Într-o zi senină, dar
răcoroasă, îmi propusesem să parcurg satele aflate între Aleşd şi Beiuş, de-a
lungul drumului judeţean 764, care traversează, de la nord la sud, munţii Pădurea
Craiului, aflaţi la vest de masivul Vlădeasa. O distanţă de 67 km, nici prea
mare şi nici prea mică, astfel încât de dimineaţă şi până seara să pot discuta
cu localnici şi cu medici de familie. Satul Aştileu, locul unde se afla şi primăria
comunei cu acelaşi nume, era aproape, la câţiva kilometri de Aleşd.
Munca, drumurile şi
bota!
– Unde
este dispensarul? am întrebat un bătrân ce mergea sprijinindu-se într-un
baston (o botă, aveam să aflu curând
că se numeşte, meşterită de el). Nu m-a auzit. A fost nevoie să-l rog pe şofer
să oprească şi să-l întreb de aproape.
– Mă iertaţi, domnule! Mi-i slabă tare
urechea.
– Unde
găsesc un doctor? îl întreb, strigând aproape cuvintele.
– Aaa, doctor! Mergeţi tot înainte, sus, la
Refractara, fosta fabrică de cărămidă! Vă duce drumul. Acolo îi dispensarul.
– Câţi
ani aveţi?
– 96.
– Sunteţi
de-aci, din Aştileu?
– Nu, eu sunt din Pădurea
Neagră (un cătun din Munţii Popliş, dincolo de Poiana Florilor). Merg la un
prunc, în Zece Hotare, să-i pun nişte ventuze. O fo’ la pădure, la lemne şi o răcit.
O făcut, zice, o aprindere la plămâni.
– Şi nu
o chemat doctorul?
– Doctor!? Doctor e
doar jos, la Şuncuiuş. Nu se urcă sus pe munte, că-i drumu’ prost şi n-are cu
ce să cumpere benzină. Şi ce să-i facă?! Îi dă acolo nu ştiu ce boabe (pastile)
şi-alea costă bani. De unde? La pădure, mere pentru alţ’ şi bani îs puţini. Are
40 de ani, da’ carte de muncă ioc!
– Dv.
ce-aţi lucrat?
– La şamotă, muncitor,
maistru. Am făcut cuptoare peste tot prin ţară. Şi la Hunedoara, şi la Reşiţa. Şi
lucru şi-acum, cum mă vedeţi. Am făcut un cuptor de ars cărămidă. – Aţi
fost vreodată la doctor?
– Doar când m-or luat în
armată, pe front. Ne controlau să vadă de suntem buni de trimis la moarte.
– Câţi
copii aveţi?
– Şapte, domnule. Şi
niciunul nu are sărvici.
– Şi nu
vă e greu să mergeţi pe jos? Sunt mai bine de 30 km de acasă până la fecior.
– Asta mă ţine,
domnule. Munca, drumurile şi bota! adaugă, zâmbind.
– Bota?!
– Da.
Şi, continuând să zâmbească, a deşurubat
mânerul de lemn, a pus-o la gură şi a tras o duşcă, şi-apoi mi-a întins-o şi
mie.
Cartea face diferenţa
– Ooo, cât mă bucur că aţi venit. Noi avem
toate numerele din Viaţa medicală,
este sursa noastră de informare, cordonul ombilical. Cum de-aţi ajuns aici?
La cabinetul din Aştileu al doctorului Cornel
Albuţ a fost de ajuns să-mi spun numele. Într-o cămăruţă în care abia aveau loc
un pat şi o chiuvetă pe o latură şi o măsuţă şi un dulăpior de medicamente pe
cealaltă, tocmai îi făcea o injecţie cu penicilină unui pacient.
– Ce
necazuri aveţi?, l-am întrebat eu.
– Am răcit, pe şantier, la lucru. Dacă n-am
învăţat carte când eram mic...
– Dl
dr. Albuţ a învăţat carte şi tot aici a ajuns.
– Tot aici, însă...
– Însă
ce?
– Vedeţi dv., eu sunt
pentru toţi „Măi, Vasile“ şi nu „Domn’ doctor“!
La fel ca în vechea
epocă
– Noi suntem aici de peste trei decenii – a
început să povestească dr. Albuţ, imediat ce a terminat cu pacienţii. Am avut şi
centru de permanenţă timp de cinci ani. L-au desfiinţat, aşa s-a întâmplat cu
toate. E păcat, mulţi pacienţi, inclusiv urgenţe, erau îngrijiţi la noi, nu mai
aglomerau spitalele.
