Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Decizia grea cât un examen final

Viața Medicală
Stud. Andra-Elena DUMITRANA vineri, 18 decembrie 2015
Viața Medicală
Stud. Codrin TOCUȚ vineri, 18 decembrie 2015
Viața Medicală
Stud. Roxana ȚAGA vineri, 18 decembrie 2015
Viața Medicală
Stud. Ema ONISÂI vineri, 18 decembrie 2015

În România se pregătesc să devină medici, dar nu știm încă dacă vor fi medici în România. Plutește deasupra capetelor lor incertitudinea. Să plece, să rămână, să se întoarcă mai târziu? E o întrebare pe care le-au pus-o prietenii, rudele, cunoscuții încă de când erau boboci. Că au vrut, că nu au vrut, au disecat-o la rândul lor cu orele. O întrebare pe care nu întotdeauna o rezolvă listele cu argumente pro și contra. Sunt visători, ar vrea să schimbe sistemul de jos în sus, să schimbe ceva pentru pacienții lor. Dar tot pentru că sunt visători, ar vrea și să vadă cum e dincolo. Cum cresc medicii într-o atmosferă hrănitoare, nu sufocantă. Cum profesorii dau mai departe mai mult entuziasm decât cinism. Sau cum pacienții le dau înapoi mai multă recunoștință decât învinovățire. De decizia pe care o vor lua după facultate (sau după rezidențiat) depind multe. Individual, pot da oricând înapoi. Pot găsi oricând o cale de întoarcere. Cu cât vor alege mai mulți să plece, cu atât vom rămâne mai singuri. Să îi ținem în țară depinde de noi. Și nu o vom face decât după ce le înțelegem toate neliniștile care le-ar umple bagajul. (Alexandra Nistoroiu)

 
 
 

 

Nu vă faceți bagajele din înverșunare

 

Andra Elena Dumitrana     Deschiderea anului universitar v-a surprins la televizor. Nu m-a surprins, sunt clasice reportajele cu bobocii de la Medicină. Ce m-a surprins pe mine, la o distanță de numai cinci ani de voi, a fost faptul că spuneți același lucru. Ascultându-vă, în mintea mea, prototipul generației voastre se construia încet-încet și, în ciuda preocupării voastre de a ieși din tipar, tipică nu atât vârstei, cât mai ales timpurilor, acest dor era pus pe repeat: „Vreau să plec, vreau să plec, vreau să plec“. Iar și iar, obsesiv, lacom, nejustificat.
     Spunobsesiv, deoarece această dorință a voastră a înlocuit practic orice alt interes sau orice altă frământare. Aș vreau să vă aud spunând „Vreau să fiu cel mai bun oncolog“, „O să mă apuc de cercetare“, „Vreau să încep să merg în gărzi la chirurgie“. Aș vrea să aveți un plan pentru cariera voastră, în care voi să fiți personajele principale, nu PIB-ul unei țări, nu sistemul sanitar și, în niciun caz, salariul. Nu doar pentru că îmi doresc să fiți foarte buni, ci pentru că mă uit la mine și în jurul meu. Suntem confuzi, vârtejul a tot ce înseamnă Facultatea de Medicină ne-a îngenuncheat, iar acum nu facem decât să rumegăm trecutul. Ca să înțelegem și noi ceva. Ce ne-a plăcut, la ce ne pricepem fiecare, mai vrem să fim și altceva în afară de medici? Vă trebuie un plan în care puterea să o aveți voi. Pentru că puteți deschide uși. Toate ușile. Dar pentru asta e nevoie de implicare, e nevoie de mai mult decât să rămâi la buget. Și abia apoi, veți putea, dragi colegi, spune: „Da, vreau să plec“.
     Spunlacom pentru că știu că, pentru majoritatea, motivul sunt banii. Or, asta nu e bine. Nu e bine deloc. De ce? Te va ajuta să supraviețuiești, nu să devii parte activă a comunității de-acolo. Și ai nevoie de asta. O spun în urma a ceea ce am trăit ca student Erasmus care s-a întâlnit cu comunitatea românească. Oameni cu picioarele în două luntre, legați obiectiv de o țară și sufletește de alta, cu gândul mereu la întoarcerea acasă, dar fără să facă vreo mișcare în acest sens. Eu una, dacă iau în considerare această variantă o iau pentru că vreau să învăț altceva: o conduită medicală profesionistă. Oricât de pedant ar suna. Medicină poți învăța și practica oriunde. Cum o practici însă, pentru mine, aici stă întreaga artă. Am uitat, din păcate, prea devreme că lucrăm cu un material nobil. Se impune să ne purtăm ca atare. Îmi doresc să fiu măcar o vreme acolo unde medicina de ultimă oră are loc. Ce scriu aici i-am explicat și unei colege din anul doi. Reacția ei m-a buimăcit: „Aha, și cât o să câștigi pe lună?“ I-am spus adevărul: „Nu știu, nu am căutat…“. Acestea sunt argumentele la care am ajuns prin experiența mea. Știu mai ales unde am greșit. Din nefericire, eu mai am foarte puțin timp. Dar voi.. voi aveți totul! Găsiți-vă un mentor, copii! Aceasta este, de altfel, esența, originea meseriei noastre. Dacă mi-aș fi găsit unul (am găsit, dar pe specialități pe care nu vreau să le urmez), nu aș mai fi avut gânduri de plecare. Pentru că asta rămâne cel mai important: să îți înveți meseria. Toți banii din lume nu te vor ajuta să nu te gândești seara: „Oare am făcut bine? Dacă…“.
     Spunnejustificat deoarece e nedrept să vă exprimați cu atâta patos având în buzunar doar argumentele adunate din presa scrisă sau media. Câți dintre jurnaliștii pe care îi urmăriți știu că garda de 24 de ore înseamnă mai mult de 30 de ore? Sau că, în spitalele noastre, așa cum sunt ele, poți să faci practică mai bine ca în Italia? Oriunde în Italia. Vreți să plecați? Plecați, plecați de acum, construiți-vă un plan și plecați. Aveți stagii naționale Transmed, stagii internaționale SCOPE și SCORE și burse Erasmus la dispoziție. Aveți societăți studențești active, care desfășoară proiecte medicale, dar și sociale. Implicându-vă în ele, vă puteți dezvolta toate abilitățile de care aveți nevoie pentru a fi de succes, dar mai ales vă puteți construi o rețea de oameni din tot felul de domenii. Sunteți norocoși să aveți colegi care își investesc timpul liber astfel. Mie mi-au lipsit cât am fost plecată. Pentru că, în țările civilizate, oamenii se bazează foarte mult pe etichetă. Știu ce putere li se oferă doar pentru că sunt din Franța, Germania, Italia. E nejustificat, nu? Asta spun și eu despre acest „Vreau să plec“. Dați-vă timp și dacă decizia voastră va fi aceeași peste șase ani, sper doar să fie una realistă. Vreau să plecați știind mai ales care sunt punctele tari din sistemele noastre, și din învățământ, și din spital. Și să vă faceți bagajele cu bucurie, nu din înverșunare.
     Dragi colegi mici, vă rog să profitați că timpul, pare, să aibă cu voi nesfărșită răbdare.

 

Stud. Andra-Elena DUMITRANA, anul VI, UMF „Carol Davila“ București

 
 

De ce plecăm, de ce ne-am întoarce

 

