Fiul poporului privea îngândurat spre Calea Victoriei stând în picioare la câţiva paşi în spatele ferestrelor uriaşei încăperi a biroului său. Pornite ca dintr-un proiector uriaş, raze piezişe ale unui soare de toamnă înviorau roşul îmbătrânit al bisericii de peste drum. Băieţii cu ochi albaştri înşiraţi ca mărgelele pe aţă pe ambele trotuare, care păziseră până în urmă cu numai câteva minute traseul din Primăverii până la sediul CC, începuseră să se retragă discret, lăsând în loc miliţieni şi câţiva gradaţi ai Securităţii. În Piaţa Palatului¹, pietonii, care asistaseră la sosirea secretarului general şi a convoiului de maşini însoţitoare, îşi reluară parcursul, având grijă să nu traverseze spre impozanta clădire unde accesul era în permanenţă interzis. Ceauşescu se întreba dacă fusese o decizie înţeleaptă aceea de a-l fi schimbat cu o zi înainte pe Corneliu Mănescu² din funcţia de ministru de externe. Oficial, măsura de permanentă rotire a cadrelor era o hotărâre a plenarei din aprilie 1972. Or, acum era sfârşit de octombrie, trecuseră şase luni şi modificarea n-ar fi trebuit să pară intempestivă. În realitate, insistenţele Elenei, care nu putea să o înghită pe Dana Mănescu, deveniseră de nesuportat. Doamna Mănescu, frumoasă şi bine îmbrăcată, o eclipsa. (– Ce vor comenta totuşi reprezentanţele străine că, în locul fostului ambasador şi preşedinte al uneia dintre sesiunile ONU, am numit un gazetar, pe insipidul Macovescu?) Ceauşescu, invidios pe Dej pentru „Declaraţia din aprilie 1964“, devenise interesat de imaginea sa internaţională, pe care dorea să şi-o menţină şi îmbunătăţească, mai ales după figura de „rebel comunist“ dobândită în august 1968, în legătură cu evenimentele de la Praga. Emilia Macovescu se îmbrăca sobru şi respecta indicaţiile trimise pe bileţele de la Cabinetul 2: în vizite oficiale, fără părul strâns în coc, fără ruj şi unghii vopsite! (– Şi mai e şi Maurer³, care nu vrea industrie grea, ci bunuri de larg consum. Zice s-o las mai moale cu industrializarea accelerată. Încet, încet, va trebui să-l rotez şi pe acesta. Îi ajung cinci mandate de premier... Lasă obrăznicia că el ar fi ucis ursul din Covasna şi nu eu!)

Dosarul „contaminat“

Acuzată: invidia medicorum

   În scrisoarea de patru pagini bătute la maşină, doctorul Leontopol Ion Mihai, din str. Precupeţii Vechi nr. 14, sectorul 2, îi aducea la cunoştinţă stimatului tovarăş secretar general faptul că, în urma unor observaţii de laborator, a reuşit să creeze „un medicament original“ pe care l-a folosit şi îl foloseşte în tratarea bolnavilor de cancer. Efectele noului produs sunt superioare celor ale medicamentelor utilizate până în atunci pe plan mondial. De asemenea, experienţele efectuate pe animale la Fabrica de medicamente Biofarm din Bucureşti au demonstrat lipsa totală de toxicitate a acestuia. Deşi în repetate rânduri solicitase forurilor competente aprobarea verificării medicamentului, abia la ultima cerere „după ani de experimentare personală, cu rezultate pozitive din punct de vedere clinic şi bioptic (sic), pe bolnavi din ţară şi străinătate“ (!), i s-a aprobat un experiment în Clinica de Radiologie a Spitalului „Dr. Cantacuzino“, condusă de prof. dr. Ion Bârzu. Dar poziţia acestuia a fost de la început echivocă şi „uşor interesată“ (puţin?, n.n.), cu timpul devenind total ostilă, astfel încât din numeroşii bolnavi internaţi – care erau trimişi special pentru a intra în tratamentul „Leontopol“ –, în ultimele patru luni, prof. Bârzu i-a încredinţat doar unul. Ba, mai mult, se plânge Leontopol, Bârzu proferează la adresa sa injurii, afirmând că totul este o şarlatanie, o escrocherie. I s-a sustras agenda cu însemnări în legătură cu numele şi adresele bolnavilor şi cu rezultatele privind controalele periodice făcute acestora. De o lună şi jumătate nu mai primeşte salariul, stând degeaba în secţia de spital care se crease anume pentru experimentul său. Totuşi, nu a cedat acestor presiuni şi a fost în audienţă la tov. prof. dr. Burghele, actualul ministru al sănătăţii, „căruia i-am prezentat la cerere zece dosare cu cazuri diferite de cancer cu rezultate pozitive de necontestat în urma tratamentului aplicat de mine, dar de la care până în prezent nu am primit încă nici un răspuns“. Invocă numele publicistului belgian Weverbergh („editorul lucrărilor dumneavoastră“), pe cel al unui prof. dr. Maisin, cancerolog, şi dr. Lionel Van Landegem, toţi la curent cu rezultatele bune obţinute cu medicamentul său administrat unor cetăţeni belgieni, cărora le expediază dozele în mod periodic „cu ştiinţa organelor de securitate“. A fost invitat în Belgia de [H.] Maisin şi Van Landegem, iar „Ministerului Sănătăţii i s-a propus o colaborare belgo-română sub conducerea mea, cu investiţie belgiană, propunere care a rămas fără rezultat şi de care are cunoştinţă Julien Weverbergh“. Prin aceste piedici şi refuz de colaborare este afectat, plusează Leontopol, prestigiul României şi se pierde un venit în valută pentru ţară. Memoriile sale îndreptate către diferite foruri au ajuns până la urmă tot la Ministerul Sănătăţii, rămânând fără vreun răspuns (fig. 2).