– Vă
rog, un scurt autoportret.
– Numele meu este Albuţ
Cornel. M-am născut la 20 octombrie 1952, în Ortiteag, un sat aflat aproape, am
terminat la Cluj-Napoca, Institutul de Medicină, în 1978, cu prima generaţie de
stagiari, şi-am venit acasă. Eu sunt pământean, nevasta-mea, Albuţ Corina
Maria, e din Arad, de la Agrişul Mare, în apropiere de Pâncota, tot medic de
familie, cu studii de Pediatrie. După terminarea stagiului la Oradea, am fost
repartizaţi la Aştileu şi lucrăm aici de 33 de ani. Am avut locuinţă de
serviciu, sus, în întreprinderea Helios (numele de după 1990). Au fost însă
revendicate clădirile şi n-am mai putut rămâne. Ne-am cumpărat pământ în Aleşd şi
ne-am ridicat, de câţiva ani, o căsuţă a noastră. De aici şi până acasă sunt
cam 5 km. Cu maşina ajungem în şapte minute.
– Nu
v-aţi gândit niciodată să plecaţi?
– Noi, mă refer la mine şi la soţia mea, ne-am iubit
meseria şi am încercat să ne dedicăm ei. Din păcate, nu întotdeauna
conjuncturile au fost prielnice.
– Ce regim are cabinetul dv.?
– Lucrăm pe baza unui contract de concesiune. Primăria a
fost acţionată în instanţă. Întreprinderea, din nu ştiu care motive, a vrut să
ne evacueze. Clădirea a fost construită prin anii ’50 de statul român, să fie
folosită ca dispensar. Din păcate, în timpul comunismului nu a interesat pe
nimeni ce regim juridic are şi lucrurile au rămas în coadă de peşte.
– Ca dotări, în afară de laptopul pe care
spuneţi că l-aţi primit pe vremea ministrului Nicolăescu, ce mai aveţi?
– Dispozitivele uzuale în orice cabinet, mă refer la cele
simple. Nu avem ecograf şi nici alte echipamente. Investigaţiile complexe, cele
mai multe, se pot rezolva la Spitalul Orăşenesc Aleşd. Şi-apoi, dacă noi am
cumpăra un ecograf sau un electrocardiograf, pacienţii se vor aştepta ca examinările
să fie gratuite. Mulţi gândesc la fel ca în vechea epocă. Oamenii trec,
mentalităţile rămân. Şi dacă se schimbă ceva, procesul e anevoios.
Să fii doctor, dar şi om
– Eu am fost medic de
întreprindere din 1981 până în 1999 şi, după trecerea la sistemul acesta cu
asigurările sociale de sănătate, lucrez ca medic de familie.
– Ce profil avea întreprinderea?
– După cum îi era numele, Refractara, cărămizi refractare,
plăci zimţoase, plăci termoizolante, în special pentru siderurgie şi mai ales
pentru Galaţi, plăci termoizolante, plăci silicioase pentru construcţia
furnalelor. Aduceau bani frumoşi. Când s-au desfiinţat marile întreprinderi, şi-a
schimbat şi ea denumirea în SC Helios şi produce cărămizi şi bolţari pentru
construcţii civile. Am avut 2.500 de muncitori; 1.850 erau de la Refractara,
iar ceilalţi de la o exploatare de bauxită de la Cornet, la circa 20 km spre
Beiuş. Cel mai mare număr mediu scriptic s-a înregistrat în 1983.
– Când aţi început activitatea, ştiaţi că la Băiţa
Plai se exploatează minereu de uraniu?
– Nu era în zona noastră, la noi se exploata doar bauxită.
– Şi nu erau muncitori care să lucreze şi la
uraniu?
– Poate că erau, nu aveam de unde şti. Aveau medicii lor.
– Dacă atunci, prin anii ’80, venea la dv.
cineva care nu lucra la Refractara, îl consultaţi?
– Nu e de ajuns să fii doctor, trebuie să fii om. Eu aveam
în evidenţă – în urmărire, cum se spunea atunci – şi muncitori de la Refractara
(SC Helios, după 1990) şi muncitori de la exploatarea de bauxită Cornet.
– Ce fel de boli aveau cei de la bauxită?
