De
câte ori citesc despre spiţeri de odinioară, e irepresibil faptul de a nu-mi
apărea în minte l’apothicaire Homais,
erou de plăsmuire literară, ca şi localitatea fictivă din Normandia unde trăia,
Yonville l’Abbaye. Aici, la capătul vieţii sale lipsite de satisfacţiile
visate, va sfârşi tragic Emma. Vinovată de această imediată conexiune mnezică
ar putea fi şi vreuna dintre versiunile transpunerii filmice – nu mai ştiu care
– a celebrului roman „Madame Bovary“. Dacă totuşi figura interpretului se
pierde în ceaţa uitării, detaliile asociate în carte personajului – atât de
magistral descris de Gustave Flaubert: nelipsitul fes de catifea cu ciucuri
aurii, papucii din piele verde, importanţa socială pe care şi-o atribuia,
mulţumirea de sine, pretenţia de a putea vorbi, en fin connaisseur, oricând despre orice, de la prepararea
dulceţurilor, oţeturilor şi lichiorurilor şi până la actualitatea ştiinţifică
din… ziare, prăvălia pe firmamentul căreia îi era scris numele cu litere aurii
–, revin intacte în memorie. Tot astfel, când cineva din generaţia mea, sau din
aceea de „mai sus“, evocă ce era farmacia de pe vremuri: cu receptura – locul de primire a reţetelor
magistrale, oficina – unde se
preparau medicamentele, cu balanţe şi greutăţi de mare precizie, mojare şi
flacoane de toate soiurile şi venena – dulapul
unde se păstrau sub cheie substanţele toxice, sticluţele pe care le primea
pacientul, frumos etichetate, cu dopul învelit în hârtie cerată – îmi amintesc
de îndată „Farmacia Hotăranu“, una dintre cele mai vechi din Capitală. Trecută
prin vâltorile istoriei – proprietate particulară, naţionalizată în 1953, poate
„redobândită“ astăzi –, supravieţuieşte, păstrându-se cvasiintactă la
intersecţia străzilor Vasile Lascăr şi Maria Rosettia. Ar fi putut
rivaliza (pentru arhitectura interioară), dacă edilii ar fi avut cultul
conservării patrimoniului, cu Muzeul Farmaciei din Sibiu, unde la etajul
clădirii a locuit însuşi Samuel Hahnemann… Văd şi acum proverbiala ordine care
domnea în aceste sanctuare ale fiicei lui Aesculapius – Hygeea – şi simt,
parcă, atmosfera eterurilor specifice de valeriană, melissă, ulei de levănţică
şi salvie. Farmacistul ca personaj de ficţiune e o prezenţă frecventă în
operele literare din epoci diverse (ex. spiţerul pauper, cel care-i vinde lui
Romeo otrava, riscând astfel din pricina sărăciei extreme pedeapsa capitală;
Monsieur Fleurant, din „Bolnavul închipuit“ – preţăluindu-şi clistirele şi
poţiunile etc.). Iar între farmaciile celebre (reale şi nu puţine din spaţiul
naţional): cea a spiţerului Winter din Oraviţa numită „Vulturul negru“,
deschisă la 1796, cea din Brăilă, înfiinţată de Ion Faltis în 1894, ori aceea
de la parterul Palatului farmacistului-savant Rozsnyay Mátyás, din Arad.
„Homais
încălcase legea din 19 Ventôse anul XI, articolul I, care interzicea oricărui
individ care nu deţine o diplomă să practice medicina“1. De aceea,
fu chemat în faţa procurorului şi admonestat. „Încet, încet, amintirea
mustrării se şterse şi el continuă, ca înainte, să dea consultaţii în spatele
farmaciei“1, concurâdu-l astfel neloial şi ilegal pe Charles Bovary,
soţul Emmei, pe care, interesat, îl curta.
