Fiul poporului privea îngândurat spre Calea Victoriei stând în picioare la câţiva paşi în spatele ferestrelor uriaşei încăperi a biroului său. Pornite ca dintr-un proiector uriaş, raze piezişe ale unui soare de toamnă înviorau roşul îmbătrânit al bisericii de peste drum. Băieţii cu ochi albaştri înşiraţi ca mărgelele pe aţă pe ambele trotuare, care păziseră până în urmă cu numai câteva minute traseul din Primăverii până la sediul CC, începuseră să se retragă discret, lăsând în loc miliţieni şi câţiva gradaţi ai Securităţii. În Piaţa Palatului1, pietonii, care asistaseră la sosirea secretarului general şi a convoiului de maşini însoţitoare, îşi reluară parcursul, având grijă să nu traverseze spre impozanta clădire unde accesul era în permanenţă interzis. Ceauşescu se întreba dacă fusese o decizie înţeleaptă aceea de a-l fi schimbat cu o zi înainte pe Corneliu Mănescu2 din funcţia de ministru de externe. Oficial, măsura de permanentă rotire a cadrelor era o hotărâre a plenarei din aprilie 1972. Or, acum era sfârşit de octombrie, trecuseră şase luni şi modificarea n-ar fi trebuit să pară intempestivă. În realitate, insistenţele Elenei, care nu putea să o înghită pe Dana Mănescu, deveniseră de nesuportat. Doamna Mănescu, frumoasă şi bine îmbrăcată, o eclipsa. (– Ce vor comenta totuşi reprezentanţele străine că, în locul fostului ambasador şi preşedinte al uneia dintre sesiunile ONU, am numit un gazetar, pe insipidul Macovescu?) Ceauşescu, invidios pe Dej pentru „Declaraţia din aprilie 1964“, devenise interesat de imaginea sa internaţională, pe care dorea să şi-o menţină şi îmbunătăţească, mai ales după figura de „rebel comunist“ dobândită în august 1968, în legătură cu evenimentele de la Praga. Emilia Macovescu se îmbrăca sobru şi respecta indicaţiile trimise pe bileţele de la Cabinetul 2: în vizite oficiale, fără părul strâns în coc, fără ruj şi unghii vopsite! (– Şi mai e şi Maurer3, care nu vrea industrie grea, ci bunuri de larg consum. Zice s-o las mai moale cu industrializarea accelerată. Încet, încet, va trebui să-l rotez şi pe acesta. Îi ajung cinci mandate de premier... Lasă obrăznicia că el ar fi ucis ursul din Covasna şi nu eu!)
Dosarul „contaminat“
Acuzată: invidia medicorum
„Antiblastic L – ineficace, chiar primejdios“
La 8 noiembrie 1972, de la cabinetul ministrului sănătăţii, prof. dr. Burghele Theodor, pleacă o informare către tov. consilier Mihai Drăgănescu (nr. x-C1-4563) în legătură cu medicamentul pentru vindecarea cancerului propus de dr. Leontopol Mihai. În cuprinsul acestui document (descoperit la ANR Bucureşti, reprodus în continuare cu neînsemnate corecturi şi aducerea la zi a ortografiei, n.n.) se face un istoric al repetatelor demersuri ale lui Leontopol (dr. L.) de a i se autoriza produsul şi se citează numele membrilor ultimei comisii (a patra) ce verificase rezultatele pretins bune, susţinute de „inventator“ şi conchide că acestea au fost negative. Documentul identificat la ARN e însoţit de trei anexe: 1. Lista bolnavilor internaţi şi trataţi cu „Antiblastic L“ în clinica de radiologie (analiza situaţiei medicale a 11 bolnavi trataţi de dr. L.); 2. Lista cazurilor tratate ambulatoriu, luate în evidenţa Policlinicii „Dr. Cantacuzino“ şi internate pentru verificarea diagnosticului (14 bolnavi), cazuri care fac parte din lotul de 156 de bolnavi declaraţi de dr. L. că au suportat tratament ambulatoriu; aceşti bolnavi au fost internaţi pentru a li se verifica diagnosticului şi situaţia „prezentă“, întrucât dr. L. le socoteşte cazuri în care s-ar fi demonstrat succes terapeutic; 3. Lista de bolnavi nou luaţi în tratament de dr. L., după data de 7 martie 1972 – 49 de bolnavi.