– Şi la bauxită şi dincoace, la Helios, predominau silicoza
şi fibrozele pulmonare, din cauza pulberilor. Toţi erau controlaţi periodic, în
primul rând de noi, medicii de întreprindere. Colaboram cu Medicina muncii de
la Oradea, mai ales cu doctorul Ladislau Gerhardt, un om deosebit. Pentru boli
profesionale se făcea anchetă, se declarau şi intrau pe un alt circuit.
Un subiect delicat
Forţa de muncă pentru
exploatarea de uraniu de la Băiţa Plai, în apropiere de Ştei, peste munte de Aştileu,
era adunată din toate satele din împrejurimi. Plecau autobuze cu muncitori
dimineaţa devreme şi se întorceau după apusul soarelui. Chiar dacă, după anul
2000, exploatarea a fost trecută în conservare, poluarea zonei a rămas,
inclusiv pietrele radioactive folosite în construcţia caselor sau minereul slab
radioactiv, înglobat în cărămizi. Au rămas şi efectele lor asupra sănătăţii
oamenilor. A rămas însă şi consemnul tăcerii. O documentare într-o astfel de
zonă este dificilă. Şi nu poţi să înţelegi ce anume se întâmplă dacă nu cunoşti
nimic despre istoricul exploatărilor din zonă şi despre mentalitatea oamenilor.
Punctele de intrare în mina de uraniu erau, toate, centralizate încă de pe
vremea 
Sovromului creat de sovietici la Băiţa Plai, nu departe de Ştei (fostul
oraş Dr. Petru Groza). Orizonturile exploatării (galeriile) brăzdau munţii
într-un adevărat labirint subteran, trecând până spre Valea Arieşului (Scărişoara)
sau comuna Avram Iancu ori către nord până aproape de Bratca şi Aştileu. Toate
aceste „ieşiri la distanţă“, urmărind filoanele de minereu de uraniu, amestecat
câteodată şi cu bauxita, erau atent monitorizate de Întreprinderea de Prospecţiuni
şi Explorări Geologice. Am întrebat odată un arheolog, care făcuse, prin anii
’80, săpături la o cetate a lui Burebista de lângă Cugir, cum şi-au dat seama că
acolo ar putea fi o cetate: „Mai ales
pentru zonele ce ţin de golul alpin, principalul indiciu privind existenţa unor
cetăţi sunt cioburile scoase la suprafaţă de cârtiţe“. Forţând o paralelă,
putem spune că principalul indiciu legat de zonele cu minereu de uraniu era
frecvenţa mai mare a unor forme de cancer. Şi până la raportările oficiale,
multă vreme falsificate, primii care veneau în contact cu bolnavii şi puteau
sesiza abateri de la valorile normale erau medicii, iar dintre ei, medicii de
întreprindere. Şi, iată, aveam în faţa mea, un astfel de medic, care – dincolo
de o aparentă simplitate, are şi experienţa de viaţă rolul ei – îşi cântărea cu
multă atenţie cuvintele.
„Toboşari care bat într-o tobă spartă“
– Câte suflete erau atunci în Aştileu?
– Cam 4.200 de locuitori...
– Alte sate care ţin de Aştileu?
– Călăţea, un sat de munte, Chistag – unde e fabrica de
ciment şi Peştere – o zonă speologică, de interes turistic, ştiinţific.
– Cum aţi descrie comuna? Atunci, acum.
– La vremea aceea avea putere economică.
– Şi după Revoluţie?
– Metalurgia a intrat în picaj, a trebuit să se
reorienteze, la fel şi SC Helios.
– Populaţia de acum?
– Cam 3.800 de
locuitori...
– Câţi dintre ei sunt bătrâni?
– Nu cunosc o cifră exactă. Nu mai există circumscripţia
veche, unde aveam în urmărire toată populaţia. Unii sunt înscrişi la alţi
medici de familie, alţii prin localităţile unde au copiii. Orientativ, sunt
destul de mulţi, poate chiar peste 1.000 de pensionari.
– La dv. câţi sunt înscrişi?
– 1.350.
– Şi la soţia dv.?
– 1.800 spre 1.900. Lucrăm împreună.
– Ce angajaţi mai aveţi în cabinet?
– În afară de mine şi de nevastă-mea, mai avem
două asistente. Înainte aveam între opt şi zece asistente. Mai mulţi angajaţi
la dispensar, mai mulţi pacienţi.
– Dincolo de cifre, care ar fi diferenţa?
