„Conferinţa euroregională «Tehnologii
moderne în ortopedie şi traumatologie» este – ne spune prof. dr. Dan V. Poenaru, iniţiatorul reuniunii – prima
manifestare organizată de Asociaţia pentru dezvoltarea Ortopediei şi
Traumatologiei în Timişoara şi judeţul Timiş (ADOrT), organizaţie nonguvernamentală
înfiinţată anul trecut, care-şi propune să dezvolte programe de dezvoltare
profesională şi educaţie profesională continuă pentru ortopezii tineri.“
– Este
necesară şi o formă paralelă de pregătire a medicilor tineri, pe lângă formele
instituţionale?
– Da, este. Nu toţi medicii rezidenţi au
posibilitatea să meargă la cursuri în străinătate şi atunci o organizaţie ca
ADOrT răspunde unor aşteptări, mai reduce din decalajele între medici la
început de carieră. Pentru mulţi este o şansă de a-şi deschide un drum în
profesie. Pornind de aici, ne-am gândit că e bine să aducem teme de
actualitate, susţinute de ortopezi cunoscuţi şi competenţi, din ţară şi din străinătate.
Conferinţa a decurs bine: 20 de profesori din 12 ţări de pe trei continente,
nume de rezonanţă în ortopedia europeană şi mondială. Au fost prezenţi dr.
Erwin Sucher, din Israel, prof. dr. Wilhelm Friedl, din Germania, dr. Marius
Scarlat, din Franţa, prof. asoc. dr. Hans Josef Erli, Berlin, prof. dr.
Alexander Laka, din Moscova. Am avut şi participanţi din Turcia şi Slovacia.
– Conferinţa
a fost precedată de o intervenţie chirurgicală majoră. Ne puteţi oferi amănunte?
– Da, în dimineaţa zilei de 1 noiembrie, o
echipă a Clinicii II ortopedie-traumatologie din Spitalul Clinic Judeţean de
Urgenţă Timişoara, condusă de profesorul Laka, cu reputaţie în chirurgia spinală,
cu o metodă proprie şi cu un instrumentar creat de el, a făcut corecţia unei
scolioze. A fost operată o femeie de 42 de ani, cu rezultate foarte bune. Din
echipă au făcut parte doar medici tineri, cei care fac chirurgie spinală la
Timişoara, anestezia a fost dată de specialiştii noştri, recuperarea o fac
medicii români…
– Cum
a ajuns un ortoped „de top“ să vină şi să opereze la Timişoara?
– Nu este singurul. Au operat în clinica
noastră şi profesorul Sucher, şi alţii. Cu profesorul Laka avem o colaborare de
vreo patru ani. Este important să putem colabora cu chirurgi din Federaţia Rusă
şi nu numai cu ei, avem de învăţat. Nu trebuie să ignorăm ceea ce este bun la
alţii. În alte ţări, cercetarea merge cu paşi rapizi şi e nevoie să ne mişcăm şi
noi.
Datoria de a pregăti viitorul
„Dacă oferi unui om un peşte, îl ajuţi să trăiască
o zi. Dacă îl înveţi să pescuiască, îl ajuţi să trăiască o viaţă“, reitera,
într-un interviu, dr. Erwin Sucher,
chirurg ortoped, şeful unităţii de ortopedie oncologică a spitalului Hadassah
din Ierusalim. Experienţa m-a învăţat că poveştile ţin mulţime de taine şi pot
deschide drumuri către înţelegerea unor fenomene greu accesibile.
„Româna mea câteodată fuge alături şi nu mă
lasă să vorbesc cum trebuie“, se scuzase interlocutorul meu. Vorbea însă foarte
bine româneşte şi, înainte să-mi răspundă la întrebările legate de preocupările
strict medicale, a ţinut şi a insistat să-mi spună cât de importantă este o
asemenea conferinţă.
– Nu oricine izbuteşte să organizeze aşa
ceva. E nevoie de calităţi. Nu toţi le au.
