Doctorul Viorel Pătraşcu, medic primar dermatolog la Piteşti, repartizat, după terminarea facultăţii, la Filipeni, în judeţul Bacău, a consemnat parte din experienţele proprii într-o serie de caiete. După 30 de ani, însemnările au fost adunate într-o carte: Jurnal de la Filipeni, tipărită la Editura Paralela 45. Reacţiile pozitive ale colegilor medici şi ale medicilor scriitori semnalau un „culoar“ cunoscut, dar, curios, foarte rar exploatat. Referitor la acest volum, scriitorul-medic C. D. Zeletin, preşedintele Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, observa, subtil, contrariat: „M-a cuprins repede un simţământ de ciudă că identitatea moldavă a acelui sat de răzeşi nu ieşea cu nimic în întâmpinarea tânărului medic valah, care citea pe rupte în timpul liber, nedumerit între excelenta lui pregătire profesională şi cerinţele anamorfotice ale unei lumi mai mult viscerale… Reculul indus de comunism nu se manifesta prin nici un semn şi căderea părea de când lumea.“

     Şi după prima lectură a cărţii Jurnal de la Filipeni, şi mai târziu, când am recitit cartea, au revenit aceleaşi întrebări obsedante, sâcâitoare: „Cum se poate să trăieşti câţiva ani alături de oamenii unui sat, să notezi zilnic impresii şi observaţii, să descrii întâmplări prin care ai trecut şi nimic din ceea ce ar putea să contureze datele fundamentale ale unei lumi să nu răzbată dincolo de cuvinte?!“ În jurul acestor întrebări s-au desfăşurat, cu acordul autorului, mai multe convorbiri. Căutam să descifrez adevărul – sau adevărurile – din confesiunea doctorului Viorel Pătraşcu. Jurnalul ascundea cititorilor identitatea unei lumi pe care şi eu o cunoşteam. Aşa a început demersul de faţă. Considerând cartea oferită cititorilor şi colegilor medici o invitaţie la o incursiune în cealaltă Românie, anacronică după unii, profundă şi tulburătoare din perspectiva altora, m-a ispitit gândul să pun la încercare recuzita reporterului.

    Atâta vreme cât vor mai exista medici de ţară şi cătune care au nevoie de doctori la fel ca de aer, demersul poate fi util. Şi poate, sper eu, să convingă tineri curajoşi – mai ales atunci când au şi chemare către arta cuvântului – să se aventureze într-o zonă de care tot mai mulţi dintre absolvenţi fug mâncând pământul. Aşa prăpădite cum sunt, retrase prin văgăuni şi râpi ori pe sub gene de codru, comunităţile arhaice ţin încă taine „dureros de necuprinse“.
    Am urmărit constant confesiunile medicilor cu stagii în dispensarele rurale. Indiferent de traseul profesional al celor intervievaţi, fie că ajunseseră pe culmile performanţelor, transferându-se în clinici universitare cu tradiţii, fie că se legaseră de zonele unde au primit prima repartiţie sau chiar de satele ori cătunele unde nimeriseră prin jocurile sorţii, perioadele de timp petrecute la ţară le-au marcat definitiv viaţa. Atari experienţe, povestite şi repovestite în împrejurări diverse colegilor şi prietenilor, au ajuns să alcătuiască un fel de folclor de breaslă, specific românesc, ce nutreşte uneori şi performanţe de mai târziu…