– Pe atunci munceam mai mult, responsabilităţile
erau mai mari, contactul cu oamenii era mai strâns, dar vedeam şi rezultatele
muncii noastre. Aveam un anume rost. Eram precum ganglionii într-un organism.
Noi, medicii de familie, am rămas poate mai puţini, dar ne facem datoria. Au rămas
şi pacienţii, mai puţini şi ei şi mai încărcaţi cu boli, însă nu mai simţim
organismul, coeziunea lui. Suntem ca nişte toboşari care bat într-o tobă spartă.
– Medici încă vii într-un organism ce dă semne
că ar fi pe moarte?
– N-aş merge chiar aşa departe. Însă nu mai
este acel sentiment că lucrurile se leagă, că ai un rost. Nu mai este acel
feedback din partea celorlalţi. Şi semnalele care vin de la oameni, cele care
vin din societate (deriva întreprinderilor, câte au mai rămas, e doar un
exemplu) şi cele care vin din sistemul sanitar aduc nesiguranţă, confuzie, uzură.
Înainte ne mobilizam să facem prevenţie, să reducem mortalitatea infantilă,
acum ne gândim ce ne facem dacă ni se reduc veniturile, unde locuim dacă nu mai
există locuinţă de serviciu, cu ce ne facem un cabinet dacă actualul spaţiu va
fi retrocedat. Înainte, aveam asigurate cumva cele strict necesare (casă, masă,
un venit sigur, un statut) şi ne puteam mobiliza pentru oameni. Acum,
nemaiavând „spatele“ asigurat, ne mobilizăm pentru nevoile noastre de bază. Şi
iată cum, pentru unii dintre noi, pregătirea şi îngrijirile acordate pacienţilor
trec, aşa, mai la coadă. S-a schimbat polarizarea. S-a stricat ceva „undeva,
acolo sus“ şi noi trebuie să compensăm, care cum putem, acel „ceva“ stricat.
Fac o paralelă cu cei care locuiesc la bloc şi s-au debranşat de la reţea.
Conectaţi la reţeaua de termoficare, costurile erau mai mici. Când fiecare îşi
face o sobă, o centrală termică şi scoate coşul pe unde poate, costurile cresc.
Apar probleme, unii apelează la improvizaţii, alţii stau în frig sau se mută la
copii.
Întreprinderea – adevărata familie
–
Circumscripţia veche nu mai există, mulţi sunt înscrişi la Aleşd, la
Oradea. Trecerea aceasta de la medici de
întreprindere la medici de familie nu-i întâmplătoare. Adevărata familie –
nucleul societăţii – era întreprinderea. Aţi văzut, în clădirea în care funcţionează
acum cabinetul, sunt o mulţime de spaţii nefolosite. Cândva aveam o sală de naştere,
erau saloane cu şapte paturi pentru femeile care năşteau, pentru bolnavii cu
afecţiuni uşoare: pneumonii, afecţiuni gastrointestinale. Întreprinderea avea şi
o cantină care prepara mâncare, inclusiv pentru pacienţii internaţi. A fost chiar
şi un serviciu de radiologie, un cabinet de stomatologie.
– Şi acum?
– Stomatologul a decedat şi nu a mai venit
nimeni în locul lui.
– Cazurile mai grele unde le trimiteţi?
– De obicei la Policlinica din Aleşd, unde avem
aproape toate specialităţile de bază.
– Ce ar trebui să facă medicul de familie ca să
inducă o schimbare în bine în îngrijirile de sănătate?
– Nu de noi depinde schimbarea. E părerea mea.
Noi putem doar să ne facem datoria. Schimbările sunt generate de alte surse:
politice, sociale. Cert este că de îngrijiri medicale e nevoie.
– De unde ar trebui să înceapă schimbările?
– Bună întrebare. Aparent, poate că aşa ne-am
obişnuit cei din generaţia noastră, că schimbările vin din exterior. Toţi aşteptăm:
să se schimbe guvernanţii, să ne vină ajutoare. Ca în romanul Europolis al lui Jean Bart.
– Şi dincolo de aparenţe?