– Despre
ce calităţi este vorba?
– Eu, de exemplu, am venit prima dată cu paşi
mici şi cu multe îndoieli în suflet. Şi, odată ajuns la Timişoara, m-am trezit
acasă, între prieteni. Şi acest sentiment nu-l trăiesc numai eu, îl văd şi la
alţii care vin din afară. Şi exprimă o calitate, o căldură sufletească a
oamenilor. Este important, ca să poţi construi ceva. Este foarte greu de înţeles
câteodată care este adevărata menire a doctorului, dincolo de a vedea zi de zi
bolnavi şi de a-i îngriji, care este valoarea adevărată a omului care în afară
de bolnavi se ocupă şi de alte lucruri. Pentru că abia aceste preocupări
stabilesc viitorul profesiunii în care lucrează. Prof. dr. Dan V. Poenaru,
pentru o lungă perioadă de timp, a încercat, cu forţe proprii şi foarte multă
voinţă, să deschidă nişte porţi grele, ani de zile închise pentru cei care au
vrut să înveţe şi să pună medicina pe plan egal cu alte ţări ale lumii, cu
progresul şi tehnologiile moderne. Acest progres, aici, a venit foarte târziu,
şi a venit pentru că există astfel de oameni. Eu cred că menirea asta i se va ţine
minte mult mai mult decât activitatea unui ortoped excelent. A ştiut că noi
avem datoria să educăm generaţiile viitoare şi a dat această posibilitate unor
oameni tineri, i-a ajutat să deschidă această poartă către ştiinţă şi progres.
Înainte,
cu paşi mici
Prof. asoc. dr. Hans Josef Erli, din
Berlin, s-a format ca ortoped-traumatolog, fiind astăzi recunoscut pentru
intervenţiile pe coloană.
– Cum aţi început colaborarea cu profesorul
Poenaru şi Clinica II ortopedie-traumatologie din Timişoara?
– Am
fost invitat anul trecut să ţin o conferinţă, prin intermediul unei companii.
Am fost bucuros să vin, mai ales că tatăl meu este originar din România şi a făcut
şcoala la Timişoara.
– De ce este atât de importantă chirurgia
spinală?
–
Este un domeniu nou, au loc în permanenţă dezvoltări tehnice şi noi, medicii
ortopezi, avem posibilitatea de a fi parte în această dezvoltare, prin
realizarea unor noi tehnici, implanturi… Cu zece ani în urmă, făceam incizii
mari, deschideam zone largi, astăzi, de cele mai multe ori folosim tehnici
minim invazive, mult mai bune pentru pacient.
– Pentru chirurgia spinală, sunt particularităţi
ale tehnicilor minim invazive?
– Cu
incizii mici şi tehnici speciale se obţin aceleaşi rezultate chirurgicale, sunt
mai puţin afectate ţesuturile adiacente, recuperarea pacientului este mult mai
rapidă.
– Care sunt contribuţiile dv. în acest
domeniu?
– Am
dezvoltat un sistem anterior de placă prin abord toracic, fără să deschid,
aplicabilă pentru fracturi de coloană sau în cazul patologiei degenerative; o
altă contribuţie este dezvoltarea unui nou sistem de stabilizare posterioară,
aflat acum în fază de testare.
– De unde pornesc căutările unor tehnici noi?
–
Pacienţii noştri sunt din ce în ce mai în vârstă, urmare a prelungirii duratei
medii de viaţă. Tot mai mulţi depăşesc 80 de ani şi, la această vârstă, se
dezvoltă osteoporoza, de exemplu. Se pun astfel alte probleme în chirurgia
spinală. Este nevoie să dezvoltăm tehnici minim invazive, să căutăm materiale
potrivite, alte abordări, să vizualizăm imagistic intraoperator fiecare manevră,
e nevoie de mai multă precizie. Se folosesc cimenturile – o zonă amplă de
cercetări în ortopedie – cu sau fără şuruburi, iar aceste sisteme permit
folosirea noilor materiale. Sigur, în multe cazuri, încă ne aflăm în etapa testării
noilor proceduri.
