Când
te uiți la o foaie albă, care așteaptă să scrii ceva pe ea, pare că nimic nu
s-a schimbat. Sau…? De fiecare dată am scris când am crezut în ceva, și am
crezut în ce‑am scris. Am scris de, și din, ideea de bine. De libertate. De
contemplare sceptică a realității. De pe-o planetă singuratică, oare ne aude
cineva? Dar lumea mea s-a schimbat. Pentru totdeauna. Nu e cea mai proastă
veste din ultima lună. Cea mai proastă veste din ultima lună a fost să văd, să
aud, să trăiesc prin viața și moartea prietenilor mei din Colectiv.
De
atâtea ori, de-a lungul vieții, mi-am pus pielea pe băț pentru o cauză. Cred că,
în viața unui medic – dincolo de acte – trebuie să rămână și fapte. Actele
poate se uită, faptele nu. Am luptat pentru oameni pe care de cele mai multe
ori nu-i cunoșteam în afara practicii mele de psihiatru. Din omenie. Pentru
cinstea obrazului. Pe 30 octombrie, moartea a venit mai aproape. Majoritatea
victimelor din Colectiv, am descoperit, sunt la cel mult două grade de
libertate de mine. Ori prieteni, ori prieteni de-ai prietenilor mei. În rețeaua
mea de egali, pe 30 octombrie, s-a întâmplat o catastrofă. Până acum au murit
60 de oameni. 60 de oameni care, indirect, îmi susțineau și mie existența prin
existența lor. Bucuria lor îi bucura pe unii care, mai apoi, împrăștiau un pic
din ea și asupra mea. Pierderea lor e greu imaginabilă. Și-atunci cei mai mulți
dintre noi, cei care ne uităm la părinții copiilor azi îngropați, soțiile
soților azi dispăruți, prietenii prietenilor azi absenți, nu ne imaginăm.
Din datorie față de noi
Noi,
pe 31 octombrie, am ales să luptăm pentru prietenii noștri. La început am fost
o mână de oameni. Un psihiatru, un organizator de concerte rock, un freelancer
de evenimente, un om de PR, un expert în securitate la concerte, un asistent
medical care predă cursuri de prim ajutor. Toți rockeri. Ultimului i se spune
Tinerețe. Și ne-am apucat de treabă. Nu din datorie pentru vii sau pentru
morți. Sau din datorie pentru stat, România, patrie sau popor. Nu. Am ales să
ne facem treaba din datorie față de noi. Pentru că sunt momente în viață când
nu e de-ajuns să critici. Nu e de-ajuns să scrii sau să citești despre viață.
Uneori ai nevoie să o trăiești. Pur și simplu.
Din
cenușă și scrum, din agonia ultimei luni, s-au născut câteva lucruri. Lucruri
care lipseau în România. Să nu mă întrebați de ce lipseau, las asta în seama
oamenilor predispuși la analiză pe text. În alt univers poate aș fi fost chiar
eu cel care să vă explice de ce n-au fost, la clipa adevărului, lucruri la
îndemâna victimelor din Colectiv. În România reală, cea în care am adormit pe
30 octombrie, știu doar că lipseau. Și mai știu că apoi, oră de oră, zi după
zi, uneori într-o fugă teribilă, le-am făcut să ia naștere. N-am fost singur în
asta. Pentru fiecare idee pe care-am avut-o, fiecare idee în care m-aș fi
simțit vreodată solitar, am aflat că există resursă. Există moment și există
voință. Dezastrul poate simplifica enorm realitatea. La început de noiembrie am
început să adun oameni lângă mine. Din ce în ce mai mulți. Și lângă mine
prietenii mei au făcut același lucru.
La
început au fost câteva zeci. Psihologi de nădejde, oameni trecuți prin cel
puțin un alt eveniment cu multiple victime. Mai lucrasem cu ei și în 2013, după
accidentul din Muntenegru. N-a fost nevoie să le zic nimic, au știut ce să
facă, unde să se ducă. Au știut cum să procedeze. Ne-am regăsit simplu, pe un
fel de-a lucra pe care, informal, l-am perfectat atunci. Și felul de a lucra a
însemnat, în Grupul de Intervenție Psihologică (GIP), un număr de lucruri:
coordonare la centru, coordonare zonală, flux informațional dinamic pe nevoi.
Oamenii și resursele
Aici,
prietenii mei Claudia Popescu Tănase, de la Societatea de Psihoterapie
Experiențială din România, și Adrian Socol, de la fundația Estuar, au fost fără
de preț. Aidoma, Colegiul Psihologilor din România și resursele de-acolo
(directorul de psihologi în particular) au fost vitale ca structură rămasă din
2013. Sunt lucruri pe care a trebuit, dată fiind mărimea operațiunii, să le
desenăm acum, pentru prima oară, încât să putem să funcționăm, dincolo de un
director de psihologi voluntari, spre exemplu. A fost nevoie de el, am avut
sute de persoane care au vrut, în săptămânile care au urmat, să participe la
efortul de asistență psihologică. Apoi un număr unic la care să poată suna
victimele. O comunicare flexibilă cu spitalele. O comunicare flexibilă vizavi
de sprijinul umanitar.
Primul care a venit cu ideea unei diagrame de
flux a fost Tinerețe, la 48 de ore după incendiu. Din prima lui schemă s-au
născut noi și noi căi. Direcții. Un grid, o structură de lucru modulară,
stratificată, care includea din ce în ce mai multe subansamble. Între timp o
studentă de la Facultatea de Sociologie m-a întrebat dacă poate să ne ajute cu
ceva și ea. Am întrebat-o: „Tu la ce te pricepi?“. Și mi-a spus: „Eu sunt
asistentă socială“.
În
ziua în care premierul Ponta și-a dat demisia, pe 4 noiembrie, mă vedeam cu ea
și colegele ei. Eram deja în ziua a cincea și lucrurile se complicau. Se
complicau în moduri inedite, ciudate și creșteau exponențial. Calculul de la
început a trebuit refăcut. Dezastrul de la Colectiv nu mai însemna doar cei
care-au fost, direct, acolo. Dintr-o dată, dacă proiectai asta în rețeaua lor
de sprijin – și a lor, dar și a celor care au intervenit,cifra la care ajungeai era de câteva mii de
oameni direct și indirect afectați. Dezastrul era deja unul reprezentativ
social. Și avea o componentă umanitară puternică.
Așa
au apărut în viața mea și a #colectiv Ana Rădulescu și cei de la ASproAS (n.r.:
Asociația Asistenților Sociali din România). Cu Ana m-am văzut într-o seară,
între două du-te vino, la o pizzerie. I-am povestit zece minute, mi-a povestit
zece minute. Am vorbit aceeași limbă. Ea lucrează de douăzeci de ani în
asistență socială. I-am zis: „Ok, când poți să începi?“. Și a zis: „Acum“. M-a
întrebat cum de am încredere în ea. I-am zâmbit și i-am spus: „Cum să nu am
încredere? Am toată încrederea“. Și mai am încrederea că nu vrea să afle ce-ar
fi să-mi trădeze încrederea.
Sâmbăta neagră
Începuseră
transferurile în străinătate. Podul aerian. Începuse Piața Universității.
Manifestații. În drum spre locul unde ne adunam, cei din Împreună Rezistăm,
trebuia să ocolesc deja centrul. Începuse mașinăria dezinformării, a
intoxicării. Simțeamcă fiecare oră care
trece e o oră în care dansăm pe marginea unui dezastru, în timp ce cazurile cu
complicații psihologice se înmulțeau. Toți cu tulburare acută de stres. Toți cu
coșmaruri. Cu amintiri intruzive. Nu vorbesc de oameni care erau în spital.
Vorbesc de cei care intuisem că vor avea urmări, cei care au ajuns acasă, cei
care nu au avut complicații medicale imediate. Vorbesc de cei care au asistat
la preluarea celor de la Colectiv. Inclusiv personal medical. Inclusiv
jurnaliști. Vorbesc de ce s-a întâmplat la o săptămână după incendiu. Sâmbăta
neagră. Într-o singură zi, numărul de decedați a crescut dramatic, spre
frustrarea, disperarea și plânsul unei țări care, ca un talaz uriaș, căuta să
participe, să înțeleagă, dar mai ales să cuprindă un dezastru încă în
desfășurare.
Kryptonite Sparks la concertul pentru victimele de la Colectiv
Trebuia să lucrăm cot la cot cu statul
De
ce s-a născut GIIC (Grupul Integrat de Intervenție în Criză) abia în ziua a
opta? Simplu. Atât mi-a luat să ajung de unde sunt eu, la periferia medicinii
(vorba prietenilor mei medici de alte specialități), la cabinetul
prim-ministrului interimar al României. După o săptămână în care am lucrat, și
luptat, cu prietenii din Împreună Rezistăm, cu Colegiul Psihologilor, cu
ASproAS în teren, cu fluxurile noastre operaționale, cu tot ce aveam pe masă la
momentul respectiv, după prima săptămână a devenit, pentru mine, clar, că de
data asta n-am să pot rămâne unde am stat de când m-am întors în țară, adică în
tabăra disjunctă statului. Nu se mai putea, ei cu ei, noi cu ale noastre. Și ce
dacă nu venise Mahomed la munte? De data asta un munte venea la Mahomed. Și nu
mai eram doar câțiva. Eram sute în teren. Eram mii în online. Eram
pretutindeni. Eram #colectiv. Eram voluntari care se ocupau de lucruri simple.
Eram voluntari care se ocupau de lucruri complicate. Și eram profesioniști
înainte de toate. N-a mai fost chip să stăm deoparte. De ce am fi mai stat?
Pentru că, în mentalul colectiv (sic!) statul român murdărește? Pentru că
statul român e corupt? Spune-i asta unui om pe un pat de spital. La ce-l ajută
să trăiască?
Pentru
prietenii mei, pentru măcar o viață salvată, de data asta am lucrat cot la cot
cu statul român. De-a lungul vieții mele am văzut câteva zeci de mii de
pacienți și recunosc că, pe cât posibil, i-am ocrotit de relația fetidă cu
sistemul de sănătate român. Acum nu se mai putea fără el. Bun, rău, șontorog
sau diform, trebuia să lucrez cu sistemul la dispoziție. Nu pentru orgoliul meu
sau al altuia. Pentru prietenii mei.
GIIC
a viețuit, în forma de început, la Ministerul Sănătății. Prin ASproAS și IFSW
(Federația Internațională a Asistenților Sociali) am întins falange în toată
Europa, în toate țările unde au ajuns victime pentru tratament. Am colaborat cu
Ministerul Afacerilor Externe. A doua buclă de ajutor o aveam prin comunitățile
din diaspora. Împreună cu cei de la Unifarm, veniți între timp la bord, am
optimizat fluxul de medicamente necesare dinspre și înspre supraviețuitori.
ONG-urile și-au făcut, și continuă să-și facă treaba într-un mod care n-o să
ajungă vreodată poveste de presă. Suficient să înțelegi că, astăzi, am ajuns la
peste 80% din familiile celor care au ieșit din Colectiv, sub o formă sau alta.
Și, dacă tragi linie după o lună de muncă, realizezi că e doar începutul.
Mandatul pe care l-am transmis fostului ministru al sănătății, la momentul
respectiv, e că Grupul Integrat de Intervenție în Criză e poziționat pe fazele
supraacută și acută a evenimentului, care se termină la o lună.
Suntem
încă aici
Intrăm
în a doua lună și totuși suntem aici. Centrele de permanență psihologică au
fost treptat retrase, asistența socială funcționează în regim elastic. În urmă
cu trei săptămâni am creat o structură mobilă, se numește CIPS (Celulă de
intervenție psiho-socială), care se activează când e nevoie de urgență să
rezolvi o situație. Că e la spital. Că e la aeroport. Că e într-o țară de
destinație. Și situații tot vin. Unele sunt mai dificile. Uneori trebuie să
rezolvi un mic impas în țara de destinație vizavi de accesul la anumite
resurse. Alteori aici, acasă, sunt chestiuni de gestionat, administrativ. Și
apoi apar noi provocări pe măsură ce pacienții își revin. Construim o strategie
acum pentru ce va urma. Avem borne la șase luni, la douăsprezece și la douăzeci
și patru de luni. Pentru început.
Am
căutat, pentru GIIC, validarea metodei de lucru atât din partea asociațiilor de
pacienți, cât și a forurilor internaționale, fie că vorbim de Asociația
Națională pentru Protecția Pacienților, de IFSW, care ne-a ajutat în toată
perioada asta, fie că vorbim de WPA (Asociația mondială de psihiatrie), fie că
vorbim de OMS (Organizația Mondială a Sănătății).
Mi-aduc
aminte de primul supraviețuitor de la Colectiv cu care am stat de vorbă la mine
în cabinet. Și de toți care au urmat după el. Fiecăruia am căutat să-i transmit
același lucru pe care, de când îmi fac meseria, îl dau: promisiunea că am să
merg până la capătul puterilor mele să-i asist. Să-i sprijin când lumea se
prăbușește peste ei. Prin întuneric, înainte, înainte către lumină.
Sunt
multe feluri de a sprijini pe cineva. Oricine are momente în care trăiește
ideea, seducătoare pe undeva, că e de neînlocuit. Că viața și salvarea stau în
mâinile lui, și ale nimănui altcuiva. Dar, dacă sucombă unei astfel de idei,
totul e pierdut. Capătul puterilor mele nu sunt eu. Puterea mea nu e doar în
mine. E în prietenii mei. Și în prietenii prietenilor mei. Același lucru care
ne-a durut și ne-a înnegurat în luna asta ne-a dat putere să mergem mai
departe. 60 de oameni care nu mai sunt ne-au dat putere pentru sutele care mai
sunt, și care vor merge mai departe. Ce rămâne în urmă nu e doar o dâră pe
asfalt, ci un fel de-a lucra, de a face o meserie care mie mi-e dragă, care să
inspire și pe altul să continue ce-am început. Care să rămână, ca standard,
pentru anii care vin. Glumesc uneori, când oamenii află că sunt psihiatru și
zic că poate o să ajungă vreodată pe la mine, că nu le doresc asta niciodată.
La fel cum îmi doresc să nu mai fie niciodată nevoie de GIIC.
Dar
știu că va mai fi. Și așa cum noi l-am făcut să funcționeze, așa și alții vor
putea să învețe. Să participe. Să ducă mai departe o strategie de intervenție
rapidă născută din urgența nevoii de acum o lună. De a ne ocroti oamenii dragi.
Pentru că, vorba latinului: Aegroto dum anima est, spes est! Cât timp
există suflet în omul bolnav există speranță. Și ziua în care renunțăm e ziua
în care murim.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
proastă
veste din ultima lună. Cea mai proastă veste din ultima lună a fost să văd, să
aud, să trăiesc prin viața și moartea prietenilor mei din Colectiv.
gestionat, administrativ. Și
apoi apar noi provocări pe măsură ce pacienții își revin. Construim o strategie
acum pentru ce va urma. Avem borne la șase luni, la douăsprezece și la douăzeci
și patru de luni. Pentru început.
