Newsflash
Reportaje

Eduard Buchner, laureatul Nobel ucis de schijele unei grenade românești

de Prof. dr. Octavian BUDA - apr. 13 2018
Eduard Buchner,  laureatul Nobel ucis de schijele unei grenade românești
Savanții germani și Primul Război Mondial

La 4 octombrie 1914, 93 de personalități marcante ale culturii şi ştiinţei germane au făcut corp comun în jurul împăratului lor. Gestul lor solidar s-a dorit, înainte de toate, un apel către statele neutre ale Europei de la începutul Primului Război Mondial, menit să contracareze în plan intelectual toate acţiunile şi reproşurile adresate Germaniei de inamicii acesteia, în frunte cu Franţa.
„Manifestul către cultura lumii” (Aufruf an die Kulturwelt), aşa cum s-a numit documentul, a fost inţiat de dramaturgul Ludwig Fulda. Redactat în maniera programatică şi combativă a celor 95 de teze ale lui Martin Luther, care au deschis drumul protestantismului în 1517, textul s-a dorit un fel de vestitor al „adevărului istoric” din punctul de vedere al Germaniei beligerante. Înainte de toate, în document se susţinea că nu Germania a declanşat războiul şi că, în toţi cei 26 de ani de guvernare până la război, Wilhelm al II-lea ar fi fost un garant al păcii mondiale. Porecla de „Attila” pe care Wilhelm şi-a atras-o din partea francezilor şi englezilor era considerată profund nedreaptă, iar acţiunea în Belgia era descrisă ca o salvare a micului principat de la disoluţia ordonată de Antanta. Invocând moştenirea culturală lăsată de Kant, Goethe şi Beethoven, elita germană cerea, pe un ton imperativ şi în numele celor 70 de milioane de locuitori ai imperiului, un act de credinţă: „Glaubt, daß wir diesen Kampf zu Ende kämpfen werden als ein Kulturvolk!” – „Credeţi-ne, vom lupta până la sfârşit ca o naţiune civilizată!”.
Lista celor 93 de semnatari este impresionantă, formată din filosofi, istorici, teologi, scriitori, dramaturgi, artişti plastici, arhitecţi, dar mai ales din corifei ai ştiinţei: de la Max Planck, fondatorul fizicii cuantice, la Conrad Röntgen, descoperitorul razelor X, de la Emil Fischer, care a dezvoltat chimia organică, la Wilhelm Ostwald, unul dintre iniţiatorii chimiei fizice, toţi laureaţi ai premiului Nobel. Şi lista marilor savanţi nu se termină aici: Ernst Haeckel, promotorul german al darwinismului, Wilhelm Wundt, deschizător de drumuri în psihologia experimentală, fizicienii Nobel, Philipp Lenard (descoperirea radiaţiilor catodice, devenit mai târziu nazist marcant), Wilhelm Wien (radiaţiile calorice) şi Walther Nernst (descoperitorul celei de-a treia legi a termodinamicii).
Cortegiul medicilor semnatari este format din microbiologii Emil Adolf von Behring şi Paul Ehrlich (ambii laureaţi Nobel), Wilhelm von Waldeyer (anatomistul care a propus termenii de neuron şi de cromozom), Albert Neisser şi August von Wassermann, ambii deschizători de drumuri în studiul şi tratamentul bolilor venerice. Doi mari chimişti ies în evidenţă, laureaţi Nobel, Fritz Haber (care a folosit clorul ca armă chimică în bătălia de la Ypres, în mai 1915) şi Adolf von Baeyer (care a sintetizat indigoul şi a revoluţionat chimia industrială). Răspunsul cultural al Antantei nu s-a lăsat aşteptat: în mai puţin de trei săptămâni, la 21 octombrie 1914, savanţii britanici vor răspunde, la rândul lor, cu aceeaşi măsură. Se intra astfel în logica implacabilă a războiului... Iar în decembrie 1918, victoriosul prim-ministru şi medic Georges Clemenceau nu a uitat să repună pe tapet gestul savanţilor germani de la începutul războiului, gest pe care l-a considerat o veritabilă crimă de război (1).