Luni, 28 septembrie 1970

    După o noapte în care mai degrabă nu dormise, doctorul Viorel Pătraşcu trăieşte emoţiile repartiţiei. Are o medie relativ mare, dar alţii, numeroşi, au prioritate: „căsătoriţi, născuţi în comuna unde era un post vacant, bolnavi sau beneficiari ai unei bonificaţii pentru activitate în UASCR sau PCR“. Putem înţelege că autorul, fiul unui negustor din Piteşti, devenit după război şi naţionalizare funcţionar în comerţ, nu făcea parte dintre privilegiaţii acelor ani. Prins între contradicţiile proprii şi sfaturile convenţionale sau interesate ale celor din jur, alege în cele din urmă comuna Filipeni, din judeţul Bacău.
    „De ce?“ l-am întrebat.
    „Nu am vrut în Oltenia şi nici în Deltă. Ştiam din folclorul acelor ani cam ce m-ar fi aşteptat. La Bacău era totuşi aeroport. Am verificat pe o hartă, o aveam cu mine la repartiţie: comuna Filipeni era la aproximativ 20 de km de oraş. La o aruncătură de băţ! Ce mi-am zis?! Ajung cu o ocazie la aeroport şi de-acolo, într-o oră, sunt la Bucureşti. Decât sărăcia de prin Oltenia sau ţânţarii din Delta Dunării sau din Balta Brăilei, circumscripţia sanitară Filipeni mi se părea o binecuvântare de la Dumnezeu.
     Chiar începusem să mă tem că se va gândi şi un alt coleg, şi-mi suflă norocul…“
    Explicaţie simplă, justificată mai degrabă de numărul anilor, puţini. Viaţa însă nu este nici simplă şi nici previzibilă. În drum către gară, troleibuzul în care se afla se ciocneşte cu un camion şi numai printr-o întâmplare nu ajunge la spital.
    Să fi fost un semn?

„În tot răul este şi un bine“

    Adevăratul noroc al doctorului în acea perioadă a fost însă altul: neavând timp să despice firul în patru, va nota, în caietele lui doar întâmplările. Cele care îi reţinuseră cumva atenţia, care izbuteau să-l scoată din acea mâhnire ce pusese stăpânire pe sufletul lui. Prin nisipurile mişcătoare al „Jurnalului de la Filipeni“, două repere se impun atenţiei încă de la primele pagini: lipsa de timp, care-l fereşte de păcatul analizelor sofisticate şi criteriile – subiective, neconştientizate – după care reţine – însemnări scurte, de agendă – unele întâmplări trăite.
    În 4 octombrie 1970, notează, la fel de amărât: „Toate încercările mele de a afla ceva despre Filipeni au fost zadarnice. Nimeni nu ştie nimic…“.
    Consult, pentru detalii, o hartă, executată de către Direcţia topografică militară, hartă ce avea în acel timp caracter secret. O iau cu mine ori de câte ori plec într-o incursiune prin ţară.
    – Cum se ajungea în comuna unde aţi fost repartizat?
    „Ca să ajung la Filipeni, pornind din Bacău, treceam mai întâi podul peste Bistriţa, traversam un cartier mărginaş al oraşului, unde în anii ’70 nu erau nici blocuri şi nici vile, îndreptându-mă pe un drum judeţean, plin cu gropi, către Vaslui. După cinci kilometri, se desprinde spre dreapta un drum către Buhoci, ramificat în drumuri de ţară ce urmăresc către sud, pe stânga, lunca Siretului. Dacă ştii locurile sau dacă te îndrumă careva, ţii drumul tot înainte, spre Vaslui, alţi 11 km, până la Secuieni, şi abia acolo faci dreapta, pe lângă Pârâul Morii, şi după alţi 4 km, după ce treci de Glodişoarele, faci iarăşi dreapta, către Mărăşti şi Brad. După alţi şase kilometri, drumul asfaltat se termină. Traversezi Dunavăţul şi te îndrepţi pe un drum de ţară, astăzi pietruit, către Filipeni…“
     Harta mai aduce câteva informaţii vagi: un sat, ce aparţine probabil de aceeaşi comună, cu nume pitoresc, Valea Boţului, o culme împădurită la cota 444 de metri, dincolo de care, spre Siret, la câţiva kilometri distanţă, fără drum de acces, se află satul Zlătari.
    „Podul Turcului?! Avea o faimă atât de proastă încât e puţin probabil că l-aş fi ales…“
    Doctorul Pătraşcu, păţit, adaugă detalii pitoreşti. „Pe drum de căruţe, pe Valea Dunavăţului, către sud, sud-est, printre dealuri bătute de crivăţ, sunt peste 10 km până la Dealul Perjului, acolo unde ieşi din nou la şosea, adică la un drum asfaltat, care leagă Secuieni de Podul Turcului, aflat la 80 de km distanţă de Bacău (şi de aeroport!), unde de bine de rău era şi un spital comunal, loc de încercare pentru mulţi dintre absolvenţii facultăţilor de medicină din ţară. Pe lista posturilor oferite cu generozitate tinerilor medici se afla şi acest spital, dar avea o faimă atât de proastă, încât e puţin probabil că l-aş fi ales.“
    – Să recapitulăm, totuşi: 16 km până la Secuieni, alţi 10 până la Brad, la intersecţia cu drumul de căruţe către Bălaia, 4 km de la Brad la Filipeni, şi iacă, cei 20 de km de pe harta patriei se fac, la o primă confruntare cu o altă hartă, 30…
    „Asta am aflat-o după ce am mers la post. Şi încă nu aveam de unde să ştiu că este de ajuns şi o porţiune de drum de câţiva metri, care să fie de netrecut, şi rămâi izolat, cu urgenţe cu tot, şi să te descurci cu ce ai la îndemână într-un dispensar comunal. Şi nici nu bănuiam când am ales Filipeni ce este acela «dispensar comunal».“
     Drumul până la Filipeni capătă note dintr-un traseu iniţiatic. La plecare se va fotografia cu părinţii, va merge la post fără să ia avionul, fiind dus de un unchi – „fratele drag al tatălui“ – cu o Skoda, „cetăţenii“ de pe traseu aveau să ţină loc şi de indicatoare rutiere, i se spune, fireşte după ce a întrebat de mai multe ori, că urmează să treacă „trei dealuri şi trei văi“, vor întâlni mai multe atenţionări „drum surpat“, şi vor avea norocul să cunoască efectul binefăcător al primelor hârtoape şi noroaie. Viaţa bate romanul, bate filmul, bate orice închipuire. Citind din Jurnal de la Filipeni, plonjăm în preistorie. Pe uliţa unde se afla „circumscripţia medico-sanitară“, viitorul medic şi unchiul său nu mai pot intra din cauza noroaielor. Merg „ţinându-se de garduri prăpădite“, se murdăresc de noroi până la gât (metaforă involuntară pentru un „botez“ nedorit, dar inevitabil). În fine, vor ajunge. Singurul element care deosebea dispensarul de o casă ţărănească în paragină era acea placă albastră pe care stătea scris forul tutelar de care va aparţine: Direcţia Sanitară a Judeţului Bacău.
    Cele câteva cuvinte par să fie singura legătură cu lumea din care vine. Dacă dau paginile citite înapoi şi mă uit în diagonală peste ele, sar în ochi de la prima vedere, precum sticlele goale de coca cola aruncate astăzi de „turişti“ pe „lacul codrilor albastru“, cu apa limpede – altădată – precum cristalul.