„Antiblastic L – ineficace, chiar primejdios“

   La 8 noiembrie 1972, de la cabinetul ministrului sănătăţii, prof. dr. Burghele Theodor, pleacă o informare către tov. consilier Mihai Drăgănescu (nr. x-C1-4563) în legătură cu medicamentul pentru vindecarea cancerului propus de dr. Leontopol Mihai. În cuprinsul acestui document (descoperit la ANR Bucureşti, reprodus în continuare cu neînsemnate corecturi şi aducerea la zi a ortografiei, n.n.) se face un istoric al repetatelor demersuri ale lui Leontopol (dr. L.) de a i se autoriza produsul şi se citează numele membrilor ultimei comisii (a patra) ce verificase rezultatele pretins bune, susţinute de „inventator“ şi conchide că acestea au fost negative. Documentul identificat la ARN e însoţit de trei anexe: 1. Lista bolnavilor internaţi şi trataţi cu „Antiblastic L“ în clinica de radiologie (analiza situaţiei medicale a 11 bolnavi trataţi de dr. L.); 2. Lista cazurilor tratate ambulatoriu, luate în evidenţa Policlinicii „Dr. Cantacuzino“ şi internate pentru verificarea diagnosticului (14 bolnavi), cazuri care fac parte din lotul de 156 de bolnavi declaraţi de dr. L. că au suportat tratament ambulatoriu; aceşti bolnavi au fost internaţi pentru a li se verifica diagnosticului şi situaţia „prezentă“, întrucât dr. L. le socoteşte cazuri în care s-ar fi demonstrat succes terapeutic; 3. Lista de bolnavi nou luaţi în tratament de dr. L., după data de 7 martie 1972 – 49 de bolnavi.

Vindecătorii şi „Flacăra“

   În chiar anul când poetul de la Bârca murea (noiembrie 2010), site-ul jurnalul.ro reproducea în serial „Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu“. În foiletonul cu nr. 36, creatorul şi liderul Cenaclului „Flacăra“ de mai târziu (1973–1985) îşi aminteşte episoade legate de Mihai Leontopol (L.), pe care, ca şi pe alţi „vindecători“, i-a susţinut făcând, de cele mai multe ori, lobby (cum se numeşte acum) în favoarea lor. Adrian Păunescu relatează că L. făcea acasă la el, în antreu, în hol, în pod, în pivniţă leacuri împotriva cancerului. Despre L. îi vorbise prima oară Eugen Barbu; medicul era fiu de moşier din Caracal, el – ca şi familia soţiei, soţie care îi dăruise târziu o fetiţă – avuseseră de suferit din pricina originii sociale. „Am cunoscut – scrie poetul – zeci de oameni care au scăpat de o moarte sigură cu medicamentul Leontopol. Burtăverzimea râdea când ceream dreptate pentru Leontopol şi pentru bolnavii vindecaţi de el sau care ar fi putut să beneficieze de pe urma lui. Fostul ministru şi marele profesor, marele medic Theodor Burghele, mi-a declarat că nu-l sprijină pe Leontopol decât dacă descoperă nu un leac împotriva cancerului, ci un leac împotriva impotenţei. Puţini profesori l-au încurajat pe Leontopol. Între ei, profesorul D. Hociotă⁹, şi el plecat dintre noi, Dumnezeu să-l ierte, şi profesorul Mânzatu¹⁰, remarcabil manager al gândirii româneşti.“ Păunescu mai scrie că L. i-ar fi salvat de la moarte bunica administrându-i medicamentul său („Antiblastic L“) pe bază de hidrochinonă: bătrânei îi apăruse „o bubă curioasă deasupra nasului (...) care era probabil (sic!) chiar cancer (...)“ şi care, după tratament, s-a desprins şi a căzut! În Precupeţii Vechi, la Mihai Leontopol, a dus-o poetul şi pe una din marile sale iubiri, Elena Grecescu, o profesoară de limba franceză din Lugoj, cu o formă de cancer în fază terminală (limfom Hodgkin, n.n.), care ar mai fi trăit după tratamentul cu produsul „L“ încă 16 ani, murind însă tot de cancer, dar cu localizare pulmonară, fiindcă „s-ar fi reapucat de fumat“. Presiunile mediatice ale lui Adrian Păunescu asupra sistemului medical în sprijinul cohortei de vindecători care îl solicitau neîncetat, oferindu-i totodată subiecte pentru campaniile sale de presă şi prin aceasta sporind incredibil tirajul revistei „Flacăra“ (495.000 de exemplare în anii ’70!) au avut multă vreme susţinerea conducerii partidului. Acest sprijin avea şi o motivaţie nemărturisită: în condiţiile penuriei de medicamente, alternativele „terapeutice“ oferite de aceşti pretinşi vindecători deveneau o soluţie facilă la eventualele nemulţumiri ale pacienţilor şi ale familiilor acestora. Sau, dacă „Antiblastic L“ ar fi devenit un brand, asemănător Gerovitalului, prin comercializare în afara ţării ar fi putut aduce valută. În 1985 însă, după un accident soldat cu victime la un concert al Cenaclului „Flacăra“ desfăşurat la Ploieşti (cinci decese şi zeci de răniţi, persoane călcate în picioare într-o îmbulzeală pricinuită de o furtună), Adrian Păunescu a căzut în dizgraţia cuplului Ceauşescu, fiind dat afară de la conducerea publicaţiei. (Se spune însă că tragicul accident a fost doar pretextul, cauza adevărată fiind extrema popularitate a poetului care începuse s-o umbrească pe aceea a „marelui conducător“.)

INFORMARE

privind verificarea medicamentului propus de dr. Leontopol Mihai pentru vindecarea cancerului

   Din anul 1964 până în prezent, dr. Leontopol acordă – în mod ilegal – consultaţii şi tratamente oncologice (fără să aibă nicio calificare în acest domeniu) şi prepară, în mod clandestin – împreună cu Dănilă şi Andronescu, la domiciliu, un preparat pe care-l denumeşte „Antiblastic L“, cu care pretinde că vindecă (sic) cancerul.

   [Din cauza] agitaţiei create în populaţie, Ministerul Sănătăţii dispune, în 1964, experimentarea preparatului respectiv la Spitalul Ministerului de Interne „Dr. Babeş“. Concluziile experimentării fiind negative, Ministerul Sănătăţii interzice folosirea medicamentului.

   [Interdicţia] nu a fost respectată de Leontopol, Dănilă şi Andronescu şi, în anul 1968, [urmare a] unor relaţii create, vine în ţară, fără niciun anunţ, o fetiţă din Belgia, ai cărei aparţinători solicită tratamentul cu „Antiblastic L“ pentru vindecarea leucemiei de care [copilul] suferea. Ministerul Sănătăţii, pus în faţa unui fapt împlinit, aprobă tratamentul bolnavei respective care, însă, ulterior a decedat.

   Cu această ocazie se produce un conflict între dr. Leontopol şi restul grupului, grup care se desface.

   Agitaţia în masa de bolnavi a continuat, motiv pentru care Ministerul Sănătăţii, în luna iunie 1968, numeşte un alt colectiv de experţi din Institutul Oncologic Bucureşti alcătuit din: dr. G. Aldea, dr. Al. Trestioreanu, dr. V. Bunescu şi dr. I. Rucăreanu, pentru verificarea pretinselor vindecări ale lui Leontopol şi Andronescu. Concluzia finală şi a acestei Comisii este tot negativă: „aşa-zisul tratament anticanceros aplicat de N. Andronescu şi M. Leontopol este total ineficace şi chiar primejdios şi că trebuie interzisă continuarea aplicării lui“. În acelaşi timp, produsul respectiv preparat de Leontopol şi Andronescu este trimis la Institutul de Stat pentru Controlul Medicamentului şi Cercetării Farmaceutice, pentru a [i se] studia şi experimenta toxicitatea şi [pretinsa] acţiune anticanceroasă. Din cercetările efectuate la Secţia de cercetare şi control biologic şi farmacologic a Institutului, a rezultat că produsul „nu are nicio acţiune anticanceroasă“.