Eduard Buchner, laureat Nobel pentru chimie, 1907

De această stare de spirit „electrizantă” a războiului se va molipsi şi germanul Eduard Buchner, elevul chimistului Adolf von Baeyer, unul dintre semnatarii manifestului. Eduard Buchner s-a născut la München, la 20 mai 1860. Tatăl său, Ernst Buchner, a fost profesor de medicină legală în acelaşi oraş universitar. Eduard a fost iniţial atras spre o carieră comercială, dar după moartea prematură a tatălui, fratele său, cu zece ani mai mare, Hans, i-a deschis calea către ştiinţele naturii. Astfel, şi-a continuat studiile la Institutul botanic din München, unde a lucrat alături de elveţianul Carl von Naegeli (adversar al teoriilor darwiniste, dar promotor al conceptului biologic de ortogeneză – prin care susţinea că toate organismele biologice sunt programate să urmeze o cale de perfecţionare naturală). Cu ajutorul unei burse de trei ani din partea Facultăţii de Filozofie, a reuşit să-şi termine studiile universitare. Dar, înainte de toate, avea să-şi întâlnească mentorul, pe Adolf von Baeyer. Cu sprijnul acestuia, şi-a început cercetările în chimie şi, în special, în domeniul care îi va aduce notorietatea internaţională: biochimia fermentaţiei. La Institutul de botanică şi-a publicat, în 1885, prima lucrare – „Influenţa oxigenului în procesul de fermentare”.
Va pleca apoi la Erlangen să lucreze timp de trei ani cu cel care avea să devină laureatul Nobel pentru chimie în 1902, Emil Fischer (cu contribuţii majore în sinteza zaharurilor şi a proteinelor, de asemenea, semnatar al manifestului), şi el elev al lui von Baeyer. În 1888, Hans Buchner şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din München cu Theodor Curtius şi a devenit lector asistent în laboratorul de chimie organică al aceluiaşi von Baeyer. Profesorul îi va acorda un sprijin bănesc cu care îşi va deschide un mic laborator de chimie la Tübingen. Aici a efectuat, în 1893, asistat de fratele său Hans, primele experimente cu fermenţi. Hans Ernst Buchner (1850–1902) a fost bacteriolog, iar în 1894 a devenit profesor şi directorul Institutului de Igienă din München, succedând unuia dintre cei mai mari igienişti din istoria medicinei, Max von Pettenkofer. Hans Buchner a fost unul dintre pionierii imunologiei, iar moartea sa prematură, în 1902, l-a privat de un premiu Nobel. El a fost primul savant care a arătat că în sânge există o substanţă capabilă să distrugă bacteriile şi microorganismele, numită de el „alexină”.
Un alt laureat Nobel, Paul Ehrlich, va numi această substanţă „complement”, în cadrul unor reacţii în cascadă de apărare microbiologică a organismelor, ea stând la baza funcţionării sistemului imunitar. Contribuţiile celor doi fraţi Buchner au jalonat, aşadar, medicina modernă, ei fiind deschizători de drumuri în domenii de cercetare care au dat numeroşi laureaţi ai premiului Nobel pentru medicină sau chimie.