La spartul târgului

    Rând pe rând, ochii curioşi ai tânărului vor descoperi sala de aşteptare, cabinetul de consultaţii, pustiu, apoi, dintr-un alt cotlon, „le apare o tânără de 23–24 de ani, plinuţă, cu o faţă rotundă şi o voce domoală“, întrebându-i pe cine caută. Lucrurile par să se schimbe, în clipa când îşi va anunţa interlocutoarea că el este viitorul medic. Dar emoţiile nu vor ţine prea mult. Informarea sumară, primită direct de pe buzele fâstâcite ale fătucei, a avut efectul unui duş rece: nu mai au medic de câteva luni, nu au avut niciodată pediatru sau stomatolog, nu exista locuinţă pentru medic, localnicii nu prea obişnuiau să ia medici în gazdă, telefon nu exista, în caz de urgenţă, chemau Salvarea doar de la Consiliul Popular, secretarul de partid era „urâcios şi grosolan“, medicul veterinar „bea cam mult“ (şi încă nu ştia pe atunci nici ce însemna să bei puţin!). La părintele C., „tip alunecos şi cu ochii şireţi“, care ar fi putut să-i găzduiască, au ajuns la spartul târgului; în urmă cu doar câteva luni mai avea o fată de măritat şi tare i-ar fi plăcut Sfinţiei sale să o dea „după un doctor“… Se vor întoarce spre Bacău, după ce va promite „fetei de la dispensar“ că se va prezenta la post peste o lună. Obosit şi deprimat, va nota seara, laconic, în jurnalul său, care avea deja o duzină de pagini: „Lăsăm în urmă satul pustiu şi urât, iar pe drumul până la Secuieni nu mai întâlnim nici o maşină.“

Nebănuite sunt cărările…

    Notând cu onestitate ceea ce poţi să surprinzi pe un atare traseu, selectând, fireşte, cele văzute şi auzite, mai ales atunci când eşti implicat, te trezeşti fără să vrei actor şi autor şi regizor al propriului film. Acum înţeleg de ce medicii din aceeaşi generaţie cu doctorul Pătraşcu şi, în general, cei care au trecut prin stagii în dispensarele rurale, fără să fi copilărit într-un sat, au fost entuziasmaţi de carte.
    Sunt mulţi doctori de ţară, cu stagii prin dispensare amărâte, care au trăit o dramă în acei ani. Foarte puţini s-au apucat să scrie. Cunosc – rodul unor sute de incursiuni prin ţară – medici care s-au salvat, fără să plece din satele unde viaţa i-a târât la terminarea facultăţii. Unii au ajuns fermieri, chiar performanţi… Câţiva au sfârşit prin a fi recunoscuţi drept lideri ai mafiilor locale, promovaţi după ’90, în partidele politice. Alteori, medici de ţară au încercat să facă dintr-o localitate uitată un fel de for ştiinţific sau cultural al zonei. Alţii, fără să părăsească zona, au ajuns parlamentari … Sau au sfinţit locul, convinşi poate că au o misiune de îndeplinit sau o vocaţie, lăsând în urma lor localităţi totalmente schimbate, dispensare noi, puse la punct, modele pentru reţeaua sanitară din acei ani, loc de pelerinaj pentru tovarăşii de la partid…

„Înarmaţi cu buhai, clopote, bice şi alte ustensile”

    Şi doctorul Viorel Pătraşcu se va implica în ceea ce, profesional, avea de făcut. Dar va trebui să nuanţăm foarte atent lucrurile. Cazul lui nu seamănă, poate, cu altele. Chiar şi în anii petrecuţi la Filipeni, el va trăi mai mult în lumea cărţilor, cărţi descoperite abia atunci în biblioteca din comună. Se va folosi de ele ca de o platoşă. Nici chiar descântătoarele şi fermecătoarele şi proverbialele babe făcătoare de vrăji n-au izbutit să-l dezlege de patima cititului. În ajunul Crăciunului (1970) vreo 15 băieţi împreună cu o profesoară, „înarmaţi cu buhai, clopote, bice şi alte ustensile“, au urcat în pridvorul dispensarului să-i ureze un Pluguşor. Neavând prea mult de lucru – cine să se îmbolnăvească tocmai înainte de sărbători?! – a stat la poveşti cu moaşa Tanţa şi cu Maria, femeia de serviciu. O întreagă tipologie se poate descifra în anturajul unui medic de ţară: vizitiul, femeia de serviciu, moaşa, agentul dezinfector… Personaje arhetipale, ce apar sau nu în paginile cu însemnări. Cu ajutorul lor se poate realiza un scenariu de film, se poate investiga o epocă. Femeile, obişnuite deja cu „doctorul cel tânăr“, poate şi din cauza vreunei sticle cu „hinişor“, îşi vor da drumul la gură. Asta credea doctorul. Fireşti în lumea satului, atari conversaţii erau şi mijloace de „ischitire“, dar şi „momente“ pregătitoare pentru cele oculte. Este prevenit, cu o şiretenie pe care niciodată nu va izbuti să o dezlege, că „sub masca de bătrână cumsecade“, una din femeile locului i-a pus gând rău şi chiteşte să-l însoare. Ca un făcut, în aceeaşi zi, tocmai ea îi iese în cale, susurându-i parşiv, la ureche: „Bre, nu ştiu dacă matali (dumneata, adică) scapi neînsurat!“ „Păi, cum aşa, mătuşă?“ „Toate fetele din sat au pus ochii pe tălică…“
    Graiul locului nu răzbate până în paginile jurnalului.