   Agitaţia a continuat în ciuda rezultatelor negative obţinute de foruri competente (Institutul Oncologic Bucureşti, Institutul de Stat pentru Controlul Medicamentului şi Cercetării Farmaceutice).

   După cele trei verificări şefectuateţ, ca urmare a sesizării Ministerului Sănătăţii de către organele Ministerului de Interne, la data de 18.XII.1971, s-a decis instituirea unei alte Comisii (a IV-a) pentru o nouă verificare a preparatului respectiv.

   În acelaşi timp s-a interzis dr. Leontopol practicarea ilicită a medicinii la domiciliul său.

   Comisia respectivă a fost alcătuită din:

   1. Academician prof. dr. doc. I. Moraru, vicepreşedinte al Acade­miei de Ştiinţe Medicale, directorul Institutului „Babeş“, ca preşedinte;

   2. Prof. dr. doc. I. [C] Anastasatu, directorul Institutului de Ftiziologie, rectorul Institutului de Medicină şi Farmacie Bucureşti – membru;

   3. Prof. dr. doc. I. Bîrzu, directorul Clinicii de Radiologie-Oncologie a Spitalului „Dr. I. Cantacuzino“ – membru;

   4. Prof. dr. doc. Dan Alessandrescu, directorul Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului – membru;

   5. Dr. doc. Gh. Vrejoiu, şeful Serviciului de Anatomie Patologică din Spitalul „Colţea“ – membru;

   6. Dr. Puiu Stoiculescu, medic primar [Boli interne] la Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei de Medicină – membru, şi

   7. Dr. V. Dragon, cercetător principal radioterapeut în Institutul Oncologic Bucureşti.

   Comisia sus-numită a internat şi analizat un număr de 26 de cazuri. Din aceste 26 de cazuri:

   a) 11 cazuri (anexa nr. 1):

*

   „Informarea“ mai sus reprodusă privind reverificarea de o comisie nou instituită a medicamentului propus de dr. L. pentru vindecarea cancerului e precedată de o notă semnată de Mihai Drăgănescu (13 noiembrie 1972), purtând ştampila Cancelariei CC al PCR datată 16 noiembrie 1972 (nr. 4.630) şi înaintată lui Nicolae Ceauşescu. Acesta, abia revenit din vizita efectuată în Belgia, apoi în Marele Ducat de Luxemburg, unde purtase convorbiri cu Marele Duce Jean de Luxemburg şi cu Pierre Werner, preşedintele guvernului, se pregătea să studieze dosarele de aderare a României la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Când şeful său de cabinet făcu o tentativă de a-i prezenta rezultatul în „cazul Leontopol“, excedat de probleme mult mai importante, Ceauşescu ceru, printr-un gest devenit familiar lui Manea, să vadă doar „sinteza“ lui Drăgănescu. O parcurse fugitiv. Şi, amintindu-şi că nicăieri în vizitele abia încheiate, niciun gazetar nu-l întrebase nimic despre marele descoperitor al leacului cancerului – „subtilul“ şantaj încercat de L. (Un impo-postor şi ăsta! Care mare ziarist şi scriitor Weverbergh? ăl’ de-i însurat cu o româncă, Petrina Stoianovici!) – se mulţumi a-şi pune semnătura pe text sub o rezoluţie formală : „De acord cu propunerile“ (fig. 3). Propuneri care încheiau informarea semnată de Drăgănescu. Cancelaria CC sugera să se solicite dr. Leontopol Ion Mihai să predea formula chimică a substanţei, modul ei de preparare şi reţetele de utilizare (certificându-se în scris că în caz de brevetare el şi coautorii vor fi recunoscuţi şi vor avea toate drepturile care ar rezulta); prin grija Ministerului, substanţa să se prepare în condiţii de laborator şi să se experimenteze pe bolnavi de o echipă de înaltă calificare, care să se angajeze că va trata problema în cel mai desăvârşit spirit ştiinţific şi să se tragă concluzii susţinute ştiinţific privind substanţa în sine şi utilizarea ei; în această perioadă, dr. Leontopol să aibă numai rol de consultant ştiinţific, aşteptând rezultatul studiului. (Ulterior, acest dosar „Leontopol“ a intrat în Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR sub nr. 4162/27 decembrie 1972.)

„Michel“