Vindecătorii şi „Flacăra“
În chiar anul când poetul de la Bârca murea (noiembrie 2010), site-ul jurnalul.ro reproducea în serial „Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu“. În foiletonul cu nr. 36, creatorul şi liderul Cenaclului „Flacăra“ de mai târziu (1973–1985) îşi aminteşte episoade legate de Mihai Leontopol (L.), pe care, ca şi pe alţi „vindecători“, i-a susţinut făcând, de cele mai multe ori, lobby (cum se numeşte acum) în favoarea lor. Adrian Păunescu relatează că L. făcea acasă la el, în antreu, în hol, în pod, în pivniţă leacuri împotriva cancerului. Despre L. îi vorbise prima oară Eugen Barbu; medicul era fiu de moşier din Caracal, el – ca şi familia soţiei, soţie care îi dăruise târziu o fetiţă – avuseseră de suferit din pricina originii sociale. „Am cunoscut – scrie poetul – zeci de oameni care au scăpat de o moarte sigură cu medicamentul Leontopol. Burtăverzimea râdea când ceream dreptate pentru Leontopol şi pentru bolnavii vindecaţi de el sau care ar fi putut să beneficieze de pe urma lui. Fostul ministru şi marele profesor, marele medic Theodor Burghele, mi-a declarat că nu-l sprijină pe Leontopol decât dacă descoperă nu un leac împotriva cancerului, ci un leac împotriva impotenţei. Puţini profesori l-au încurajat pe Leontopol. Între ei, profesorul D. Hociotă9, şi el plecat dintre noi, Dumnezeu să-l ierte, şi profesorul Mânzatu10, remarcabil manager al gândirii româneşti.“ Păunescu mai scrie că L. i-ar fi salvat de la moarte bunica administrându-i medicamentul său („Antiblastic L“) pe bază de hidrochinonă: bătrânei îi apăruse „o bubă curioasă deasupra nasului (...) care era probabil (sic!) chiar cancer (...)“ şi care, după tratament, s-a desprins şi a căzut! În Precupeţii Vechi, la Mihai Leontopol, a dus-o poetul şi pe una din marile sale iubiri, Elena Grecescu, o profesoară de limba franceză din Lugoj, cu o formă de cancer în fază terminală (limfom Hodgkin, n.n.), care ar mai fi trăit după tratamentul cu produsul „L“ încă 16 ani, murind însă tot de cancer, dar cu localizare pulmonară, fiindcă „s-ar fi reapucat de fumat“. Presiunile mediatice ale lui Adrian Păunescu asupra sistemului medical în sprijinul cohortei de vindecători care îl solicitau neîncetat, oferindu-i totodată subiecte pentru campaniile sale de presă şi prin aceasta sporind incredibil tirajul revistei „Flacăra“ (495.000 de exemplare în anii ’70!) au avut multă vreme susţinerea conducerii partidului. Acest sprijin avea şi o motivaţie nemărturisită: în condiţiile penuriei de medicamente, alternativele „terapeutice“ oferite de aceşti pretinşi vindecători deveneau o soluţie facilă la eventualele nemulţumiri ale pacienţilor şi ale familiilor acestora. Sau, dacă „Antiblastic L“ ar fi devenit un brand, asemănător Gerovitalului, prin comercializare în afara ţării ar fi putut aduce valută. În 1985 însă, după un accident soldat cu victime la un concert al Cenaclului „Flacăra“ desfăşurat la Ploieşti (cinci decese şi zeci de răniţi, persoane călcate în picioare într-o îmbulzeală pricinuită de o furtună), Adrian Păunescu a căzut în dizgraţia cuplului Ceauşescu, fiind dat afară de la conducerea publicaţiei. (Se spune însă că tragicul accident a fost doar pretextul, cauza adevărată fiind extrema popularitate a poetului care începuse s-o umbrească pe aceea a „marelui conducător“.)
INFORMARE
privind verificarea medicamentului propus de dr. Leontopol Mihai pentru vindecarea cancerului
Din anul 1964 până în prezent, dr. Leontopol acordă – în mod ilegal – consultaţii şi tratamente oncologice (fără să aibă nicio calificare în acest domeniu) şi prepară, în mod clandestin – împreună cu Dănilă şi Andronescu, la domiciliu, un preparat pe care-l denumeşte „Antiblastic L“, cu care pretinde că vindecă (sic) cancerul.
[Din cauza] agitaţiei create în populaţie, Ministerul Sănătăţii dispune, în 1964, experimentarea preparatului respectiv la Spitalul Ministerului de Interne „Dr. Babeş“. Concluziile experimentării fiind negative, Ministerul Sănătăţii interzice folosirea medicamentului.
[Interdicţia] nu a fost respectată de Leontopol, Dănilă şi Andronescu şi, în anul 1968, [urmare a] unor relaţii create, vine în ţară, fără niciun anunţ, o fetiţă din Belgia, ai cărei aparţinători solicită tratamentul cu „Antiblastic L“ pentru vindecarea leucemiei de care [copilul] suferea. Ministerul Sănătăţii, pus în faţa unui fapt împlinit, aprobă tratamentul bolnavei respective care, însă, ulterior a decedat.
Cu această ocazie se produce un conflict între dr. Leontopol şi restul grupului, grup care se desface.
Agitaţia în masa de bolnavi a continuat, motiv pentru care Ministerul Sănătăţii, în luna iunie 1968, numeşte un alt colectiv de experţi din Institutul Oncologic Bucureşti alcătuit din: dr. G. Aldea, dr. Al. Trestioreanu, dr. V. Bunescu şi dr. I. Rucăreanu, pentru verificarea pretinselor vindecări ale lui Leontopol şi Andronescu. Concluzia finală şi a acestei Comisii este tot negativă: „aşa-zisul tratament anticanceros aplicat de N. Andronescu şi M. Leontopol este total ineficace şi chiar primejdios şi că trebuie interzisă continuarea aplicării lui“. În acelaşi timp, produsul respectiv preparat de Leontopol şi Andronescu este trimis la Institutul de Stat pentru Controlul Medicamentului şi Cercetării Farmaceutice, pentru a [i se] studia şi experimenta toxicitatea şi [pretinsa] acţiune anticanceroasă. Din cercetările efectuate la Secţia de cercetare şi control biologic şi farmacologic a Institutului, a rezultat că produsul „nu are nicio acţiune anticanceroasă“.
Agitaţia a continuat în ciuda rezultatelor negative obţinute de foruri competente (Institutul Oncologic Bucureşti, Institutul de Stat pentru Controlul Medicamentului şi Cercetării Farmaceutice).
După cele trei verificări şefectuateţ, ca urmare a sesizării Ministerului Sănătăţii de către organele Ministerului de Interne, la data de 18.XII.1971, s-a decis instituirea unei alte Comisii (a IV-a) pentru o nouă verificare a preparatului respectiv.
În acelaşi timp s-a interzis dr. Leontopol practicarea ilicită a medicinii la domiciliul său.
Comisia respectivă a fost alcătuită din:
1. Academician prof. dr. doc. I. Moraru, vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale, directorul Institutului „Babeş“, ca preşedinte;
2. Prof. dr. doc. I. [C] Anastasatu, directorul Institutului de Ftiziologie, rectorul Institutului de Medicină şi Farmacie Bucureşti – membru;
3. Prof. dr. doc. I. Bîrzu, directorul Clinicii de Radiologie-Oncologie a Spitalului „Dr. I. Cantacuzino“ – membru;
4. Prof. dr. doc. Dan Alessandrescu, directorul Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului – membru;
5. Dr. doc. Gh. Vrejoiu, şeful Serviciului de Anatomie Patologică din Spitalul „Colţea“ – membru;
6. Dr. Puiu Stoiculescu, medic primar [Boli interne] la Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei de Medicină – membru, şi
7. Dr. V. Dragon, cercetător principal radioterapeut în Institutul Oncologic Bucureşti.
Comisia sus-numită a internat şi analizat un număr de 26 de cazuri. Din aceste 26 de cazuri:
a) 11 cazuri (anexa nr. 1):
*
„Michel“
1. Piaţa Revoluţiei de astăzi s-a numit până la evenimentele din decembrie ’89 – Piaţa Palatului, anterior – Piaţa Gh. Gheorghiu-Dej. După cum am scris cu un alt prilej, spre deosebire de alte capitale europene, nimic mai efemer în Bucureşti decât denumirile străzilor, bulevardelor şi pieţelor, mereu modificate după cum a bătut vântul schimbărilor politice.
2. Corneliu Mănescu (1906–2000), membru al Partidului Comunist Român din 1936 şi al CC al PCR din 1965 până în 1980. Ambasador al României la Budapesta şi Paris, preşedinte al celei de-a XXII-a Sesiuni a ONU. În 1989, a fost semnatar al scrisorii celor şase lideri de partid care îl criticau pe Nicolae Ceauşescu. La 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale.