Uzurparea titlului de
doctor – un delict
Tot despre exerciţiul ilegal al medicinii – îndeosebi – de către un farmacist e vorba în dosarul pe care îl am în faţă,
deschis pe numele farm. Ferdman2 din Tighina. La 24 mai 1929, dl
inspector general dr. Pascal, directorul Regiunii a VIII-a Sanitare Cernăuţi,
controlează farmacia purtând numele proprietarului. Nemulţumit, la plecare,
încheie un proces-verbal prin care constată că farmacia doamnei Ferdman e dirigeată în fapt de fiul acesteia,
farmacistul Ferdman, care nu se mărgineşte la treburile ce îi sunt cesionate,
ci acordă în incintă şi consultaţii medicale. Lucrurile nu se opresc însă la
acest aspect. Dl inspector observă murdăria şi dezordinea din oficină şi
dependinţe şi mai ales constată că ordonanţele medicale sunt suprataxate şi că
stupefiantele nu sunt toate trecute în registrul de toxice. Considerând că
toate acestea (practică medicală ilicită, carenţe de igienă, speculă, dezordine
în scripte) sunt abateri grave de la legea sanitară şi văzând şi avizul
ulterior solicitat Comisiunei Chimico-Farmaceutice No 491/929 aprobat de
Minister (Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Direcţiunea Generală a
Serviciului Sanitar, Serv. Farmacii şi Droguerii) cere ministrului sănătăţii şi
ocrotirilor sociale (dr. Vişoianu) sancţionarea. Printr-o Deciziune, Demnitarul – în numele căruia semnează un Paraschivescu
– decide ca dl farmacist Ferdman din Tighina, str. Sborului 43, să plătească o
amendă de lei 20.000, în folosul Casei Sănătăţii Publice Rurale. Cu drept de
apel în termen de cinci zile de la comunicare şi, în caz de neplată, amenda să
rămână definitivă, iar achitarea ei să fie urmărită de Administraţia
Financiară. Farmacistul respinge ca nefondată sancţiunea aplicată şi intentează
autorităţii sanitare un proces. Înfăţişările – bazându-se pe chichiţe
avocăţeşti – „beneficiază“ de amânări; judecata tărăgănează, avocatul şef al
Ministerului se dă de ceasul morţii că lucrurile se întind, aşa cum ţine gaia
maţul, adică 
impardonabil de mult… Pentru a-şi justifica lipsurile din
gestiune, Ferdman îşi cheamă în judecată o colaboratoare pe care o acuză de
malversaţiuni „comptabile“. Procurorul cere efectuarea unei percheziţii la
domiciliul pârâtei, unde se găsesc indicii de delapidare, inclusiv de substanţe
toxiceb.
În anii când se desfăşura acest proces –
exemplu de practică ilegală a medicinii – literatura naţională de specialitate
se îmbogăţea cu o lucrare pe cât de originală, pe atât de importantă şi amplă
din punctul de vedere al abordului tematic: „Tratatul complect de Medicină
Legală“ al profesorului Mina Minovici3. Un subcapitol, fundamentat
pe articole de lege, inclusiv pe texte din jurisprudenţa franceză, sursă de
inspiraţe pentru legiuitorii noştri de-atunci, este destinat aspectului etic şi
juridic al „Exerciţiului ilegal al medicinei“. Încă din primul paragraf,
profesorul M. Minovici citează art. 92, al.1 al Legii Sanitare: „Oricine exercită medicina, dentistica,
farmacia şi moşitul, în contra legii sanitare, e pedepsit cu o amendă de
200–2000 lei“. Recidiva e pedepsită cu închisoarea corecţională de la o
lună până la un an. Autorul citează prohibiţia cu privire la exercitarea
profesiunii de medic a persoanei care nu a dobândit titlul de doctor în
medicină. Titlu care se acorda la sfârşitul celor şase ani de studii, în urma
susţinerii unei teze (tipărite) de Doctor în Medicină şi Chirurgie, în faţa
unei comisiuni formată din corifei ai
profesiei. Sub incidenţa Legii cad şi farmaciştii care dau leacuri fără
prescripţie medicală, şi cu atât mai mult cei care consultă pacienţi… De
asemenea, e pasibil de pedeapsă şi fabricantul
care pune în comerţ produse, prezentându-le ca având o eficacitate terapeutică,
fără să mai fie nevoie de prescrierea şi administrarea lor de către medic.
Autorul dă exemplu cazul unui atare fabricant condamnat la amendă şi
închisoare. M. Minovici scrie că tribunale franceze au statuat că „delictul de
exerciţiu ilegal al medicinei e consumat nu numai când contravenientul e prins
asupra faptului – consultaţii medicale şi administrarea tratamentului – dar şi
atunci când îşi însuşeşte numai titlul de doctor: reclame, cărţi de vizită,
tăbliţă la casă (firmă, n.n.) etc.“ Uzurparea titlului de doctor e
sancţionabilă şi în cazul persoanei care publică – sub numele adevărat sau sub
un nume de împrumut – aşa-zisele sfaturi medicale. „Delict caracterizat cu atât
mai grav, că, după cum sună moţiunea Congresului presei medicale franceze ţinut
în 1900, acela care-l săvârşeşte se adresează la un număr extrem de mare de
persoane – cititorii ziarelor şi revistelor, broşurilor şi foilor volante de
reclamă, printre cari se recrutează victimele.“ Extinzând subiectul la practica
empirică, M. Minovici scrie: „Tot ca empiric e privit, şi deci vinovat de
exerciţiul ilegal al medicinei, şi farmacistul
care, în loc să se mărginească la analiza urinei (avea dreptul efectuării
unei astfel de analize chimice simple, n.n.), eliberează bolnavului o medicaţiune sau o specialitate farmaceutică (subl.
autorului), în baza rezultatului acelei probe de laborator. Mai mult: un farmacist parizian a fost condamnat la 2.000 franci daune
«pentru că ar fi cauzat agravarea unei răni, însărcinându-se el cu primele
îngrijiri şi împiedicând pe rănit de a se adresa unui medic.“ În sfârşit, în ce priveşte titlul academic,
„profesionistul doctor în farmacie, nu are dreptul de a semna «Doctor X», ci trebuie negreşit să precizeze doctor
în farmacie, pentru că altminteri se face vinovat de uzurpare de titlu, delict
asimilat cu acela al escrocheriei.“ E drept, au trecut mulţi ani de la apariţia
acestei legi şi a prevederilor ei. Asupra unora dintre acestea însă legiuitorul
actual ar fi trebuit să se oprească şi să reflecteze poate mai îndelungat dacă,
într-o formulare adaptată, nu meritau a fi păstrate, în pofida normelor atât de
permisive astăzi, cu privire la cei care: fără nicio pregătire în domeniu,
răspândesc aberante „sfaturi medicale“, propun regimuri alimentare şi
tratamente pretins „naturiste“, folosesc reclama audiovizuală pentru diferite
medicamente, pornind de acuze ale pacientului (uneori penibile pentru o
descriere în public) demonstrate cu nonşalanţă pe ecran sau declarate la
microfon.
Cojocarul
„farmacist“, lege şi birocraţie
O
firmă de produse medicamentoase „J. Dillan“, cu sediul în Bucureşti, str. Pitar
Moş nr. 4, prepara prin 1928 şi punea în vânzare sub numele „Syr. Dr. Guyot“ un
sirop (pectoral) pentru calmarea
tusei, foarte în vogă în prima jumătate a secolului al XX-lea, prescris
copiilor de până la 12 ani. De origine, reţeta aparţinea doctorului francez L.
Guyot („pharmacien de 1-ère classe“).
Astăzi, ambalajul medicamentului – o cutie de carton cu monograma L.G. şi
imaginea a doi copii îmbrăcaţi „mariner“, ca elemente de identificare –, a
devenit obiect de patrimoniu farmaceutic. Sub acelaşi brand, produsul apăruse şi sub formă de „bombonele“, comercializate
într-o cutie metalică aurie, uşor 
de purtat în buzunar, în interiorul căreia –
desigur, în scop publicitar –, se găsea o litografie înfăţişându-l pe dr. L. Guyot,laureat al Facultăţii de Medicină, un
bătrânel surâzător cu mustaţa în furculiţă. Cândva, în limbajul uzual în
laboratoarele de farmacie – când unor poţiuni era necesar să le îmbunătăţeşti
gustul –, se spunea: adaugă două-trei linguriţe de sirop Guyot! Nu apăruseră
edulcorantele. Dar ne îndepărtăm de subiect.
Un chimist sanitar, A. Body, avu
curiozitatea să cerceteze, făcând o analiză de laborator, siropul pus în comerţ
sub celebra marcă de firma bucureşteană din strada Pitar Moş. Şi să constate că
acesta conţine stupefiante,
neautorizate de Ministerul Sănătăţii. A. Body îşi asociază un medic, pe dr.
Elvir Grigorescu, şi
descind împreună la adresa sus-menţionată. Când văd ce
văd, li se face părul măciucă! Dresează pe loc un proces-verbal amănunţit şi,
pe cele mai legale căi, îl depun supremei autorităţi sanitare: Onor.
Ministerului Sănătăţii. Trec luni şi… nu se întâmplă nimic. Intrigat şi
exasperat de aşteptare, chimistul se reaşază la biroul său şi redactează un
memoriu adresat de această dată personal dlui ministru al sănătăţii şi
ocrotirilor sociale. Această piesă de dosar (spre deosebire de alta, vom vedea
imediat care) ajunge sub ochii demnitarului, păstrându-se, iată, pentru
posteritate, în Arhivele Statului.
Cu minime corecturi reproducem mai jos
pasaje din textul memoriului.
„Domnule Ministru,
Cu data de 18 ianuarie 1928 am depus [la
acest Minister] contra firmei J. Dillan, str. Pitar Moş No 4 – o reclamaţie în
care am arătat că J. Dillan a pus în fabricaţie Syr. Dr. Guyot cu stupefiante
neautorizate de Ministerul Sănătăţii. [Gravitatea faptului este sporită şi prin
aceea că] fabricarea a fost încredinţată unui tânăr care nu are nici-o
cunoştinţă farmaceutică, lucrând mai înainte la o 
blănărie. Concentraţia stupefiantelor a eşit cu 65% mai
mare la fiecare flacon de Syr. Dr. Guyot, ceea ce constituie un pericol pentru
sănătatea publică.
Pe lângă gravele fapte arătate mai sus, cu
ocazia anchetei ordonate de Ministerul Sănătăţii, instituită de dl dr. Elvir
Grigorescu, s’a mai constatat că J. Dillan nu poate să justifice lipsa a 50 gr
Cocaină cu care, după afirmaţiile dlui dr. Vârnav (?) s’a sinucis o doamnă la
Hotel «Athenée Palace». După ce s’au constatat atâtea lucruri grave, Ministerul
Sănătăţii a ordonat, în luna Aprilie 1928, anularea autorizaţiei de funcţionare
a firmei J. Dillan. Acest Ordin n’a fost însă executat, datorită diferitelor intervenţiuni în favoarea numitei firme. Ne
fiind mulţumit de acest rezultat, am depus din nou o reclamaţie Onor
Ministerului, susţinută de un delegat al Asociaţiei Farmaciştilor, după care
Ministerul Sănătăţii a ordonat o nouă anchetă, cu care ocazie s’au constatat şi
mai multe infracţii, (dar) de importanţă mai mică, decât în cazul Syr. Dr.
Guyot. Sunt însă şi acestea o dovadă că proprietarii firmei J. Dillan, pe lângă
rea-voinţă sunt incapabili de a ţine depozitul lor de medicamente conform
regulamentelor sanitare.
După a doua anchetă (26 ian., 1929),
Ministerul Sănătăţii a ordonat trimiterea la Parchet a procesului-verbal de
constatare. Din cauze inexplicabile, chiar după curgerea a cinci 5 luni, nu s’a
făcut acţiune publică contra Firmei J Dillan. şAceastă situaţie contrariantăţ
m’a
determinat – la sfatul şi concursul medicilor, farmaciştilor şi membrilor
Comisiei farmaceutice – şsă încep şi să ducţ o campanie în ziare contra sus
numitei firme. Abea după mai multe
articole, a eşit un comunicat oficial din partea Parchetului că proprietarii
firmei J. Dillan au fost daţi în judecată pe baza infracţiei contra legilor
sanitare a stupefiantelor.
Primul
proces a fost în ziua de 19 mai 1930 insuficient susţinut de reprezentantul
Ministerului Sănătăţii, lipsind din dosar primul proces-verbal de
constatare instituit de dl dr. Elvir Grigorescu, care conţinea tocmai faptele
mai grave. Încurajaţi de această situaţie, proprietarii firmei J. Dillan m’au dat în judecată pentru calomnie; prin urmare, pentru serviciile mele aduse Onor, Ministerului
Sănătăţii şi şpopulaţieiţ, arătând pericolul contra sănătăţii publice, drept
recunoştinţă sunt citat de tribunal ca inculpat (calomniator) în ziua de 20
septembrie 1930 (secţ. II, c.c.). Iar procesul contra J. Dillan a fost amânat
la 4 iulie 1931 (secţ. III, c.c.) şi se întrevăd posibilităţi că firma va fi
achitată, motivându-se «dosarul 
incomplect» [adaug], şi a insuficientei
susţineri a cauzei din partea Ministerului Sănătăţii, ceea ce va atrage după
sine condamnarea mea!
Deoarece
am susţinut o cauză socială dreaptă, vă rog să binevoiţi a ordona ca procesul
să fie susţinut în completul lui de reprezentantul Ministerului Sănătăţii şi
dosarul cu No 3253/929 de la Trib. Ilfov secţia III c.c. să fie recomplectat cu
procesul-verbal de constatare al dlui dr. Elvir Grigorescu, revenindu-se în acelaşi, timp la prima decizie: anularea autorizaţiei de funcţionare a
sus-numitei firme. Totodată, vă rog să binevoiţi a dispune ca să mi se
elibereze în dublu exemplar procesul-verbal de constatare «chipurile dispărut»,
pentru a putea beneficia de o apărare justă. Cererea mea din 26 febr. 1930
pentru obţinerea procesului-verbal în cauză nu a fost satisfăcută, primind
răspuns că nu se găseşte în dosarul respectiv, procesul-verbal fiind la
Parchet.
Primiţi, vă rog, Domnule Ministru asigurarea
prea (sic) deosebitului meu
devotament, chimist A Body.“
Moravuri şi năravuri perene ca pirul, dintre
toate buruienile, cea mai greu de stârpit. Dar – ca să fim în temă – menţionăm
informaţia relativ recentă că Agropyron
repens (pirul, adică) are (şi) multiple calităţi de plantă medicinală.
aImobilul la parterul
căruia se află farmacia a aparţinut farmacistului Gh. Hotăranu, frate cu
celebrul pediatru Ion Oreviceanu, nume cunoscut între cele două războaie
mondiale, proprietarul terenului pe care se va construi Spitalul Fundeni.
bDiferenţa între
perioada când Gustave Flaubert plasează acţiunea din „Madame Bovary“ (1835) şi
anul când farmacistul Ferdman este găsit culpabil de exerciţiu ilegal al
medicinii e de aproximativ 94 de ani. Moravurile (în provincie) rezistă, iată,
chiar şi un secol. Uneori ele revin şi peste o astfel de îndelungată curgere a timpului…
Calendarul republican (Ventôse, Floréal, Prairial etc) şi-a încetat existenţa
1806.