– Veniţi dv. de la Viaţa medicală, să căutaţi nu ştiu ce; faptul că mi-aţi deschis astăzi
uşa cabinetului şi stăm să povestim o oră sau două e un semn că totuşi ceva se
schimbă. E un mesaj, o încărcătură, ce tinde să-şi caute chip şi formă, vreau să
spun, să se întrupeze. Există o nuvelă a lui Slavici, o ştiţi, pe vremea noastră
se studia la şcoală, mă refer la Popa
Tanda. Demonstraţia şchioapătă, însă nuvela aceea arată că adevăratele
schimbări încep din noi înşine, dintr-un impuls, cum este şi cel care v-a adus
pe dv., astăzi, aici. Nu-i putem convinge pe ceilalţi dându-le sfaturi. Dacă
eu, doctorul, stau aici în faţa pacientului şi am dinţii cariaţi, nu-l pot
convinge pe el să meargă la stomatolog. Nu se duce nici dacă-i pe gratis.
– Şi-l veţi convinge, dacă el constată că v-aţi
îngrijit dinţii?
– Nu, n-o să-l conving. Cu o floare nu se face
primăvară, însă o floare este un prim semn că vine primăvara. Şi, cu timpul, se
vor deschide şi altele. Este un timp anume al regenerării. Vorbim despre
anumite cicluri. Natura nu ne dă sfaturi, însă, dacă ştim să o observăm, avem
ce învăţa. Năcazul – boala – este că am pierdut legăturile cu natura, cu pământul.
– Şi vindecarea?
– Ar putea să înceapă de aici, dacă înţelegem
ce se întâmplă cu noi şi ce rost avem fiecare acolo unde lucrăm. Aţi văzut, un
tânăr a venit să-i fac o injecţie, un altul să-i dau o reţetă pentru copilul
care i s-a îmbolnăvit. Cunoscându-i pe oameni, pot să-l întreb pe unul de sănătate,
pot observa că altul şi-a îngrijit o mică livadă ori că şi-a găsit de lucru. Cu
o vorbă sau cu un gest îl pot încuraja să meargă mai departe. Nu rezolvă
problema, se poate adăuga, însă, altor gesturi asemănătoare. Adevărata noastră menire,
cred eu, nu se află în obligaţiile curente sau în raportări. Este, dincolo de
aceasta, o atitudine. Şi dacă ştim să o adaptăm fiecărui om care ne trece
pragul, chiar funcţionează. Dacă vrem să urnim căruţa înnămolită, nu trebuie să
împingem în gardul de lângă drum şi nici să biciuim calul. Trebuie să punem umărul
când, unde şi cât este necesar.
Drumul spre Beiuş
– Cu ce
fel de probleme vin oamenii?
– Infecţii
respiratorii, afecţiuni osteoarticulare, hipertensiune, boli cardiovasculare,
afecţiuni cerebrovasculare destul de numeroase, mulţi acuzând ameţeli, tulburări
de echilibru. Cele mai multe cazuri le rezolvăm aici, peste 80%. Unde nu ne
descurcăm, trimitem oamenii mai departe, fie la laboratorul de specialitate din
Aleşd, fie, mai rar, la Oradea.
– Tumori?
– Mai sunt. În ultima
vreme este în creştere incidenţa afecţiunilor oncologice respiratorii.
– Copiii?
Sunt puţini, presupun.
– Majoritatea copiilor
sunt înscrişi pe lista soţiei, ea a terminat Pediatria.
– Care
e cel mai mare necaz pentru dv. ca medic de familie?
– Nu ştiu. Sunt aceleaşi
hibe ca în toată ţara. Încotro mergeţi?
Grădină cu trandafiri
– Spre
Beiuş. Ce sate urmează?
– Ooo, e foarte frumos
drumul. Cum urcaţi muntele, o să găsiţi Călăţea, Gălăşeni şi Cornet, apoi
Tomnatic (aparţinând de Vadu Crişului) şi, nu departe, Zece Hotare (comuna Şuncuiuş).
După ce ieşiţi din Cornet, urmaţi un drum forestier, cam vreo 20 km – traseu de
culme. Este singura cale de acces între gospodăriile izolate de pe munte şi
„lumea civilizată“. Şi apoi, la coborârea către Beiuş, veţi trece prin Apateu,
Roşia, Căbeşti, Josani, Remetea, Petreasa, Delani.
– Mai
sunt medici de întreprindere?
– Rari. Pe vremuri, se
făcea cu adevărat Medicina muncii. Apoi s-au prăpădit întreprinderile, au
plecat şi doctorii. Şi dacă nu izbuteau să facă saltul în barca aceasta numită
Medicină de familie, ar fi rămas pe drumuri.
–Ce bucurii aţi avut ca medic?