Dar să facem un mic salt în timp şi să ajungem la marele Louis Pasteur şi faimoasa sa teorie a fermentaţiei. A fost odată un berar la Lille, pe nume Bigo. Şi acest berar avea un băiat care studia chimia la facultatea din oraş. În 1856, domnul Bigo producea alcool provenit din fermentaţia sucului de sfeclă de zahăr, numai că la o parte din butoaie, în loc să obțină băutura alcoolică cu gust dulceag, lichidul devenea acru, de nebăut. Şi asta afecta buzunarul berarului nostru. El a apelat la profesorul băiatului său, nimeni altul decât Louis Pasteur.
Savantul a studiat la microscop cele două lichide şi a constatat că acolo unde era alcool erau prezente celulele de drojdie şi dioxid de carbon. Pasteur a arătat că atunci când celulele de drojdie se divid şi se înmulţesc, ele produc alcool şi bioxid de carbon; în schimb, acolo unde lichidul era acru, celulele de drojdie dispăruseră, fiind înlocuite de bacterii care produceau acidul lactic răspunzător de gustul neplăcut. Fermentaţia era, aşadar, definită ca un proces biologic produs cu concursul unor celule vii, precum cele de drojdie (2). Şi, cu o singură excepţie (chimistul german Justus von Liebig), timp de peste 35 de ani, nimeni nu a îndrăznit să schimbe această paradigmă vitalistă!
Eduard Buchner a pregetat însă să-l înfrunte pe Louis Pasteur. Ca şi von Liebig, Buchner a intuit că procesul de fermentaţie este unul chimic, nu unul biologic, care presupune existenţa unor celule vii (precum cele de drojdie). Geniul lui Buchner a constat în realizarea, în 1896, la Tübingen, a unor serii de experimente simple, care au demonstrat că fenomenul este produs de un agent chimic din interiorul celulei de drojdie. Experimentul a constat în producerea unui extract, un macerat din drojdie în care nu mai există celule vii. El a demonstrat că acest extract putea fermenta zahărul şi că nu sunt necesare celule vii pentru a produce fermentaţia respectivă. Extractul era produs din celule uscate, pisate cu ajutorul mojarului şi al pistilului. Prin fragmentare, conţinutul celulelor era astfel eliminat şi mixtura devenea umedă. Amestecul era apoi introdus într-o presă, iar sucul rezultat conţinea glucoză, fructoză, maltoză şi dioxid de carbon, generând o fermentaţie care acţiona uneori şi câteva zile. Investigaţiile microscopice nu au evidenţiat nicio celulă vie de drojdie în extractul respectiv (2).
Buchner a emis ipoteza că în celulele din drojdie se secretă nişte proteine, acestea fiind cele care produc fermentaţia zaharurilor. Aşadar, fermentaţia are loc în interiorul celulei, iar purtătorul capacităţii de fermentare este o substanţă, pe care savantul reuşeşte să o izoleze şi pe care o denumeşte „zimază”. Buchner descoperă în acest fel prima enzimă din istoria medicinei şi îşi publică rezultatul în 1903. Chimistul german, asistat de fratele Hans şi de Martin Hahn, a reuşit atunci să schimbe una dintre paradigmele biochimiei şi medicinei moderne, de la Louis Pasteur încoace (4).
Graţie experimentelor lui, a apărut o nouă disciplină biomedicală – enzimologia – şi a fost răsplătit pentru aceasta, în 1907, cu premiul Nobel pentru Chimie (5). Preşedinte al Societăţii Germane de Chimie (1904) şi membru al Academiei de Ştiinţe Leopoldina (din 1909), Eduard Buchner ajunge profesor de chimie la Universitatea din Würzburg, unde îl găseşte începutul Marelui Război.

