Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

În vizită, la aniversare

Viața Medicală
Dr. Mihail CĂLIN vineri, 23 noiembrie 2012

Revoluţia tehnologică pe care o traversăm de mai bine de un secol face ca uzinele de astăzi să nu mai semene cu cele de acum câteva decenii. Descoperim transformarea unei fabrici româneşti de medicamente prin ochii unei foste angajate, în reportajul cu accente familiale realizat de dl dr. Mihail Călin.

   Printre toţi cei adunaţi, cu ocazie festivă, la începutul săptămânii trecute, la sediul fabricii de medicamente Zentiva, un observator mai atent ar fi sesizat fără dificultate o persoană deosebită de celelalte. Nu numai că era decana de vârstă a celor prezenţi, dar nu avea ţinuta şi atitudinea jumătăţii din asistenţă reprezentate de şefii mai mari sau mai mici din cadrul companiei, şi nici nu-şi făcea de lucru cu pixul, reportofonul sau camera foto, la fel ca jumătatea alcătuită din jurnalişti. Doamna care urmărea cu atenţie şi bunăvoinţă cuvântările prilejuite de împlinirea unei jumătăţi de secol de existenţă a fabricii fusese, până în urmă cu 25 de ani, unul din lucrătorii săi de bază. Ştiu asta pentru că, la 1 august 1987, când ieşea pe poartă după ultima zi de muncă, părinţii mei şi cu mine o aşteptam veseli şi emoţionaţi în maşina cu care aveam să mergem acasă.
   Chiar şi după atâţia ani, bunica mea încă poate să demonstreze, cu multă precizie, în ce consta munca sa de înfiolator şi apoi „condiţioner finisor“ la Întreprinderea Industrială de Stat Fiola, devenită, în 1968, secţie a Uzinei de Medicamente Bucureşti – strămoşul actualei fabrici private. Din scaunul în care stă aşezată la o masă oarecare, se apleacă şi ia din partea dreaptă un pumn de fiole închipuite, le aşază în mâna stângă, iar cu dreapta le umple pe rând cu soluţie din furtunul care s-ar afla deasupra, terminat printr-un ac de sticlă; când termină, le pune în cutia aflată pe masă, în stânga ei, şi o ia de la capăt, iar când cutia se umple, supraveghetoarea o duce mai departe, lăsând în urmă un bon drept dovadă. Treceau aşa opt ore – dacă nu cumva zece, 14 sau chiar 16 – în care mai tot timpul îşi depăşea norma, umplând sute de mii sau milioane de fiole de toate mărimile, de la unu la 50 de mililitri. Specialitatea ei erau însă cele mici, de unu şi doi mililitri, din care apuca şi câte 50 odată, umplându-le exact cât trebuie, spre minunea şi admiraţia colegelor şi-a cetecistelor. După ce-şi termină tranşa imaginară, bunica parcurge întreg circuitul unei fiole prin fabrică: aducerea de la întreprinderea de sticlărie din apropiere, spălarea, uscarea, umplerea, închiderea la flacăra becului Bunsen şi ambalarea – toate manual. Sigur, s-a adus la un moment dat şi o maşină care făcea unele etape automat, dar se mai şi strica, în timp ce pe mâinile ei s-a putut conta în toţi cei 25 de ani lucraţi la început în clădirea de pe Pitar Moş, iar apoi în halele din Ion Şulea (Theodor Pallady, în zilele noastre). De vreo 20 de ori a fost fruntaş în producţie, panouri cu numele ei şi fotografii cu stele prinse-n piept împânzind secţia, cum era pe-atunci obiceiul. Dacă, aşa cum se spune, fabrica a produs în cei 50 de ani fiole cât să umple 14 bazine olimpice, ea o fi făcut destule pentru un culoar de înot.
   Am ajuns foarte uşor la fabrică în acea zi sărbătorească. Evenimentul era programat la amiază, iar cu metroul am făcut pe drum doar jumătate de oră. Pe când muncea, se trezea la patru dimineaţa şi lua autobuzul iar apoi tramvaiul, ca să înceapă să umple fiolele la ora şase. Şi s-a întâmplat ca, într-una din iernile grele ale anilor ’80, când nimic nu ieşea pe traseu din cauza zăpezii, să meargă pe jos, din centru până la marginea oraşului – şi tot să ajungă prima. Însă nu doar opţiunile de transport către platforma chimică s-au schimbat, ci însăşi fabrica de unde bunica s-a pensionat. Ce-i drept, până la privatizarea din 2000, lucrurile rămăseseră cam la fel, dar începând de atunci, transformările au fost radicale: clădirile întinse pe zeci de hectare atunci când portofoliul cuprindea 600 de produse, au fost reconstruite şi concentrate pe o suprafaţă mai rezonabilă, odată cu renunţarea la activităţile nerentabile. Bunele practici de fabricaţie (GMP), obligatorii începând cu 2003, presupun un control riguros al întregului proces, de la preluarea materiei prime până la produsul final, însemnând investiţii în spaţii (în care fluxurile de substanţe şi personal nu se intersectează, iar temperatura, umiditatea şi numărul de particule sunt permanent monitorizate) şi echipamente (în spaţiu închis, automate şi rapide, reducând timpul de producţie şi până la o cincime din cel iniţial), dar făcând şi ca erorile să fie practic inexistente. În plus, dosarul de autorizare al unui produs, care la începutul anilor 2000 avea doar 20 de pagini, a ajuns, după adoptarea GMP şi accederea la UE, să „înghită“ patru sau cinci bibliorafturi – vorbim de medicamente generice. Cu atât mai mare este însă mândria că, în timp ce noile exigenţe au îngenuncheat mulţi din micii producători de farmaceutice, întreprinderea din Bucureşti continuă să producă unele medicamente emblematice, ale căror formule au fost concepute cu decenii în urmă.
   Aceleaşi medicamente pe care bunica mea le privea acum cu nostalgie şi admiraţie în vitrina din zona recepţiei, la încheierea discursurilor şi înaintea vizitei în fabrică – partea care o interesa de fapt cel mai mult, chiar dacă nu avea să cuprindă zonele pe care le ştia cel mai bine. Mai mult decât orice prezentare în PowerPoint, aceasta trebuie că i-a revelat toate schimbările petrecute acolo în ultimii ani: de la lucruri (aparent) mici, precum halatele, capelinele şi botoşeii de unică folosinţă (a trecut vremea halatelor spălate săptămânal şi a lucrului în pantofii de stradă!), purtate şi câte două-trei unele peste altele în ariile de lucru cele mai sensibile, la utilajele rapide de producţie şi ambalare, deservite de doar câţiva oameni, în locul zecilor alături de care muncea odinioară. În cursul vizitei, am aruncat o privire şi la noua secţie de producţie de medicamente pe bază de peleţi, o tehnologie modernă, care va aduce în curând în portofoliul fabricii – acum, de circa 120 de produse – molecule precum omeprazolul sau tamsulosinul; aceasta, alături de laboratorul pentru controlul şi eliberarea produselor betalactamice fabricate în afara UE, face parte din investiţiile pe care grupul francez care conduce fabrica le-a făcut ca un pariu pentru viitor.
   În dimineaţa acelei zile, începusem să mă îndoiesc că fac bine ducându-mi bunica la vechea şi totodată noua uzină de medicamente de la marginea Bucureştiului. Revenirea în locuri din trecutul tot mai îndepărtat, care au şi suferit între timp schimbări radicale, pot uneori să te întristeze în loc să te binedispună.  Dar, observându-i plăcerea de a sta colegial de vorbă cu operatoare care se angajaseră exact pe vremea când ea se pensiona şi bucuria că „urmaşii“ ei ţin pasul cu vremurile, temerile mi s-au risipit. După câteva ore, bunica mea pleca împreună cu mine, aşteptând cu nerăbdare proxima revenire. Nici măcar deceniile nu pot schimba unele lucruri.

 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.