– M-am pregătit pentru
meseria aceasta. Şi dacă ar fi să o iau încă o dată de la capăt, aş urma acelaşi
drum. Eu m-am născut aci în zonă, sunt legat de oameni, îi cunosc cât se poate
de bine, vin cu încredere la cabinet şi această încredere a lor îmi aduce
bucurie. Aş fi dorit şi eu să lucrez la un alt nivel calitativ, cu alte condiţii
de dotare. Din păcate, atât s-a putut.
–În afară de medicină, ce vă pasionează?
– Floricultura. Acasă,
am o grădină cu foarte mulţi trandafiri şi câţiva pomi fructiferi.
–Şi, iarna, cum vă protejaţi trandafirii?
– Se poate face o
tundere „de uşurare“ şi rezistă mai uşor până în primăvară, când fac tunderea
propriu-zisă. Tot primăvara fac şi primele stropiri la pomi, după ce le cad
florile.
–Cum vă spun oamenii când vă întâlnesc pe
stradă?
– Domn’ doctor! Atât.
Acesta mi-e numele.
Sate frumoase cu
oameni săraci
Munţii
Pădurea Craiului, pe care i-am traversat, sunt prietenoşi, parcă după chipul şi
asemănarea localnicilor. Cornet, Tomnatic, Zece Hotare, denumiri ce par
desprinse din legendă. Case presărate prin pajişti şi poieni, păşuni vălurite,
doline, ici şi colo pâlcuri de pădure, nuci şi pruni, parcele care fuseseră
cultivate peste vară, drumuri şerpuitoare. Opresc să stau de vorbă cu cei
întâlniţi, fac fotografii.
„La ce vă folosesc atâtea imagini?“ mă
întreabă şoferul. „Chipul, hainele purtate, atitudinile, uneltele de prin
gospodărie arată mai mult decât un pogon de cuvinte“. „Şi totuşi, vă mai opriţi,
puneţi întrebări“. „Cu întrebările poţi pătrunde în zona nevăzută a lumii. Iată,
vorbeşti de 
lup şi... Te rog, opreşte.“ „Câţi copii aveţi?“, întreb o femeie
care mulgea o vacă. „Cinci“. „Şi ceilalţi unde sunt? La şcoală?“ „Nu. I-am
trimis cu oile. Acuş tre’ să se întoarcă.“ „Din ce trăiţi?“ „Din pensia lui
socru-meu. Ne rugăm la Dumnezeu să-i dea zile. Suntem nouă suflete, copiii, eu şi
soţul, socrul şi soacră-mea.“ „Şi soţul nu lucrează?“ „Unde? Fabricile s-au
desfiinţat, minele s-au închis.“ „Câţi ani are socrul?“ „97. Nu e uşor să trăieşti
aici.“ Ceva mai departe, la ultimele case din Tomnatic, pe marginea drumului,
doi băieţi, de opt şi zece ani, spărgeau lemne. Se înserase deja. Cu ultimele
puteri ale acumulatorului de pe aparatul foto, izbutesc să-i pozez. Mama lor,
bolnavă şi cu un copil mai mic în braţe, ieşise să-i cheme la masă. Dinspre bucătărie
se furişase, nevăzut, miros de lapte fiert. Undeva spre vest, o geană de pădure
sângera în culorile amurgului.
Furat de privelişte, uitasem ce înseamnă să
locuieşti într-o asemenea zonă. Şi când se întâmplă – şi se întâmplă – să te
îmbolnăveşti ori să fie nevoie urgentă de o deplasare la o unitate specializată,
dintr-o dată perspectiva se schimbă. Şi înţelegi şi rostul medicilor. Cele mai
apropiate spitale sunt la Beiuş – la sud – şi Aleşd, către nord. Şi, către
vest, vârful triunghiului, Spitalul Judeţean de Urgenţă Oradea, unde se
colectează cazurile dificile. De la Aleşd la Oradea sunt 39 de km, de la Beiuş
la Oradea, 62 km. Şi în funcţie de locul unde te afli, se mai adaugă o parte
din cei 67 km între Aleşd şi Beiuş. Spitalul Municipal din Beiuş are arondaţi
circa 120.000 de locuitori, Spitalul Orăşenesc Aleşd, 60.000. Între localnici şi
spitalele din zonă, un fel de „reţea ganglionară“, medicii de familie. Câţi
sunt, câtă vreme mai sunt.
