La
şase dimineaţa, echipa noastră medicală a ajuns la centrul pentru managementul
cazurilor de Ebola din districtul Kailahun, Sierra Leone, pentru a lua mostre
de sânge. La centrul nostru de 80 de paturi, aflat în apropierea graniţelor cu
Liberia şi Guineea, opt pacienţi noi au fost internaţi ieri, nouă trebuie să
repete testul la 72 de ore de la debutul simptomelor, iar unii speră să fie
externaţi astăzi. Cel puţin 18 mostre de sânge trebuie prelevate. Centrul găzduieşte
în prezent un total de 64 de pacienţi, iar patru dintre ei sunt copii cu vârste
mai mici de cinci ani. Azi am văzut deja murind doi pacienţi.
Sunt
aici de şapte săptămâni, lucrez ca asistentă medicală şi coordonator al urgenţelor
în cadrul acţiunii MSF în epidemia de Ebola. Astăzi avem noroc: plouă, aşa că
nu va fi prea cald în echipamentul personal de protecţie (EPP) pe care trebuie
să îl purtăm. Controlăm cine pătrunde în aria de izolare, cât de des şi pentru
cât timp. Nimeni nu ar trebui să poarte EPP mai mult de 40 de minute, devine
insuportabil după această durată, dar e destul de uşor să pierzi noţiunea
timpului, aşa că trebuie să ne monitorizăm colegii. Procesul începe în vestiar,
aici durează aproximativ cinci minute să te echipezi. Există o persoană
responsabilă doar cu asta: să se asigure că purtăm corect echipamentul, că
niciun milimetru de piele nu rămâne expus. În caz că un strat va fi perforat în
mod accidental, purtăm două perechi de mănuşi, două măşti şi un şorţ greu
deasupra salopetei care ne acoperă tot corpul. Când părăsim zona de izolare,
suntem pulverizaţi cu soluţie clorinată şi ne dezechipăm, strat cu strat. O parte din echipament – ochelarii, şorţul,
cizmele, mănuşile groase – poate fi sterilizat şi refolosit. Restul – salopeta,
masca şi piesa care acoperă capul – este ars.
Centrul
are două secţiuni: zona de risc scăzut, unde sunt farmacia, vestiarele, spălătoria,
laboratorul, punctele de clorinare a apei, zonele de întâlnire ale personalului
medical, respectiv zona de risc înalt (sau de izolare) unde sunt internaţi
pacienţii şi unde personalul trebuie să poarte EPP. Echipele noastre medicale şi de curăţenie pătrund în zona de înalt risc cu
un scop precis: să verifice semnele vitale ale pacienţilor, să administreze
medicaţie, să servească mesele şi să cureţe cele 10 corturi. De asemenea, există
echipe care ajută pacienţii să se instaleze, îi pregătesc pentru externare sau
dezinfectează şi evacuează cadavrele.
Toţi
cei care lucrează în zona de izolare trebuie să urmărească protocoalele şi
procedurile cu maximă exactitate. Folosim un sistem al camarazilor de arme:
suntem responsabili pentru noi înşine, dar, în acelaşi timp, ne punem vieţile în
mâinile colegilor. Orice greşeală ar putea fi fatală. Zona de izolare este împărţită
în corturi separate pentru cazurile confirmate, probabile şi suspecte de infecţie
virală cu Ebola. Cazurile suspecte sunt definite de: febră şi trei sau mai
multe simptome ale bolii; cazurile probabile, de prezenţa simptomelor, la care
se adaugă contactul cu o persoană infectată sau cadavrul unei persoane care a
murit din cauza afecţiunii. Există o distincţie clară între corturile pentru
aceste categorii de pacienţi, care primesc, la rândul lor, instrucţiuni pentru
minimizarea riscului intercontaminării, de exemplu, spălarea mâinilor sau interzicerea
atingerii lucrurilor altor pacienţi. Din acelaşi motiv, personalul medical se
deplasează într-un circuit strict, mergând de la cazurile suspecte la cele
probabile, apoi la cele confirmate.
Zona
de izolare mai cuprinde un spaţiu pentru deşeuri, spălătorie, latrine, duşuri şi
morga. Personalul medical lucrează în trei ture pe zi, asigurând permanenţa,
dar totul este organizat astfel încât să fie minimizat timpul petrecut în zona
de risc înalt. De fapt, centrul e cel mai sigur loc în care poţi fi în timpul
epidemiei de Ebola, pentru că ştim că pacienţii au infecţia, aşa că luăm toate
măsurile de protecţie necesare.
În
corturile cu cazuri suspecte, cei mai mulţi pacienţi sunt în stare destul de
bună, dar în zona de cazuri probabile este cu totul altă poveste. Pacienţii
de-aici suferă de febră, anorexie, durere – simptome care ar putea indica şi
malaria. În laboratorul din cadrul centrului, un test de reacţie de
polimerizare în lanţ poate determina dacă un pacient are Ebola, rezultatele
fiind furnizate fie în aceeaşi zi, fie în ziua următoare. Când avem
rezultatele, fie mutăm pacientul în zona cazurilor confirmate, fie îl externăm.
Ştiind ce înseamnă mutarea lor în aceste corturi, pacienţii sunt, în mod
firesc, înspăimântaţi. Avem un psiholog, un consilier şi persoane responsabile
de promovarea sănătăţii, care ajută şi sprijină pacienţii, dar sunt depăşiţi
numeric.
Tratamentul
standard pentru Ebola este limitat la îngrijirea de susţinere: hidratarea, menţinerea
saturaţiei normale în oxigen, precum şi a presiunii sângelui în limite normale,
oferirea unei nutriţii de calitate, şi tratarea cu antibiotice a complicaţiilor
infecţioase. Îngrijirea de susţinere îi poate ajuta pe pacienţi să trăiască mai
mult, iar acel timp câştigat poate fi lucrul de care sistemul lor imun are
nevoie pentru a începe să lupte cu virusul.
Mai
există şi un cort pentru pacienţii aflaţi în cea mai gravă stare. Încerc să
petrec mai mult timp acolo decât în alte corturi, fie şi numai pentru a ţine
pacienţii de mână, pentru a le administra analgezice sau pentru a rămâne puţin
pe marginea patului lor, astfel încât ei să ştie că nu sunt singuri. Dar a
petrece mai mult timp undeva este întotdeauna dificil: sunt atât de mult pacienţi
care aşteaptă ajutorul tău.
Copiii
sunt cei care mă neliniştesc cel mai mult. În corturile cu cazuri confirmate,
am îngrijit un băiat de şase ani şi pe sora lui de trei ani. Părinţii şi bunica
lor au murit din cauza virusului Ebola. O moaşă din satul lor i-a luat în grijă,
dar apoi au început să manifeste simptome specifice Ebola şi au fost trimişi la
noi. Din păcate, au venit prea târziu. Când băieţelul a murit, am încercat să o
consolăm pe sora lui, dar din cauza echipamentului de protecţie ne era dificil
să o atingem, să o îmbrăţişăm, chiar şi să vorbim cu ea. A murit în ziua următoare.
Moaşa care avusese grijă de ei a ajuns şi ea la noi la centru, nici ea nu a
supravieţuit. Un alt pacient mi-a spus că nu îşi aminteşte câţi membri ai
familiei sale au murit – crede că 13. Tot ceea ce ştie este că acum e singur.
Pentru
îngrijitori, o frustrare tristă este generată de faptul că pacienţii ajung prea
târziu la noi şi că mulţi oameni bolnavi se ascund, temându-se de efectele unui
diagnostic cu această boală stigmatizantă. Deşi lucrătorii din domeniul sanitar
ai comunităţii au fost instruiţi, unii dintre ei nu identifică încă Ebola.
Dar
uneori avem noroc. Azi am externat patru pacienţi care au supravieţuit infecţiei
cu Ebola. Criteriile de externare sunt o analiză de sânge cu rezultat negativ şi
trei zile fără simptome. Oamenii care îşi revin după o infecţie cu Ebola sunt
imuni la tulpina virusului care i-a infectat. Externarea unui pacient este cel
mai fericit moment al nostru. Ne strângem afară, aplaudăm şi dansăm, e o sărbătorire
care ne ajută să mergem mai departe. Iar motivarea este foarte importantă, azi
am făcut alte opt internări.
Uneori,
pacienţii noi ajung câte opt într-o ambulanţă, cazuri suspecte şi probabile
laolaltă. Le-am dat şoferilor de ambulanţă echipamente de protecţie pentru a le
oferi pacienţilor, dar sunt prea speriaţi ca să se apropie de ei, pentru a le înmâna.
Într-o
zi, un ofiţer de supraveghere al ministerului sănătăţii a fost internat în
centru. Era unul dintre puţinii oameni care veniseră din Freetown, capitala ţării,
pentru a-i ajuta pe oamenii din Kailahun, alăturându-se echipei de supraveghere
care evalua noii pacienţi şi decesele. Mi-a povestit că a venit pentru că
oamenii de-aici reprezentau comunitatea lui, prietenii, colegii săi. Am râs împreună,
ne-am plâns unul altuia, apoi a fost internat în centrul de tratament şi, mai târziu,
a murit, din păcate.
De
luni de zile, epidemia de Ebola a scăpat de sub control, dar comunitatea
internaţională a avut o reacţie mult întârziată. Toate organizaţiile au
propriile limite, iar aici, în Kailahun, limitele MSF ţin de managementul
cazurilor. Răspunsul internaţional actual la epidemia de Ebola rămâne periculos
de nepotrivit. Săptămâna trecută au fost identificate 250 de persoane care
intraseră în contact cu persoane infectate, dar ţinând cont de numărul
cazurilor confirmate, cifra ar fi trebuit să se apropie de 1.500. Sistemul de
alertă – prin care o echipă de investigaţie (şi, dacă este necesar, o ambulanţă)
este trimisă într-un sat în care un caz suspect este raportat – nu funcţionează
cum ar trebui, iar ministerul sănătăţii are numai patru ambulanţe într-un
district cu aproape 470.000 de oameni. Echipele noastre de promovare a sănătăţii
încă ajung în sate în care niciun alt furnizor de servicii medicale nu a mai
ajuns. În fiecare zi, în comunitate apar decese mai mult ca sigur cauzate de
Ebola, dar care nu sunt numărate de ministerul sănătăţii, pentru că nu a fost
confirmată cauza morţii prin teste de laborator. Sistemul de supraveghere
epidemiologică este non-funcţional. Trebuie să definim lanţurile de transmitere
a infecţiei, pentru a le întrerupe, dar ne lipsesc date-cheie.
Timpul
pe care l-am petrecut în Kailahun a fost dezamăgitor şi frustrant, pentru că ştiu
din epidemiile trecute de ce am avea nevoie pentru a o controla pe aceasta.
Nicio organizaţie nu are, de una singură, capacitatea de a gestiona toţi
factorii care trebuie gestionaţi pentru a opri epidemia. Şi alte organizaţii
trebuie să atace această epidemie din toate unghiurile. Dar răspunsul a fost
prea lent. Avem nevoie de oameni activi, buni pe teren. Trebuie să fim cu un
pas înaintea epidemiei, dar acum suntem cu cinci paşi în urmă.
| După Wolz A. Face to Face with Ebola –
An Emergency Care Center in Sierra Leone. N Engl J Med. 2014 Aug 27. Copyright
© 2014 Massachusetts Medical Society. Retipărit cu permisiune. Traducere din
limba engleză de Alexandra Nistoroiu |