Pe cele două fronturi ale Marelui Război

Pentru Buchner, voluntariatul pe front a fost o datorie de onoare. La nici trei săptămâni de la începutul războiului, la 14 august 1914, conduce în calitate de căpitan o companie de artilerie, mai întâi în Lothringen şi apoi în nordul Franţei, la Cambrai.
Decorat cu Crucea de Fier, Buchner va participa apoi, în Prusia Orientală, la Bătălia din februarie 1915 de la Lacurile Mazurice. Bătăliile de pe Lacurile Mazuriene au fost ofensive ale Imperiului German de pe Frontul de Est în prima parte a Primului Război Mondial, menite să respingă înaintarea armatei ruse de-a lungul întregului front şi, astfel, scoţând-o de pe teritoriul german. O continuare a înaintării germane nu a mai fost posibilă din cauza sosirii Armatei a zecea ruse pe flancul stâng al germanilor. Mai mult, obiectivul de a scoate Rusia din război nu s-a mai realizat. Buchner ajunge la Vilnius în iarna lui 1915–1916 şi este promovat la rang de maior.
Se reîntoarce însă, la insistenţele colegilor, la Universitatea din Würzburg, unde îşi continuă cercetările ştiinţifice şi unde, la 10 mai 1917, ţine o conferinţă cu noi aspecte ale fermentaţiei şi acţiunii enzimatice. Avea să fie ultima lui expunere publică. Destinul îşi urma drumul său implacabil. Într-una dintre ultimele sale scrisori, Buchner, la cei 57 de ani, clama statu-quoul de pe front: „Actuala situaţie în care s-a ajuns în acest război mă face să mă întreb dacă nu ar trebui ca fiecare dintre noi să contribuie cât de puţin la schimbarea la scară mare a acestei situaţii”. Iar „schimbarea” a venit odată cu intrarea României în Marele Război, ca ţară beligerantă de partea Antantei, începând cu august 1916.
Buchner se decide să plece, la 29 iunie 1917 (exact la trei ani de la atentatul de la Sarajevo), ca voluntar pe Frontul de Est, în România. Savantul german ajunge în apropiere de Focşani, cu foarte puţin timp înaintea declanşării operaţiunilor militare de la Mărăşeşti. Bătălia de la Mărăşeşti s-a constituit într-o serie de acţiuni militare complexe desfăşurate în perioada 6–19 august 1917, în zona Vrancei, în spaţiul dintre râurile Siret şi Putna şi aliniamentul Muncelu-Mărăşeşti. Bătălia a avut ca rezultat blocarea ofensivei germane şi stabilizarea frontului din zonă, până la sfârşitul conflagraţiei. Confruntarea a opus armata română (forţele Armatei 1) şi forţe aparţinând imperiului Rus – aflate în defensivă – trupelor germane (Armata a 9-a) – aflate în ofensivă. Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului şi înaintarea pe valea Siretului, spre Adjud, pentru a se face joncţiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz şi realizarea unui cap de pod la est de Siret. Prin durată, proporţii şi intensitate, bătălia de la Mărăşeşti a fost cea mai mare de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial (6).
Maiorul Buchner conducea la acel moment un efectiv format din 16 companii şi s-a implicat din plin, încă de la începutul ostilităţilor de la Mărăşeşti. Efectivul său era subordonat Armatei a 9-a germană – sub conducerea general-locotenentului de infanterie Johannes von Eben.
La 8 august, a fost însărcinat cu deplasarea companiei bavareze de artilerie nr. 136, menite să ducă pe front muniţie, odată cu începerea ostilităţilor de pe linia Mărăşeşti. La 10 august, a plecat cu compania din Focşani spre nord, unde a ajuns la Bătineşti, la circa 15 kilometri sud de Mărăşeşti. Bătineştiul a fost un caz tipic de localitate mică prinsă ca într-o menghină între cele două fronturi. Bombardamentele, care au durat din ianuarie până în august 1917, au dărâmat din temelii aproape tot satul. N-au mai supravieţuit nici biserica, nici şcoala, nici primăria, ci doar câteva ziduri fantomatice, pe ici şi colo (7). Buchner rămâne aici peste noapte şi prinde zorii zilei fatidice de 11 august.
O hartă publicată în Austria, în 1936, cu mişcările de trupe din timpul luptelor de la Mărăşeşti, ne permite cu multă precizie să reconstituim în acele zile dramatice „ultimul drum” al lui Eduard Buchner (8). Corpul german care a plecat înspre nord la 10 august, de lângă Focşani (de la Odobeşti), a fost Corpul Alpin german – una dintre marile unităţi operative ale Armatei Imperiale Germane, comandată de general-locotenentul Konrad Krafft von Dellmensingen, artilerist şi „părintele” trupelor de vânători de munte germani de pe front. Harta indică indubitabil că doar acest Corp Alpin s-a mişcat în zona Bătineştilor în perioada 10–12 august, cu încercarea de învăluire a frontului dinspre nord-est, prin Panciu. Buchner, aşadar, a însoţit acest corp, iar în faţa germanilor s-au aflat apărătorii frontali ai Mărăşeştilor: soldaţii români ai Diviziei 13 Infanterie condusă de generalul Ioan Popescu „Sanitarul” (care a fost şi şef de stat major a Direcţei 6 Sanitare din Ministerul de Război). În acea zi de 11 august, după o încleştare de circa şase ore, în care trupele au rămas pe loc, Buchner este rănit la coapsa stângă de schijele unei grenade româneşti (9).

