Printre
toţi cei adunaţi, cu ocazie festivă, la începutul săptămânii trecute, la sediul
fabricii de medicamente Zentiva, un observator mai atent ar fi sesizat fără
dificultate o persoană deosebită de celelalte. Nu numai că era decana de vârstă
a celor prezenţi, dar nu avea ţinuta şi atitudinea jumătăţii din asistenţă
reprezentate de şefii mai mari sau mai mici din cadrul companiei, şi nici nu-şi
făcea de lucru cu pixul, reportofonul sau camera foto, la fel ca jumătatea alcătuită
din jurnalişti. Doamna care urmărea cu atenţie şi bunăvoinţă cuvântările
prilejuite de împlinirea unei jumătăţi de secol de existenţă a fabricii fusese,
până în urmă cu 25 de ani, unul din lucrătorii săi de bază. Ştiu asta pentru că,
la 1 august 1987, când ieşea pe poartă după ultima zi de muncă, părinţii mei şi
cu mine o aşteptam veseli şi emoţionaţi în maşina cu care aveam să mergem acasă.
Chiar
şi după atâţia ani, bunica mea încă poate să demonstreze, cu multă precizie, în
ce consta munca sa de înfiolator şi apoi „condiţioner finisor“ la
Întreprinderea Industrială de Stat Fiola, devenită, în 1968, secţie a Uzinei de
Medicamente Bucureşti – strămoşul actualei fabrici private. Din scaunul în care
stă aşezată la o masă oarecare, se apleacă şi ia din partea dreaptă un pumn de
fiole închipuite, le aşază în mâna stângă, iar cu dreapta le umple pe rând cu
soluţie din furtunul care s-ar afla deasupra, terminat printr-un ac de sticlă;
când termină, le pune în cutia aflată pe masă, în stânga ei, şi o ia de la capăt,
iar când cutia se umple, supraveghetoarea o duce mai departe, lăsând în urmă un
bon drept dovadă. Treceau aşa opt ore – dacă nu cumva zece, 14 sau chiar 16 –
în care mai tot timpul îşi depăşea norma, umplând sute de mii sau milioane de
fiole de toate mărimile, de la unu la 50 de mililitri. Specialitatea ei erau
însă cele mici, de unu şi doi mililitri, din care apuca şi câte 50 odată,
umplându-le exact cât trebuie, spre minunea şi admiraţia colegelor şi-a
cetecistelor. După ce-şi termină tranşa imaginară, bunica parcurge întreg circuitul
unei fiole prin fabrică: aducerea de la întreprinderea de sticlărie din
apropiere, spălarea, uscarea, umplerea, închiderea la flacăra becului Bunsen şi
ambalarea – toate manual. Sigur, s-a adus la un moment dat şi o maşină care făcea
unele etape automat, dar se mai şi strica, în timp ce pe mâinile ei s-a putut
conta în toţi cei 25 de ani lucraţi la început în clădirea de pe Pitar Moş, iar
apoi în halele din Ion Şulea (Theodor Pallady, în zilele noastre). De vreo 20
de ori a fost fruntaş în producţie, panouri cu numele ei şi fotografii cu stele
prinse-n piept împânzind secţia, cum era pe-atunci obiceiul. Dacă, aşa cum se
spune, fabrica a produs în cei 50 de ani fiole cât să umple 14 bazine olimpice,
ea o fi făcut destule pentru un culoar de înot.
Am
ajuns foarte uşor la fabrică în acea zi sărbătorească. Evenimentul era
programat la amiază, iar cu metroul am făcut pe drum doar jumătate de oră. Pe
când muncea, se trezea la patru dimineaţa şi lua autobuzul iar apoi tramvaiul,
ca să înceapă să umple fiolele la ora şase. Şi s-a întâmplat ca, într-una din
iernile grele ale anilor ’80, când nimic nu ieşea pe traseu din cauza zăpezii,
să meargă pe jos, din centru până la marginea oraşului – şi tot să ajungă
prima. Însă nu doar opţiunile de transport către platforma chimică s-au
schimbat, ci însăşi fabrica de unde bunica s-a pensionat. Ce-i drept, până la
privatizarea din 2000, lucrurile rămăseseră cam la fel, dar începând de atunci,
transformările au fost radicale: clădirile întinse pe zeci de hectare atunci
când portofoliul cuprindea 600 de produse, au fost reconstruite şi concentrate
pe o suprafaţă mai rezonabilă, odată cu renunţarea la activităţile nerentabile.
Bunele practici de fabricaţie (GMP), obligatorii începând cu 2003, presupun un
control riguros al întregului proces, de la preluarea materiei prime până la
produsul final, însemnând investiţii în spaţii (în care fluxurile de substanţe şi
personal nu se intersectează, iar temperatura, umiditatea şi numărul de
particule sunt permanent monitorizate) şi echipamente (în spaţiu închis,
automate şi rapide, reducând timpul de producţie şi până la o cincime din cel
iniţial), dar făcând şi ca erorile să fie practic inexistente. În plus, dosarul
de autorizare al unui produs, care la începutul anilor 2000 avea doar 20 de
pagini, a ajuns, după adoptarea GMP şi accederea la UE, să „înghită“ patru sau
cinci bibliorafturi – vorbim de medicamente generice. Cu atât mai mare este însă
mândria că, în timp ce noile exigenţe au îngenuncheat mulţi din micii producători
de farmaceutice, întreprinderea din Bucureşti continuă să producă unele
medicamente emblematice, ale căror formule au fost concepute cu decenii în urmă.
Aceleaşi
medicamente pe care bunica mea le privea acum cu nostalgie şi admiraţie în
vitrina din zona recepţiei, la încheierea discursurilor şi înaintea vizitei în
fabrică – partea care o interesa de fapt cel mai mult, chiar dacă nu avea să
cuprindă zonele pe care le ştia cel mai bine. Mai mult decât orice prezentare
în PowerPoint, aceasta trebuie că i-a revelat toate schimbările petrecute acolo
în ultimii ani: de la lucruri (aparent) mici, precum halatele, capelinele şi
botoşeii de unică folosinţă (a trecut vremea halatelor spălate săptămânal şi a
lucrului în pantofii de stradă!), purtate şi câte două-trei unele peste altele
în ariile de lucru cele mai sensibile, la utilajele rapide de producţie şi
ambalare, deservite de doar câţiva oameni, în locul zecilor alături de care
muncea odinioară. În cursul vizitei, am aruncat o privire şi la noua secţie de
producţie de medicamente pe bază de peleţi, o tehnologie modernă, care va aduce
în curând în portofoliul fabricii – acum, de circa 120 de produse – molecule
precum omeprazolul sau tamsulosinul; aceasta, alături de laboratorul pentru
controlul şi eliberarea produselor betalactamice fabricate în afara UE, face
parte din investiţiile pe care grupul francez care conduce fabrica le-a făcut
ca un pariu pentru viitor.
În
dimineaţa acelei zile, începusem să mă îndoiesc că fac bine ducându-mi bunica
la vechea şi totodată noua uzină de medicamente de la marginea Bucureştiului.
Revenirea în locuri din trecutul tot mai îndepărtat, care au şi suferit între
timp schimbări radicale, pot uneori să te întristeze în loc să te binedispună. Dar, observându-i plăcerea de a sta colegial
de vorbă cu operatoare care se angajaseră exact pe vremea când ea se pensiona şi
bucuria că „urmaşii“ ei ţin pasul cu vremurile, temerile mi s-au risipit. După
câteva ore, bunica mea pleca împreună cu mine, aşteptând cu nerăbdare proxima
revenire. Nici măcar deceniile nu pot schimba unele lucruri.