– Sunt
utile celulele stem în patologia degenerativă?
– Folosirea celulelor stem este promiţătoare
în multe câmpuri medicale, dar nu trebuie să fim prea optimişti în legătură cu
rezultatele aşteptate. E mai bine să fim prudenţi, să nu supraevaluăm importanţa
lor. Discul vertebral are o biologie şi o biochimie foarte speciale şi cauzele
degenerării discului ne obligă să gândim şi asupra unor alte probleme, adesea
exterioare sistemului osos. Intervenim pe un organism complex, cu o mulţime de
interdependenţe cu alte sisteme, chiar şi cu mediul exterior. Nu vom putea
rezolva aceste probleme doar injectând celule stem. Mai întâi trebuie să înţelegem
astfel de fenomene. Ştiinţa va merge şi în direcţia aceasta, investigând noi căi,
ajutând la înţelegerea mecanismelor ce produc degenerările, fracturile… Şi
poate că într-o zi vom putea regenera chiar discul. În prezent însă, sub
presiunea cazurilor tot mai numeroase, folosim procedee clasice pentru
compresie, fuziune. Sunt abordări standardizate. Şi orice nouă rezolvare –
tehnici minim invazive, abordări noi, materiale mai bune – este binevenită şi
acceptată de pacient.
– Faţă
de cele prezentate de dv., sunt şi alte opţiuni?
– O nouă opţiune este discul artificial, dar
pune probleme tehnice şi de biomecanică, care urmează să fie rezolvate. Mobilitatea
coloanei vertebrale este foarte complicată.
– Ce
rol au chimiştii, biologii, inginerii…?
– Întotdeauna e nevoie de o echipă. Când te
frămânţi, îţi pui întrebări şi cauţi să imaginezi cum ai putea să rezolvi o
situaţie dificilă, ai nevoie şi de confruntare cu alţi specialişti, ingineri,
chimişti, biochimişti, şi chiar dintre ortopezii specializaţi în chirurgia umărului,
a mâinii, corecţia scoliozelor… Pentru ortoped, este important să participe la
congrese, să vadă şi ce fac alţii. Nu poţi depăşi dificultăţile din domeniul tău
dacă nu te detaşezi din când în când să vezi şi cum fac alţii. Ideile circulă şi,
la o astfel de conferinţă, poţi descoperi cum să ieşi din impas. Evident, dacă
eşti interesat de ceea ce faci, dacă vrei, dacă doreşti să mergi mai departe.
În medicină, mai ales astăzi, nu faci nimic dacă rămâi izolat.
– Un
alt domeniu vital pentru ortopedie?
– Ştiinţa materialelor. Trebuie să folosim
altfel de materiale, cu proprietăţi mai apropiate de organismul viu, rezistente
la solicitările din corp şi la particularităţile organismului uman.
– Văd
la dv. un oarecare scepticism. De unde vine acesta? Când eşti chirurg, e bine să
fii sceptic sau să fii entuziast?
– Amândouă sunt necesare. De fapt, nu
trebuie să fii sceptic, ci critic, să priveşti lucrurile cât se poate de
realist. Nu e de folos pentru pacient dacă tu, chirurg, eşti prea euforic. E
bine, întotdeauna, să mergi înainte cu paşi mici.
– Un
chirurg cu opinii rezervate, mai degrabă prudent decât entuziast, poate să câştige
şi să păstreze încrederea pacientului?
– Explicându-i situaţia, posibilităţile
tehnice, intervenţia pe care o va suporta şi urmările ei, în cuvinte
accesibile lui.
– Ce
s-a schimbat în relaţia dintre maeştri şi discipoli?
– Cu siguranţă s-au schimbat multe. În
vremurile trecute, acum câteva decenii, ierarhia era foarte strictă, orientată
pe verticală. Exista un singur Dumnezeu: maestrul! Ce decidea el era sfânt. Astăzi,
ierarhia este mult mai labilă, nuanţată. Piramida din modelul nostru s-a
aplatizat, cu greu se mai vede unde e vârful. Tinerii au o independenţă mai
mare de gândire. Sunt mai multe creiere care gândesc, nu numai unul. Şi cred că
este un lucru bun.
–De ce este important ca dv. să fiţi
prezent într-o conferinţă precum aceasta şi care sunt urmările? Dacă sunt urmări…
–
Pentru că schimbul de informaţii şi de experienţă este important: asimilezi –
vezi, înţelegi, îţi însuşeşti – unele tehnici pe suportul celor deja folosite
de tine în clinică; te-ai lovit de dificultăţi, ai înregistrat poate eşecuri şi
abia atunci ştii la ce anume să fii atent, ce să întrebi şi când. Transferul de
deprinderi şi cunoştinţe se face pe suportul unor activităţi asemănătoare şi
mai ales pe viu, în contextul acelor activităţi. Şi acest schimb este baza oricărei
dezvoltări. Aici sunt prezenţi în primul rând ortopezi şi traumatologi mai
tineri, mai în vârstă, cu o supraspecializare sau alta. Dar toţi au operat, ştiu
cum este, cu ce fel de probleme se confruntă. Este dăunător să gândim că cineva
dintr-o ţară mult mai dezvoltată vine într-o ţară mai puţin dezvoltată ca un
misionar şi dintr-o asemenea poziţie le dă lecţii celor care l-au invitat şi
care, poate din politeţe, îl ascultă. Noi învăţăm unii de la alţii. Niciun
ortoped nu are timp să repete greşelile celorlalţi. Când am fost în India, am
învăţat de la ei şi le-am împărtăşit din experienţa mea. La fel dacă merg în
China, în România… Acum, la Timişoara, învăţ din experienţa colegilor de aici şi,
la rândul meu, împărtăşesc tehnici folosite de mine, rezultate, le vorbesc
despre dificultăţi.
–Ce înseamnă pentru dv. profesia?
–
Chirurgia este un meşteşug, lucrezi cu mâinile. Şi, oriunde mergi, înveţi, dacă
eşti interesat, câteva deprinderi noi, trucuri. Le duci acasă şi cu timpul le
îmbunătăţeşti. Când te preocupă ceea ce faci, dezvoltările vin de la sine. O
tehnică veche într-o situaţie nouă te obligă să schimbi ceva.
–Învăţaţi lucrând alături de alţii sau
„prindeţi“ urmărind doar expunerile unor proceduri?
–
În ambele feluri. Peste tot sunt cercetări ştiinţifice interesante, oamenii
caută rezolvări şi, condiţionaţi de lipsuri sau de patologie nouă, găsesc abordări
inedite.
–Condiţionaţi de lipsuri?
–
Da. Când nu ai tot ce-ţi trebuie, tot ce gândeşti că ţi-ar trebui, cauţi o
rezolvare folosindu-te de ce găseşti la îndemână. Când nu ai un instrument
chirurgical potrivit, te foloseşti de un altul apropiat, dar vezi totodată că
ar trebui modificat ca să poţi face acea operaţie mai uşor. Şi uneori constaţi
că acea modificare duce la un instrument mai bun decât cel pe care ai fi vrut să-l
foloseşti. De multe ori, nu ai instrumentele sau procedurile potrivite pentru
simplul motiv că eşti în faţa unui caz realmente nou. Şi vei găsi tu ceva dacă
vrei să rezolvi cazul.
– E
important să intri într-o operaţie împreună cu un alt chirurg?
– De fiecare dată când lucrezi cu altcineva,
şi fără să vrei, de multe ori fără să ştii, vei lua ceva cu tine. Constaţi, după
un număr de intervenţii, câteva luni, că ai o deprindere nouă. Şi realizezi
abia atunci de unde, de la cine ai preluat-o. E un fel de a merge mai departe.