Un sacrificiu absurd

Buchner, având o plagă deschisă sângerândă, este transportat de urgenţă înapoi la Focşani (pe un culoar asigurat de Divizia 89 Rezervă germană), iar pe drum, la Făurei, este bandajat, cu mâinile tremurânde, de unul dintre elevii săi, incapabil să-şi ascundă emoţia în faţa profesorului. În lazaretul nr. 28 de la Focşani, savantul se simte mai bine şi chiar îi scrie soţiei, la 12 august, că „es sei sehr glücklich gegangen... von der Kolonne nur noch vier Pferde tot” – „am scăpat cu mare noroc... doar patru cai au murit”, trăind cu speranţa că va fi repatriat în scurt timp (10). Numai că în noaptea următoare, spre 13 august, infirmierii sunt treziţi de gemetele profesorului. Era însă prea târziu. O embolie, o septicemie supraacută sau un şoc traumatic, oricare ar fi putut să-i grăbească sfârşitul. Să nu uităm, antibioticele şi antiinflamatoarele apar abia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Or epidemiile de tifos şi problemele de igienă făceau ravagii în acel moment. Buchner a fost înmormântat a doua zi, la 14 august 1917, în cimitirul soldaţilor germani de la Focşani.
Urmând firul tragic al acestei poveşti, o vizită la cimitirul german de la Focşani este copleşitoare. Porţile sunt închise cu un lacăt, iar pe o placă, la intrare, este scris: „Aici odihnesc ostaşi români, ruşi, germani, austrieci şi unguri, căzuţi în războiul 1916–1919”. Se arată că cimitirul a fost „construit de Societatea Cultul Eroilor, Comitetul Central Bucureşti, cu concursul Guvernului German 1931–1932”. Dacă suni la soneria de la intrare, apare o doamnă care îţi deschide poarta şi te lasă să faci câteva poze.
Cimitirul este azi într-o stare impecabilă. La baza crucii înalte şi negre de la capătul celălalt al cimitirului există o placă pe care scrie: „Aici se odihnesc 1.719 soldaţi germani cu nume cunoscute şi 1.237 cu nume necunoscute, care au căzut în cel de-al Doilea Război Mondial sau au murit ca urmare a acestuia”. Români, ruşi, germani, austrieci, unguri, toţi odihnesc împreună, aici, în pământul Focşaniului (11).
Crucea lui Buchner este uşor de găsit. Crucile sunt fără fotografii, au doar nume, unele mai au și date de naştere sau de deces. Totul este aliniat, iar pe zidurile cimitirului sunt puse plăci funerare, în aceeaşi ordine impecabilă. Pe aleea principală, în stânga, unde sunt înmormântaţi ofiţerii germani, l-am „întâlnit” pe laureatul Nobel. Un lucru este cert: el a fost înmormântat individual, nu a fost pus într-o groapă comună, apoi reorganizarea cimitirului din perioada interbelică a păstrat intacte osemintele tuturor ofiţerilor, fiecare având la căpătâi o cruce de piatră. Şansa repatrierii osemintelor este minimă, ea ţine de o fereastră de oportunitate pe care doar anii 1931–1932 ar fi putut să o deschidă. În orice caz, nu avem până acum informaţii care să confirme o eventuală reînhumare la München.
Evident, moartea acestui mare savant a şocat comunitatea ştiinţifică. Germanii au publicat un ferpar emoţionant în revista Societăţii germane de chimie. Rămâne totuşi o întrebare, lăsând la o parte voluntarismul său, impregnat de Manifestul celor 93: oare ce căuta Eduard Buchner la limita Frontului de Est, în Vrancea?
Nu poate fi evitată asocierea cu celălalt mare chimist, Fritz Haber, şi el laureat Nobel în 1918, considerat „părintele” folosirii armelor chimice în Marele Război, pe frontul de Vest, la Ypres. Cert este însă că arme chimice au fost folosite şi pe frontul de Est, împotriva ruşilor, mai precis în vara lui 1915, la Rawka, în sudul Poloniei (12).
Destinul lui Buchner s-a frânt după numai o lună şi jumătate de la venirea în România, iar armele chimice nu au fost folosite în sudul Moldovei. Cuvintele, încărcate de suferinţa unei pierderi absurde, cu care colegul său, Carl Dietrich Harries (9), încheia evocarea savantului german, în 1917, rămân şi astăzi perfect valabile: „Laureaţii premiului Nobel sunt suveranii ştiinţei şi, la fel ca şi capetele încoronate, ei trebuie să fie feriţi de distrugerile războiului, chiar şi împotriva voinţei lor”.
Autorul mulţumeşte, pe această cale, celor care au sprijinit apariţia acestui articol: Dr. Horia Berceanu, Cristian Scarlat (Asociaţia Stindard) şi Daniel Obreja.

Notă autor:

1. Jürgen von Ungern-Sternberg, Wolfgang von Ungern-Sternberg. Der Aufruf „An die Kulturwelt!”: das Manifest der 93 und die Anfänge der Kriegspropaganda im Ersten Weltkrieg, Franz Steiner Verlag, Stuttgart, 1996

2. Louis Pasteur. Mémoire sur la fermentation alcoolique. Comptes rendus hebdomadaires des séances de l’Académie des sciences, 45 (1857), pp. 1032–1036

3. Eduard Buchner. Alcoholische Gährung ohne Hefezellen. Berichte der Deutschen Chemischen Gesellschaft, 30 (1897), S. 117–124, pp. 117–124

4. Eduard Buchner, Hans Buchner, Martin Hahn. Die Zymasegärung, Untersuchungen über den Inhalt der Hefezellen und die biologische Seite des Gärungsproblems. R. Oldenbourg, München und Berlin 1903

5. https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/chemistry/laureates/1907/buchner-bio.html

6. Gheorghe Dabija (gen.). Armata română în răsboiul mondial (1916–1918), Vol.III, Tipografia „Lupta”,
N. Stroilă, Bucureşti, 1934

7. http://www.ziaruldevrancea.ro/special/educatie/20613-monografia-batinesti-la-585-de-ani-de-atestare-documentara.html

8. Edmund Glaise-Horstenau. Österreich-Ungarns letzter Krieg 1914-1918. Vol. 5: Das Kriegsjahr
1916; 2. Beilage, Verlag der Militärwiss. Mitteilungen, Wien, 1932

9. Carl Harries. Eduard Buchner. Nachruf. Berichte der Deutschen Chemischen Gesellschaft, 50 (1917), pp. 1843–1876

10. Rolf Ukrow. Nobelpreisträger Eduard Buchner (1860–1917). Ein Leben für die Chemie der Gärungen und – fast vergessen – für die organische Chemie. Diss. Fakultät des Geisteswissenschaften der Technischen Universität Berlin, 2004, D83

11. http://www.monitorulvn.ro/articole/galerie-foto-istoria-focsaniului-poate-fi-salvat-cimitirul-nem-esc-e-dovada-suprema_2_168752.html

12. http://en.wikipedia.org/wiki/Chemical_weapons_in_World_War_I

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe