Exegi monumentum aere perennius – Am ridicat un monument mai durabil ca bronzul, scria Horaţiu (Ode III. 30). Sunt cuvintele pe care le-am rostit atunci când am descoperit, din întâmplare, un obelisc modest din granit roz în parcul din spatele clădirii neoclasice a American Museum of Natural History, aflat la intersecţia dintre Central Park West şi strada 81, în Manhattan. Nu ştiam de existenţa lui, pentru că până acum nu mai parcasem în subsolul muzeului, iar monumentul e aproape invizibil printre copacii şi locurile de joacă de lângă intrarea în garaj. Când m-am apropiat, am văzut că una din faţete îl avea în basorelief pe Alfred Nobel. Pe alte două erau înscrise numele celor 309 americani care au primit premiul Nobel, începând cu Theodore Roosevelt (Premiul pentru Pace, 1906) şi terminând cu Paul Krugman, căruia îi citisem cronica săptămânală din New York Times în aceea dimineaţă (Premiul pentru Economie, 2008). O faţetă era goală, aşteptând liniştită numele celor ce vor veni, fără nicio îndoială, curând.
    M-am supus apoi unui test al cunoştintelor mele despre aceste personalităţi. Mi-a fost mai întâi uşor să-i identific pe unii dintre scriitorii pe care-i iubesc cel mai mult. Pe Sinclair Lewis (premiat în 1930) din care am citit în adolescenţă, în româneşte, Dodsworth, Babbitt, Arrowsmith şi Elmer Gantry (Arrowsmith şi Les Thibault a lui Roger Martin du Gard, şi el laureat al premiului Nobel, au fost cărţile care m-au determinat să devin medic). Apoi pe Faulkner (1949), Hemingway (1954) şi Steinbeck (1962), pe care îi citesc şi recitesc de-o viaţă. În sfârşit, Saul Bellow (1976) şi Isaac Bashevis Singer (1978), descoperiţi numai după ce am ajuns la New York în 1977, dar nu mai puţin importanţi pentru cine sunt şi cum gândesc astăzi. Şi încă patru, poeţi sau dramaturgi, pe care-i ştiu mai mult dintr-un sentiment de obligaţie culturală, dar fără să simt o legătură afectivă: Eugene O’Neill (1936), T. S. Eliot (1948), Czeslaw Milosz (1980) şi Joseph Brodsky (1982). Numai cărţile scrise de Pearl Buck (1938) şi Toni Morrison (1993) îmi erau necunoscute.
    Am recunoscut, cu uşurinţă, şi multe din numele laureaţilor americani ai Premiului pentru Pace, începând, desigur, cu Martin Luther King (1964), Henry Kissinger (1973), Elie Wiesel (1986), Jimmy Carter (2002) şi Al Gore (2007). Aici însă am stat mai „prost“ decât la Premiul pentru Literatură, unde ştiam multe despre 10 din cei 12 premiaţi, căci nu auzisem niciodată despre 9 din cei 21 de laureaţi (nume ca Elihu Root, Charles Dewes, Frank Kellogg, Emily Balch sau Norman Borlaug).
    Am început apoi, cu sentimentul celui care ştie că va pierde la scor, confruntarea cu lista celor 92 de americani care au primit Premiul Nobel pentru Medicină. Motivul pesimismului meu era următorul: practic medicina în Statele Unite din 1977 şi unul sau mai mulţi americani au primit Premiul Nobel pentru Medicină în 25 din cei 32 de ani care au trecut de atunci. Cu toate acestea, nu am reuşit, înainte de a citi lista, să-mi amintesc niciun nume sau descoperirea pentru care s-a decernat acolada supremă din ştiinţă. În fiecare an citesc numele noilor laureaţi undeva în pagina 10 din New York Times; dacă persoana este din New York, cum se întâmplă des, apare şi o fotografie şi un scurt interviu în care profesorul relatează amuzat reacţia soţiei la telefonul matinal de la Stockholm. După aceea, citesc paginile editorialelor până îmi termin cafeaua şi plec la facultate sau la spital, unde evenimentul e pomenit numai de cei care-l cunosc personal pe laureat.
    Dar înapoi la examen. Iată-i pe cei al căror nume îmi era cunoscut: George Whipple (care a descoperit primul tratament al anemiei pernicioase, 1934), Philip Hench şi Edward Kendall (pentru introducerea tratamentului cu corticosteroizi în artrita reumatoidă, 1950), Selman Waksman (pentru sintetizarea streptomicinei, 1952), James Watson (pentru structura acidului dezoxiribonucleic, 1962), George Em. Palade (pentru evaluarea inframicroscopică a organelelor intracelulare, 1974) şi Baruch Blumberg (pentru descoperirea virusului hepatitei B, 1976). Deci şapte din 92 şi toţi oameni despre care ştiam dinainte de sosirea mea în Statele Unite.
    Am să adaug numai că monumentul obscur din parcul muzeului nu a fost ridicat de una din academiile naţionale, de o universitate, de un grup de foşti studenţi, sau de publicul larg. Este un cadou făcut de guvernul Suediei poporului american.