Codrin Tocuț     Studiind de câteva luni în Germania, am avut ocazia să analizez problema emigrării personalului medical din mai multe unghiuri. Am înțeles că nu numai țările mai sărace se confruntă cu această problemă. Germania, de exemplu, își produce, în teorie, numărul de medici de care are nevoie, însă o bună parte din aceștia preferă să emigreze, în special către țările nordice, unde venitul este mult mai bun. Cine le ia locul ? Noi, se pare. Și nu ne poți condamna.
     Să nu fim ipocriți. Personalul medical, în ciuda faptului că iubește să ajute oameni, să le redea sănătate, nu dorește să joace rolul de martir în filmul vieții lor, însă în România nu prea ai ce face decât să joci într-o dramă cu decor făcut dintr-un salariu de salahor, gărzi neplătite, uneori 36 de ore de muncă fără oprire, corupție, „pești mari“ de care nu ai loc, învățământ de slabă calitate, spitale care se dărâmă, frustrări, umilințe și așa mai departe.
     Meseria pe care ne-am ales-o oricum implică un mare grad de sacrificiu: șase ani de școală, zeci de mii de pagini citite, puțin timp liber pentru propria familie și pentru tine însuți, un program de muncă neregulat, sfârșituri de săptămână petrecute în spital, sărbători pe care nu le poți petrece cu familia și, în funcție de specializare, multe ore de nesomn, multe ore de stat în picioare și poate multe dezamăgiri profesionale. Nu e foarte ușor să stai printre oameni muribunzi, să vezi că nu mai poți face nimic pentru ei, să te întâlnești cu moartea în fiecare zi. E sfâșietor, oricât de multă vechime ai avea.
     Dar medicina înseamnă implicit sacrificiu. Când alegi acest drum, pui automat spitalul, respectiv pacienții, pe primul loc în viața ta. Greu, nu? Românii (mă refer la medici), fiind o nație binecuvântată cu „reziliență“ de cel de sus, joacă acest joc pe cel mai greu nivel posibil, ceea ce, din punctul meu de vedere, îi ridică automat la rangul de martiri, cel puțin pe cei care sunt cinstiți și nu vor să ia nici măcar un leu de la pacient, așa cum este și normal de altfel.
     Haideți să facem un exercițiu de imaginație, ca să înțelegem mai bine motivele pentru care are loc un exod al medicilor. Cât mai pragmatic, ca la matematică. Ipoteză: se dă un student la medicină care tocmai a terminat facultatea. Are 25 de ani și, ca orice om normal, după atâția ani de școală, vrea să înceapă o carieră de succes, să aibă libertate financiară. S-a săturat să stea pe banii părinților și să nu-și permită lucrurile pe care și le dorește. Tânărul nostru medic, foarte patriot de felul său, dă rezidențiatul și primește un loc într-unul din cele mai mari spitale din București, loc ideal să-și facă pregătirea ca medic specialist. Doar că, după câteva luni, observă că, în loc să opereze, în loc să învețe medicină, scrie foi toată ziua. A devenit un fel de slugă, în timp ce colegii lui cu pile sunt mai băgați în seamă decât el. Știe că, dacă se va zbate, dacă va face și mai multe sacrificii, va ajunge și el să opereze mai mult, dar… La sfârșitul lunii vine salariul. După ce își plătește chiria, întreținerea, mâncarea și cărțile de care are nevoie, calculează și abia dacă va avea bani să-și schimbe jacheta de iarnă cu care a umblat toată facultatea. Peste două luni. Așa că îi cere bani mamei, că n-are ce să facă.
     Frustrat că nu învață atât de multă medicină pe cât și-ar fi dorit, frustrat că nici măcar banii nu îi ajung și că, după rezidențiat, nu are un loc de muncă asigurat în București, își amintește că vorbește încă două limbi pe lângă cea maternă și începe să se intereseze cum e dincolo. Află că sunt materiale destule, că sunt condiții mai bune. Află că, deși nu faci exagerat de mulți bani, cel puțin nu ai grija zilei de mâine. Îți permiți să mergi în concediu de două ori pe an, să-ți iei o mașină.  Dar, cel mai important pentru tânărul nostru medic cu planuri ambițioase, află că acolo faci medicină de înaltă performanță. Că înveți mai multe decât în România.
     Desigur, îi va fi dor de țară și de oamenii pe care îi lasă în urmă. Schimbarea de mediu, de limbă, de cultură va fi cruntă inițial. Poate că va suferi, însă progresul cere o anumită doză de sacrificiu.
     Totul ține și de firea omului. Unii, cum sunt eu de exemplu, se adaptează rapid. Îmi vine mai ușor să plec, m-am obișnuit să mă rup de oameni și de locurile de care m-am atașat. Alții însă nici nu pot părăsi orașul natal.
     Nu neg, nu e ușor să pleci, te doare până în măduva oaselor. Dar eu nu vreau să fiu martir pentru că nu m-ar face fericit. Am văzut cum arată sistemul de învățământ medical și sistemul sanitar de-aici și nu mă mai pot vedea nici o secundă medic acasă. Cel puțin nu ca rezident.
     Oricum, nici distanța nu se mai simte ca altădată, poți vorbi cu cei de acasă cât vrei, sau cât îți permite timpul, îți ia mai puțin să zbori din Germania până în Timișoara decât să traversezi Bucureștiul cu mașina, sunt… alte vremuri.
     Mă opresc aici. Lucrurile care ne împing să plecăm sunt pregătirea precară, lipsa de materiale și condiții, umilințele, banii puțini și… sunt obosit să le mai enumăr.
    Vă rog să mă iertați dacă v-am deranjat cu nemulțumirile mele, nu le luați personal. Am încercat să spun adevărul. Sper ca într-o zi să facem toți un exod înapoi către România, însă avem (am) nevoie de un sistem onest și lipsit de corupție. Martirii care rămân,  noua generație, vă rog să nu deveniți ca cei ce vă preced.

 

Stud. Codrin TOCUȚ, anul V, UMF „Victor Babeș“ Timișoara

 
 

Sper să nu lupt singură

 

 Roxana Țaga    De multe ori m-am gândit la întrebarea asta. Nu pot spune decât că am găsit următorul răspuns: nu există pro sau contra în formă pură și am să detaliez această afirmație în cele ce urmează.
     În primul rând, fiecare are dreptul să își aleagă parcursul profesional, așa că în niciun caz nu voi judeca și nu voi arunca cu pietre în cei care aleg să plece din țară. Ba din contră, aș putea spune că îi înțeleg, pentru că doar văzând sistemul medical și făcând parte din el ai putea înțelege ce a determinat atâția mii de doctori să plece. Nu salariile sunt acel declanșator. Ne fac să plecăm mentalitatea, lipsa bunului simț atât de frecvent întâlnită în societatea noastră, și lipsa dorinței de a învăța și pe alții, a celor care ar trebui să crească viitoarele generații de medici.
     Este normal să îți dorești să evoluezi. Să vrei să îți poți trata bolnavii la cele mai înalte standarde, să ai parte de o educație de calitate, să nu stai peste 32 de ore în gardă fără a fi plătit când faci asta. Să poți plănui să îți întemeiezi o familie, fără să te gândești că încă le ceri bani alor tăi, deși ai aproape 30 de ani. Și aș putea continua. Pe plan profesional și personal, lipsesc multe. Și sunt destule motive care să te facă să îți faci bagajul și să profesezi în afara țării.
     Pe de altă parte, mai există și aceia care au ales să rămână în România, așa plină de lipsuri cum este ea. Numiți-i lași sau, dimpotrivă, curajoși! Numiți-i visători sau păcăliți de iluzii deșarte sau... Eu îi văd învingători. Învingători într-un sistem pe care se chinuie să îl schimbe, pentru că până la urmă și ei sunt sistemul. De ce au rămas? – mă veți întreba. Cred că nici ei nu știu cu adevărat. Poate din mândria și orgoliul de a fi român, poate de dragul familiei, poate pentru că încă speră că se poate schimba ceva, poate pentru că e nevoie și de doctori în țărișoara asta, poate toate împreună.
     Cât despre mine, sunt de părere că niciodată nu trebuie să spui niciodată. Aș minți dacă aș spune că nu aș vrea să văd alte sisteme medicale, mai sus cotate ca al nostru. Dacă s-ar ivi ocazia, cu siguranță aș profita. Însă tot în România mă văd profesând, poate pentru că îmi place să cred că aș putea schimba și eu ceva. Și pentru că simt că e nevoie de oameni în sistemul nostru medical: oameni capabili, competenți, educați și empatici, calități la care aspir și eu.
     Opt din zece colegi de-ai mei ar vrea să plece din România, așa că eu mă și vă întreb, pe mine cine mă mai ajută în lupta la care vreau să mă înham? Sper să nu lupt singură și să nu fie o luptă contra morilor de vânt...