3. Ion Gheorghe Maurer (1902–2000) – important lider politic comunist român. Preşedinte al Marii Adunări Naţionale (1958–1961), prim-ministru al României în perioada 1961–1974, membru al Academiei RPR din 1955.
4. Th. Burghele, chirurg şi urolog, profesor universitar şi rector al Institutului Medico-Farmaceutic (IMF) Bucureşti. După 1965, ajunge la un moment dat ministru al sănătăţii şi preşedinte al Academiei RSR.
5. Constantin Manea, fost şef de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu din 1962 până în 22 decembrie 1989.
6. Ion Bârzu, profesor de radiologie, conducător de clinică şi de doctorate la IMF Bucureşti.
7. Prof. dr. Octav Costăchel, director al Institutului Oncologic Bucureşti în perioada 1950–1978.
8. Julien Weverbergh (n. 1930), scriitor şi editor belgian. Între lucrările sale: Noapte în România (1989) şi Înapoi în România (1990).
9. Dorin Hociotă, profesor de otorinolaringologie, specialist în cofochirurgie, preşedinte al Societăţii Române de ORL (1979–1990), unul dintre medicii lui N. Ceauşescu. În 1991, după decesul profesorului, clinica din şoseaua Panduri primea denumirea de „Centrul Medical de Fonoaudiologie şi Chirurgie funcţională ORL «Profesor doctor Dorin Hociot㻓.
10. Ion Mânzatu (1932–2013) – fizician, scriitor şi politician. A înfiinţat Partidului Republican Român (1990) şi a candidat la funcţia de preşedinte al României (1992).
11. „Iubitul nostru lider politic şi sufletesc, ctitor al României moderne, înţelept cârmaci pe ale cărui tâmple s-a aşezat sarea tuturor furtunilor acestui final de veac (...) vă iubesc de mult şi sunteţi părintele meu bun şi v-am ascultat şi m-am făcut unul din nu mulţii purtători ai mesajului dumneavoastră de omenie (...)Tinereţea mea vă e dăruită. Alta nu voi avea. Vă iubesc nu demagogic, ci în intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, căreia îi sunteţi geniu tutelar (...)“.
12. Leontopol Mihai Ion s-a născut la 11 nov. 1927 în Caracal, ca fiu al lui Alexandru Ion şi Maria, moşieri, cu terenuri în jurul acestui sudic oraş al ţării, tatăl fiind de profesie avocat şi, deşi neîncadrat politic, după declaraţiile fiului: „simpatizant PSD – aripa de stânga“. Soţia – Liliana (n. Şerban), bibliotecară, la un moment dat, la Spitalul Colentina. În paralel, aceasta participă la producerea „prafurilor vindecătoare“ şi mai ales la distribuirea acestora prin vizitarea onor clientelei. L. locuia cu actuala sa soţie în casa familiei Şerban (numeroasă şi greu de întreţinut, după mărturisirile lui L.). Soţia are un frate în R. F. Germania, pe care l-a vizitat în 1973. O sursă binevoitoare, turnător al Securităţii, cu nume de cod „Barbu“ informează că L. are un cabinet neautorizat, pretinde pentru o consultaţie 200–300 de lei, vinde pliculeţele cu prafuri cu 20–25 de lei, în jurul casei se află în permanenţă diverşi escroci care-i fac reclamă relatând cum au fost ei vindecaţi de cancer. Aplică pe eventualele reţete pe care le eliberează o ştampilă rotundă din care nu este vizibil decât cuvântul „Institutul“.
13. Potrivit însemnărilor lui Adrian Păunescu, Leontopol ar fi murit la Bonn.
Surse
1. Arhiva CNSAS: I 259512/6 vol.; R 396440/2 vol. (pe numele Leontopol Ion Mihai)
2. ANR, Fondul CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, Adresa Ministerului Sănătăţii către CC al PCR, însoţită de informarea referitoare la verificarea medicamentului propus de dr. Leontopol Mihai pentru vindecarea cancerului „Antiblastic L“. Original. nr. 11/1972
3. Răzvan Mihai Vintilescu, Dr. Alfred Sapse, agentul Gerovital al lui Ceauşescu, Cotidianul, 18 sept. 2007
4. Academia de Ştiinţe Medicale – Disertaţie istorică. Nicolae Baltă, Ion Bruckner, Sanda Măgureanu, Constantin Dimoftache, Costin Cernescu, Emanuel Găleţescu, E
d. Academiei de Ştiinţe Medicale, Bucureşti, 2012
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe