva dintr-un ONG, de la noi sau din
Crucea Roşie, ar fi păţit ceva“. Ambele tabere ale conflictului primeau, în
fiecare moment, coordonatele echipei MSF. De altfel, voluntarii nu se deplasau
decât printr-un protocol de securitate bine pus la punct. Toţii medicii locuiau
într-o casă a MSF, aflată la cinci minute de spital. Dar nu aveau voie să
parcurgă această distanţă pe jos, ci doar cu maşina condusă de un localnic, şi
el angajat MSF. Încercau să facă aceste drumuri cât mai rar, deoarece erau cele
mai periculoase momente ale zilei. În restul timpului, erau fie în spital, fie
în casă. Respectarea regulilor dădea iluzia siguranţei. Nu întotdeauna
întemeiată. În timpul unei ieşiri alături de voluntarii Crucii Roşii, o dronă
israeliană a picat la zece metri de cele două grupuri reprezentând organizaţii
umanitare. „Ceea ce nu era acceptabil, pentru că ei tot timpul ştiau când
trecem, pe unde trecem“.
Nici spitalul nu a fost întotdeauna oaza de
siguranţă pe care şi-o imagina. Pe 28 iulie, armata israeliană a bombardat una
dintre clădiri, zona de ambulatoriu, pe care o credeau goală. „Numai că noi
tocmai făcusem o operaţie acolo. Privind în urmă, îţi dai seama că puteai fi
chiar tu acolo, în acel moment, şi ei n-aveau de unde să ştie. Ei considerau că
acea clădire e goală. Dar atunci, la cât de repede se întâmplau lucrurile, nici
nu ne dădeam seama.“ Nimeni nu anunţase medicii că atacul urma să aibă loc. La
momentul respectiv, MSF a condamnat vehement atacul, amintind că spitalul
Al-Shifa, cel mai mare din fâşia Gaza, devenise refugiu pentru mii de
palestinieni.
În
mijlocul haosului
În spatele echipei medicale MSF funcţionează
şi o mică armată de personal de sprijin (administrativ, logistică). Cei mai mulţi
sunt angajaţi din rândul localnicilor: farmacistă, şofer, translatori, bucătar,
personal de curăţenie. Coordonatorul din teren, adică şeful logisticii, era un
francez, acţiunea în Gaza fiind coordonată de MSF Paris. Expaţi în Gaza erau,
în mod normal, patru sau cinci. În iulie au fost mai mulţi pentru că, în condiţiile
exacerbării conflictului şi la volumul mare de pacienţi au avut nevoie de întăriri.
În a doua misiune, Adriana a lucrat alături de un chirurg italian, specializat
pe chirurgie toracică, o anestezistă din Paris, cu multă experienţă în zonele
de conflict, coordonatoarea MSF Paris pe anestezie, un chirurg din Japonia, o
asistentă medicală din Noua Zeelandă şi una din Germania. Cu excepţia
italianului, toţi erau la cel puţin a doua misiune. În zone de conflict, MSF
încearcă să trimită voluntari cu experienţă.
Membrii echipei MSF au încercat să se
organizeze în ture, câte două pe zi, dimineaţa sau seara. Nu le venea mereu uşor
să păstreze această organizare. „Au fost şi momente mai tensionate, când nu
puteam pleca, pentru că erau rachete în jurul spitalului. Uneori stăteai mai
mult de 24 de ore până puteai ajunge în siguranţă la casă.“
Palestinienii nu aveau specialişti ATI în
unitatea de arşi, aşa că Adriana a fost în prima linie a intervenţiilor. A văzut
prea mulţi copii murind: „Este foarte impresionant să vezi aşa mulţi copii cu
arsuri şi tot felul de politraume, care mor în faţa ta din cauza războiului
adulţilor. Unii ajungeau la spital în stare foarte gravă, nu mai aveau nicio şansă.
Copii cu politraume prinşi sub dărâmături sau lângă care racheta a căzut foarte
aproape, copii prinşi în case care au luat foc şi aveau arsuri peste 90% din
suprafaţa corpului. Şi, de obicei, nu era doar un copil, ci o familie întreagă.