 

Stud. Roxana ȚAGA, anul V, UMF „Victor Babeș“ Timișoara

 
 

Aș dori să fiu medicul oamenilor mei

 

Ema Onisâi     Studenții mediciniști nu intră în miezul practicării acestei profesii până în anul IV de facultate, iar primul contact adevărat cu sistemul are loc în anul III, când se face materia numită „Semiologie medicală“. Abia de-atunci îți poți crea o privire de ansamblu cât mai aproape de adevăr asupra sistemului sanitar din România. În primii doi ani de facultate, eram 100% sigură că după terminarea ei și a rezidențiatului voi rămâne în țară și voi profesa aici. Eram perfect convinsă că voi putea aduce o mică schimbare la locul de muncă. Pe atunci nu luam multe aspecte  în calcul pentru simplul motiv că nu le cunoșteam. În anul III am început să am parte de interacțiuni cu cadrele medicale în spitale, dar mai ales cu pacienții români. Din al doilea semestru  al acelui an am început să mă răzgândesc și mă gândesc cât mai mult la opțiunea de a pleca. Apoi, până în prima lună a anului IV eram perfect convinsă că voi pleca din țară. Nimeni nu putea să mă facă să mă răzgândesc. Dar a venit anul IV plin cu stagii în spitale, cu practică la patul pacientului și cu lucruri învățate din mers. Mi-au plăcut. Iar de atunci se dă această luptă în mintea mea, de a pleca sau de a sta. Încă nu am luat o decizie, așa că vă prezint numai argumentele care plutesc zilnic în mintea mea.
     Pentru mine, cel mai puternic motiv de a rămâne în țară îl reprezintă faptul că mă cunosc și știu că voi fi capabilă să aduc o schimbare în mediul în care voi lucra. Practica, numeroasele gărzi în care am consultat împreună cu mentorii mei (prin această cale doresc să le mai mulțumesc încă o dată) mi-au arătat că există diverse tipuri de personalități pe care le întâlnești în spitale, dar toți acești oameni au în comun un lucru: sunt în cel mai slab moment al lor, în momentul de maximă vulnerabilitate. Așa am învățat să empatizez, să înțeleg, să încerc să vorbesc cu calm, să îmi fac timp ca să le explic în ce constau problemele lor medicale.  De-aceea cred că aici, în țara mea, aș putea avea o influență puternică asupra oamenilor din jurul meu.
     În România, în București, am dat de medici cu adevărat minunați,  oameni în adevăratul sens al cuvântului. Nu doar că se purtau exemplar cu pacienții lor, dar de fiecare dată și-au făcut timp să mă primească în gărzi, să îmi explice procesele de apariție a bolii, să mă determine să îmi iau responsabilități cu privire la informația transmisă pacienților sau aparținătorilor. Pe scurt, m-au învățat să fiu un medic bun. Încă nu am ajuns la nivelul de a mă considera îndreptățită să mă numesc medic, dar, privind în viitor, știu de unde voi culege informația pe care nu o găsești în cărți. Acești medici fac parte din argumentele pentru  a rămâne în țară, pentru că, dacă nu aș pleca, aș avea imensa posibilitate să fiu medic rezident sub aripa lor și să continui să cresc profesional. Sunt sigură că și în străinătate aș găsi medici foarte buni, dar aceștia sunt ai mei, sunt oamenii care m-au luat de mică și m-au învățat să gândesc obiectiv.
     În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, aici este familia mea. Oriunde te poți adapta dacă ești deschis, îți poți face prieteni noi, dar știm cu toții că  „nicăieri nu e ca acasă“. Aici sunt părinții mei, surorile mele, prietenii mei cei mai buni, oricând mă pot întoarce la ei să îi salut sau să le dau o îmbrățișare. Nu vorbesc de comoditate, trăiesc de cinci ani departe de părinți, am învățat să mă descurc singură (la fel ca 90% din studenții bucureșteni, indiferent de facultate), ci vorbesc de posibilitatea de a petrece timp real împreună.