Bariere depăşite
Prof.
dr. Alexander A. Laka a fost prezent la Timişoara, coordonând o intervenţie
chirurgicală în premieră naţională: corecţia unei scolioze la o pacientă de 42
de ani, operaţie realizată alături de o echipă de medici tineri. Este deja o
legendă: biografie fabuloasă (tatăl său a fost deţinut politic deportat în
Siberia, unde avea să se nască şi Alexander), studii la Universitatea de Stat
de Medicină din Krasnoyarsk (1973), a lucrat trei ani şi jumătate în taiga, a
revenit la Krasnoyarsk, a întâlnit şi a operat cazuri dramatice, are o experienţă
chirurgicală de 40 de ani. A îmbrăţişat încă de la început ortopedia şi, apoi,
după ce s-a stabilit la Moscova, s-a ocupat exclusiv de corectarea scoliozelor.
– Ce
anume a ajutat medicii din Rusia să ajungă la recunoaşterea internaţională de
astăzi?
– După ce s-a încheiat cu Şcoala sovietică,
am fost practic obligaţi să facem ceva. Şi doar prin muncă am reuşit să ne
facem din nou cunoscuţi în lumea medicală.
– Dacă
la dv. în clinică ar veni un tânăr, după ce vă daţi seama că acel tânăr va fi
sau nu un bun ortoped?
– Dintr-o dată nu-mi pot da seama dacă va fi
bun sau nu; e nevoie să lucrăm un timp împreună. Într-o lună, două, deja se vede.
– După
ce anume?
– După interesul pe care-l arată. Sunt unii
care vin la muncă şi abia aşteaptă să treacă ziua şi să plece acasă. Iar alţii
– vezi că se termină ziua de muncă şi ei încă mai vor să rămână în spital şi să
vadă de bolnavi. Pe unul abia îl târăşti în sala de operaţie, altul nu mai vrea
să iasă de acolo. Lucrând alături de el, îl poţi citi, vezi dacă are interes,
îndemânare, dacă e atent la ce face un coleg şi ştie ce să reţină pentru el, în
ce fel a deschis o zonă, cum taie sau curăţă plaga şi-l vezi că face şi el la
fel, sau chiar găseşte punctual o rezolvare mai bună. Sunt, aparent, amănunte:
operaţiile, activitatea clinică din acea zi se termină. Unul se duce şi citeşte,
verifică informaţiile, caută să vadă cum au făcut alţii, pune întrebări. Altul
nu deschide cu lunile o revistă sau un manual sau un site specializat de pe
internet.
– Ce
lucrare aţi prezentat în conferinţă?
– Un studiu despre corecţia chirurgicală a
scoliozei cu implantul dezvoltat de mine şi care, în România, s-a folosit prima
dată la 1 noiembrie, la Clinica II ortopedie-traumatologie din Timişoara. Am
dezvoltat acest sistem pentru corecţia scoliozei: tehnica
Laka-Sampiev-Zagorodniy, abreviat „LSZ sliding system“ (sistemul ajustabil
LSZ), generaţia a treia. Sampiev îmi este elev, iar Zagorodniy – maestru.
Tehnica este diferită de sistemele folosite astăzi. Eu am preluat-o de la maeştri
şi am dezvoltat-o. Când te preocupă ceva şi când ai de unde să pleci, găseşti şi
rezolvări. Intervenţia este mai puţin traumatizantă, cu mai puţină pierdere de
sânge şi aduce o corecţie mult mai eficientă a scoliozei. Sunt mulţi ani de
când am ieşit din ortopedia generală şi mă ocup doar de corecţia scoliozelor.
– Doar
la adulţi sau operaţi şi copii?
– Cel mai mic pacient operat a avut şase
ani, cea mai în vârstă pacientă – 82 de ani, am operat-o la Londra.