„Femei, potire cu venin“

    Mi-l imaginez seara, la măsuţa din odaia lăsată într-o rână, cum pune jos pixul, exact după ce termină o frază, premonitorie. Câteva clipe va privi bătătura formată la degetul mijlociu – bătătura scriitorului – de care devenise, în sinea lui, tare mândru. Îşi va umple şi ultimul pahar cu vin roşu, ca sângele, dintr-o sticlă adusă de un bolnav, astupată cu un „şiocălău“. Va deschide apoi la întâmplare un volum cu poezii de Tudor Arghezi. Era prima dată când îl citea, i-l recomandase bibliotecara de la Căminul cultural Filipeni. În drum spre cămăruţa unde locuia cu chirie, oprise la bibliotecă, ca să mai împrumute câteva cărţi. Cu ce să-şi omoare timpul în nopţile lungi de iarnă?! Privirea îi va rămâne lipită de un vers ce părea să adune în el miezul acelei zile tulburi: „Femei, potire cu venin“.
    A lăsat cartea pe masă şi a repetat versul până când şi-a amintit de o scenă văzută mai către toamnă, la câteva zile după ce venise, la casa unui ţăran, ceva mai negricios. Adunase strugurii loviţi de brumă, şi după ce s-a descălţat de şoşonii de gumă pe care-i purta direct peste piciorul gol, şi-a dat jos pantalonii, şi-a suflecat izmenele şi s-a băgat cu picioarele în cadă, să calce strugurii făcându-i must. Nu-şi amintise să vadă la cineva vreun teasc, cei mai mulţi zdrobeau strugurii cu picioarele. Şi plecase repede de acolo, ca nu cumva gospodarul, într-un gest de ospeţie, să-l invite să guste şi el un pahar cu must! Bine că nu şi-a amintit de asta mai repede, când încă nu terminase vinul cel roşu. Ar fi aruncat bunătate de băutură, avea o stare euforică, poate şi la gândul că sărbătorile sunt aproape. Mai întoarce câteva pagini din acelaşi volum şi citeşte o altă strofă:
    „Femeie scumpă şi ispită moale/Povară – acum, când, vie, te-am pierdut,/De ce te zămislii atunci din lut/Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale?”
    Prinde apoi pixul şi, cu litere mărunte, egale, copiază în jurnal cele câteva versuri. Se potriveau – mănuşă – cu sufletul lui.

Semnele destinului

    Curios, niciuna dintre experienţele trăite nu pare să lase urme. Scrisul în caiet, seara, alcătuia un soi ciudat de „psihoterapie“ ce-l spăla de influenţele de peste zi. Se culca apoi, în dimineaţa următoare fiind ca un nou-născut.
    Acelaşi coşmar, imprevizibil în detalii, reîncepea.
    Va pleca din Filipeni, distanţându-se treptat de o lume străină de el; poate chiar mai străină acum, după anii de stagiatură petrecuţi de voie, de nevoie, alături de ei. În Dicţionarul Enciclopedic se preciza că, în 1976, comuna avea 3.900 de locuitori. Între ei, tânărul doctor nu găsise niciun prieten, niciun suflet ales, niciun tânăr cu care să se împrietenească ori să-l îndrume, alături de care să fi fost tentat să pornească discuţii filosofice, nici un bătrân nu-i captivase atenţia prin experienţa de viaţă sau modul lui de a povesti. Un dicţionar sumar de termeni din graiul locului stă mărturie în jurnal despre eforturile de a se apropia şi a înţelege ceva ce nu părea de înţeles… Experienţele de la Filipeni amintesc, cu diferenţele de rigoare, universul lagărelor din România. Şi, fără a ne duce prea departe cu gândul, de România însăşi, „dodoloaţă“ ca un gulag sovietic. Cei care cunosc adevărata profunzime a satului din Moldova vor putea să spună liniştit că dr Pătraşcu a ales dispensarul din Filipeni, dar n-a ajuns niciodată la sufletul oamenilor din acea comună obscură aflată la numai 20 de km în linie dreaptă faţă de aeroportul din Bacău.
    Într-o altă lectură, Jurnal de la Filipeni era însă o izbândă. La nivelul ei nu se va ridica prin niciuna din cărţile scrise mai târziu. Abia după 1990, un jurnalist talentat i-a deschis ochii: în „penitenciarul“ din acea comună pe care doctorul o credea – şi o crede încă! – în preistorie, se născuse un scriitor. Fără să fie conştient de importanţa însemnărilor lui, fără să se vrea ori să „se dea“ scriitor, Viorel Pătraşcu avea să lase posterităţii o carte despre esenţa comunismului românesc.
    În acelaşi timp, Jurnal de la Filipeni rămâne o lecţie tulburătoare despre condiţiile care te pot transforma într-un scriitor. Dacă, fireşte, poţi să citeşti semnele destinului şi, odată ce le-ai citit, dacă ai curajul să le urmezi.