    Însă recunosc că, pe de altă parte, există cel puțin trei argumente pentru care aș pleca din țară. În ordinea crescătoare a importanței lor: remunerația primită pentru munca prestată, respectul pacienților, sistemul străin de sănătate și de educație a viitorilor medici.
     Remunerația muncii prestate e de la sine înțeles că e o cauză majoră pentru care tinerii medici pleacă, uneori în masă. Ecuația e simplă: tu, cel angajat la stat, cu un salariu de 1500 de lei pe lună, și cu gărzi plătite sub nivelul de efort fizic pe care trebuie să îl depui, trebuie să te descurci cu: chirie (dacă stai singur într-o garsonieră, trebuie să dai din start 800 de lei), abonamente de metrou și/sau RATB (70+50 de lei/lună = 120 de lei/lună), utilități (căldură, apă, gaze, care ajung la 300 RON/lună) etc. Realist vorbind, vei rămâne cu aproximativ 300–500 de lei/lună, din care trebuie să mănânci și să te îmbraci. Asta până ajungi „medic mare“, dar între timp ce faci? Tot pe banii părinților? Nu e îndeajuns că deja ai stat șase ani de zile pe banii lor?
     Cât despre respectul pacienților față de meseria noastră, să spunem doar că lasă multe de dorit. Eram într-o gardă, pacienta, o doamnă mai în vârstă, venise împreună cu fiul ei, un bărbat de 40 și ceva de ani. Acesta ținuse morțiș să fie de față la consult și am acceptat. După încheierea anamnezei și a examenului clinic, mă așezasem la masă să scriu. Concentrată la ce aveam de făcut, nu observasem că fiul stătea în picioare lângă mine, cu mâinile încrucișate și mă scruta din priviri. L-am întrebat cu ce îl pot ajuta, a zis că doar vrea să observe și el. L-am rugat să aștepte afară până ies analizele și până termin eu de scris consultul, deoarece camera de gardă era plină. N-a dat niciun semn să plece, stătea și se uita insistent,  să verifice ca nu cumva să stau degeaba. Ulterior, medicul rezident cu care eram în camera de gardă i-a cerut foarte respectuos să iasă pe hol. Poftiți răspunsul lui: „Frumoasă, frumoasă, dar cam grasă.“ Această atitudine, înmulțită cu 1.000, ne dă suma atitudinilor pe care o au pacienții și cei dragi lor în raport cu medicii. De ce n-aș vrea să plec unde știu că munca mea va fi respectată de pacienți și aparținători?
     Cel mai important argument pentru plecarea din țară, în clipa aceasta, este nivelul la care se află calitatea cadrelor universitare (majoritatea, nu uităm excepțiile), a procesului de învățare și de evaluare. Aș pleca din cauză asistenților universitari care își pun foi de consultații în față să nu îi recunoaștem, să nu îi întrebăm dacă mai facem ceva astăzi. A profesorilor universitari care vin la curs și citesc slide-urile cuvânt cu cuvânt. A sălilor de curs prea mici pentru serii de 80 de persoane și a zilelor în care am stat câte doi pe un scaun, cocoțați pe bănci, sau chiar în picioare, timp de două ore.
     Sunt multe necunoscute cu privire la viața de medic rezident, dar, ca student, imaginea care ajunge la tine este a unei vieți grele, batjocorite câteodată de cadrele spitalicești, de prea multe gărzi, așteptări prea mari, deschidere prea puține. Nu aș vrea să mă las influențată de argumentele negative, dar, făcând o analiză atentă a ce poate oferi viața de medic din România comparativ cu țările nordice, de exemplu, nu ai cum să nu îți pui niște semne de întrebare. Sper totuși ca vremea să îmi demonstreze că am pentru ce rămâne la mine acasă. Aș dori să fiu medicul oamenilor mei.

 

Stud. Ema ONISÂI, anul V, UMF „Carol Davila” București


 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.