– Cum
de sunteţi prezent la Timişoara şi care este povestea acestei colaborări?
– Povestea este la dr. Iulian Popa. Ne-am
cunoscut la un congres şi, acum patru ani, el a fost la noi în clinică, la o
specializare. Iar acum este pregătit să lucreze independent. Şi, cunoscându-l,
am acceptat invitaţia de a veni aici. Eu am mai fost în România, acum trei ani,
la Congresul naţional de ortopedie.
– Faţă
de alte clinici, dintre cele cunoscute de dv., cum este Clinica II
ortopedie-traumatologie din Timişoara?
– Este la cel mai înalt nivel. Mă refer la
condiţiile de muncă, la valoarea echipei şi la performanţele realizate. Apoi, să
nu uităm curajul de a stabili contacte ori de a deschide teme de cercetare. Nu
clinica înseamnă de fapt… clinica. „Nivelul“ este dat de medici, de interesul
lor, de viziune, de modul în care ei se implică în dezvoltarea clinicii. Sigur
că toate acestea sunt imprimate de un şef de colectiv cu viziune largă, care
cunoaşte tendinţele din celelalte ţări şi ştie ce vrea. Progresul nu ţine de
dotări şi nici măcar de inventarul intervenţiilor efectuate zi de zi, ci mai
degrabă de experienţă, de deschidere către colaborări şi relaţii cu alte
clinici, de dorinţa de a merge mai departe. Când operaţiile din clinică sau acţiunile
organizate au urmări, când construiesc ceva durabil, când generează beneficii
în sănătate, putem vorbi şi de nivel înalt. Valoarea oamenilor, iniţiativele
lor, capacitatea de a lucra independent şi de a dezvolta o bază existentă, cele
învăţate de la predecesori, abia acestea definesc un anume standard. O reuniune
medicală, cum este şi această conferinţă, ilustrează o parte dintr-un fenomen
mult mai amplu. Dacă întregul există şi funcţionează, şi conferinţa va fi o reuşită.
– Sunt
şi diferenţe faţă de ţările din Europa de Vest?
– Întotdeauna ţările europene au luat-o
înainte. Dar, pentru zona noastră, mă refer la Rusia, la România, la ţările
est-europene, perspectivele sunt foarte mari, există un bun potenţial. Iar, în
context, o conferinţă euroregională, precum aceasta organizată de ADOrT,
valorifică tocmai acest potenţial, ajută la concretizarea lui, la conştientizarea
unor posibilităţi. Sunt confruntări. Şi în sala de conferinţe, şi în timpul
unor intervenţii, în blocul operator. Medicii descoperă ce pot să facă, îşi depăşesc
anumite bariere, capătă curaj, descoperă că pot face şi ei… Şi vor face, iar
unii dintre ei vor descoperi că pot face şi mai mult, şi mai bine, mai eficient.
Şi important, o poţi face doar la tine acasă. Sunt toate acele determinări din
umbră, nu conştientizezi ce, dar te ajută. Iar asta e fantastic.
– Poate că intervin îngerii ortopezilor.
„Determinări din umbră“, profesioniştii întâlniţi undeva, cândva, ajutându-ne
apoi să devenim conştienţi de potenţialul nostru, să ne perfecţionăm. Adică să
vedem, fiecare, bastonul de mareşal pe care-l purtam, fără să fi ştiut, în
buzunar…
Nu a continuat ideea. Ne-am reîntâlnit, în
ziua următoare, după micul dejun, înainte să plece în SUA, unde era aşteptat să
opereze cazuri dramatice de scolioză. „Îngerii există!“, mi-a spus profesorul
Alexander Laka, strângându-mi mâna. A mai rămas câteva minute la masă,
petrecându-mă cu privirea. Şi mi se părea că privirea lui, învăluitoare, caldă
se năştea din recunoştinţa pacienţilor a căror viaţă a revenit la normalitate
datorită medicilor dornici să-şi facă meseria cât mai bine cu putinţă.