Familiile lor au câte trei, patru, cinci copii şi în aceeaşi casă locuiesc
familii numeroase, extinse. Aşa că, atunci când se întâmpla ceva, veneau
dintr-o dată o groază de copii“. Îşi aminteşte de o casă în care au murit mama şi
toţi cei cinci copii.
O urmăreşte absurditatea unui caz de care s-a
ocupat: o fetiţă grav rănită din cauză că una din rachetele de avertisment, fără
explozibil, pe care Israelul le-a trimis ca să anunţe viitoarele ţinte ale
bombardamentelor, a căzut prin tavan, aterizând pe corpul ei. Fetiţa a ajuns la
spital cu traumă craniană, toracică, ruptură de nerv şi vase la mâna stângă.
Cazul a fost preluat în cele din urmă de un spital din Israel, în timpul unuia
dintre scurtele armistiţii umanitare.
MSF a condamnat, în repetate rânduri,
atacurile asupra civililor şi a avertizat cu privire la numărul mare de victime
din rândul copiilor. Voluntarii din Gaza povestesc, pe site-ul organizaţiei, că
mai mult de o treime din pacienţii răniţi în conflict care ajungeau la spital
erau copii. Între 8 iulie şi 27 august, data încetării focului, numărul
copiilor morţi în urma conflictului a depăşit 490.
Trebuie
să gândeşti lucrurile medical
Seara, când se strângeau în casa MSF,
medicii voluntari căutau liniştea de dincolo de zgomotul bombelor. Ca să îţi păstrezi
luciditatea şi concentrarea, încerci să nu te gândeşti la partea umană a
tragediei, „aşa cum faci şi aici, oriunde ai lucra. Trebuie să gândeşti
lucrurile medicale: ce are şi ce faci, care e protocolul, ce tratament poţi
oferi în momentul acela. Trebuie să iei distanţă“. Era perioada ramadanului,
iar în casă se aflau şi trei palestinieni, care colaborau cu MSF. Locuinţele
lor se aflau în zone periculoase, aşa că pentru ei fusese improvizat un
dormitor în casa MSF. Imediat ce apunea soarele, cei trei pregăteau masa tradiţională
de ramadan, pentru ei singura din acea zi, la finalul unor ore lungi de post
negru. „Era foarte plăcut, găteau mâncăruri de-ale lor, fumau shisha şi
narghilea. Noi mâncam, răspundeam la emailuri, încercam să ne detaşăm.“ Cu cei de-acasă puteau vorbi online sau la
telefon. Însă Adriana îi suna rar. „Încercam să nu intru pe Skype când erau
bombardamente, ştiam că s-ar speria, se auzeau foarte tare.“ Îngrijoraţi erau
oricum. Soţul Adrianei, de profesie pilot, a albit cât timp ea a fost în Gaza.
Urmărea ştirile pe posturile internaţionale şi a înţeles dimensiunea
conflictului mai bine decât o făcuseră părinţii ei, cărora le putea încă picta
realitatea în tonuri mai roz.
Misiunea MSF în Gaza
MSF activează în Fâşia Gaza de peste zece
ani, oferind servicii medicale, chirurgicale şi psihologice, inclusiv în timpul
conflictelor violente din 2009 şi 2012. Clinica MSF din oraşul Gaza, din
apropierea spitalului Al-Shifa, se specializează în îngrijire postoperatorie,
în special pentru pacienţii cu arsuri. Generatoarele şi proasta calitate a
buteliilor de gaz provoacă numeroase accidente serioase în teritoriul
palestinian şi clinica MSF este singura care oferă îngrijire medicală completă
pentru aceste răni, inclusiv fizioterapie.
În perioadele de pace, la spitalul Nasser
din oraşul Khan Yunis, MSF oferă training de specialitate echipelor de medici şi
paramedici care lucrează în terapie intensivă, dar şi pregătire specializată în
chirurgia mâinii. Activităţile de la Nasser au fost întrerupte săptămâni bune
din cauza conflictului, iar pe perioada escaladării violenţelor, clinica din
Gaza a funcţionat la 10–30% din capacitatea normală, deoarece intensitatea
atacurilor împiedica mulţi pacienţi să ajungă la clinică. În iulie, ca răspuns la urgenţa generată de
operaţiunea Protective Edge, MSF a
adus în spitalul Al-Shifa o echipă de chirurgie de urgenţă şi echipamentul
medical aferent. De asemenea, organizaţia a făcut donaţii din stocurile sale de
urgenţă pentru a sprijini farmacia centrală pentru nordul şi sudul fâşiei Gaza.
Arta triajului şi a
improvizaţiei
O parte dintre medicii palestinieni rămâneau
în spital mai mult de o săptămână. Acolo se schimbau, acolo făceau duş, acolo
mâncau şi munceau. „Erau foarte obosiţi dar, cu toate astea, mereu curaţi,
miroseau bine, cu părul impecabil.“ Mulţi dintre ei trecuseră deja prin două războaie
şi deveniseră experţi în arta triajului, vitală în medicina de război.
Improvizau soluţii inacceptabile în condiţii de pace, dar care salvau vieţi în
timp de război. În fiecare sală de operaţie curgeau două, trei intervenţii în
acelaşi timp. Pe holurile spitalului se mai aducea câte o masă de operaţie şi
un aparat de anestezie, pentru ca alte intervenţii de urgenţă să se poată face
la timp. Afluxul de pacienţi era copleşitor. „Nu am văzut pe cineva să
clacheze. Făceau imposibilul într-o situaţie imposibilă“, spune Adriana.
Războiul,
normalitatea lor
Spre deosebire de prima misiune, spitalul în
care lucra Adriana începuse să rămână fără medicamente şi materiale pentru
operaţii, în ciuda donaţiilor făcute de MSF. Graniţele complet blocate făceau
aproape imposibilă aducerea în ţară a materialelor necesare. Crucea Roşie şi
alte organizaţii au reuşit să mai aducă câte ceva, „dar au fost momente în care
trebuia să ai grijă, să gestionezi cumpătat ce lucrezi şi cum lucrezi“.
Bombardarea centralei electrice făcuse ca spitalul să fie complet dependent de
generator, iar combustibilul trebuia şi el raţionalizat. Ambulanţierii se
plângeau des că este pe terminate şi nu mai pot aduce. Adriana spune că asta nu
i-a oprit să îşi facă datoria. „Mergeau şi luau pacienţi din locuri de
conflict, în care încă se bombarda. Cât am stat acolo, o ambulanţă a fost
bombardată, nu ştiu din ce parte, şi au fost trei sau patru ambulanţieri care
au murit.“
Atunci când devine repetitiv, ritmat, războiul
se insinuează în fiecare detaliu al vieţii cotidiene. „Se auzea o bombă foarte
aproape de noi, se uitau un pic, să vadă de unde vine, unde a căzut, şi apoi îşi
vedeau mai departe de treabă.“ Războiul devenise o normalitate.
Deşi
a fost martora multor momente dureroase în Gaza, Adriana este foarte recunoscătoare
pentru experienţa de voluntar MSF. Şi-a dezvoltat abilităţile în domeniul
politraumei şi al medicinii de război, a învăţat să gestioneze situaţii foarte
tensionate, cu un aflux foarte mare de pacienţi, a îngrijit mulţi copii la
terapie intensivă şi a lucrat într-o echipă internaţională, alături de
profesionişti care au inspirat-o. În plus, a avut acces la o cultură radical
diferită de-a ei, într-un mediu „cât de cât safe,pentru că ştii că ai casa ta, mâncare, securitate, cineva care are grijă de
tine“.
Vrea
să plece din nou, cel mai probabil la anul. Tot într-o zonă de conflict. „Soţul
meu încă nu ştie.“ Şi atunci când va şti, nu va avea de ales.
Există
medici pentru care viaţa într-o secţie de terapie intensivă din Bucureşti este
prea aşezată. Adriana Dumitru este unul dintre ei.
