Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Criza din diabetul pediatric

Viața Medicală
Dumitru ŞERBAN luni, 26 mai 2014
  Înainte de a scrie despre diabetul pediatric din ţara noastră, un domeniu pe care îl consider sensibil, important şi cu probleme încă nerezolvate, menţionez că nu este prima dată când atrag atenţia asupra lui, fie direct, fie în interviurile acordate unor jurnalişti. De această dată, imboldul şi prilejul îmi sunt oferite de medicii pediatri prezenţi la partea a doua a cursului postuniversitar cu tema ,,Actualităţi în diabetul pediatric“, desfăşurat la Buziaş între 22 şi 25 aprilie 2015 (prima parte a avut loc tot la Buziaş, în perioada 7–10 aprilie 2014), medici doritori să se implice direct în îngrijirea copiilor cu diabet zaharat.
  Poate că este bine să reamintesc că, în ideea de a da o mână de ajutor unor copii şi tineri bolnavi de diabet, majoritatea şi de hemofilie, în perioada 1992–2011, împreună cu prof. dr. Margit Şerban, cu fonduri provenite din donaţii şi sponsorizări din ţară şi din străinătate, am construit, extins şi dotat, în staţiunea Buziaş din judeţul Timiş, un spital inclus în reţeaua Ministerului Sănătăţii, în a cărui coordonare directă se află şi în prezent. Centrul medical „Cristian Şerban“ de evaluare, terapie, educaţie medicală şi recuperare pentru copii şi tineri are statut de spital public, specializat în diabet (şi hemofilie), unicul din ţară cu acest profil, în care educaţia medicală structurată constituie o preocupare esenţială şi permanentă. Ca argumente ale utilităţii sale, de la începutul activităţii şi până în prezent, aici au avut loc aproape 25.000 de internări (18.000 numai pentru diabet) şi fructozamina, indicator al calităţii controlului glicemic pe durată scurtă (10–20 de zile), se reduce semnificativ în timpul internării, iar HbA1C, indice retrospectiv al controlului pentru o perioadă medie (câteva săptămâni), scade tot semnificativ între prima şi a doua internare. Şi parametrii funcţionali ai multor hemofilici se ameliorează ca urmare, în special, a kinetoterapiei şi a educaţiei medicale.
  Tot în acest centru au fost organizate toate cele 18 ediţii de până acum ale simpozionului ,,Diabetul copilului şi adolescentului“ (1996–2013), sub îndrumarea ISPAD (Societatea internaţională pentru studiul diabetului pediatric) şi a Societăţii Române de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice (SRD‑NBM), cu participarea unui număr considerabil de medici, din toată ţara, şi a unor prestigioşi lectori din ţară şi din străinătate.
  Începând din 2014, considerând necesară o abordare mai mult didactică decât ştiinţifică, şi cu scopul, mărturisit, de a oferi şi un modest sprijin pentru formarea unei generaţii noi de diabetologi-pediatri, am continuat simpozionul cu un curs postuniversitar (desfăşurat în doi timpi), în care a fost predată întreaga tematică, actualizată, a diabetului tip 1 la copil, de la definiţie şi epidemiologie la perspectivele terapeutice ale acestei boli. În total, la ambele părţi ale cursului au participat aproape aceiaşi 100 de medici, ei beneficiind de 40 de ore de curs şi de 25 de ore de atelier. Şi cursul şi atelierul s-au încheiat cu o testare. Cursul a fost organizat cu susţinerea SRDNBM, în colaborare cu UMF „Victor Babeş“ Timişoara, având ca organizatori locali Fundaţia „Cristian Şerban“ pentru ajutorarea copiilor bolnavi şi Centrul medical din Buziaş fondat de aceasta şi devenit centru european de referinţă în diabet pediatric, începând din anul 2011.
  Pe parcurs, dar şi în chestionarul de evaluare completat la final, medicii pediatri au solicitat instituirea unui atestat în diabet pediatric, ocazie cu care să fie luat în seamă şi cursul efectuat la Buziaş, ceea ce mi s-a părut şi de bun augur, şi corect. În cele ce urmează voi aduce câteva argumente în favoarea acestei idei, având în vedere că în toată ţara se resimte, de ani de zile, nevoia de specialişti în diabetul pediatric.

 

  Managementul eficient al diabetului zaharat pediatric, în general, şi al diabetului tip 1, în mod special, este dificil şi obligă la folosirea unui ansamblu de mijloace şi de condiţii, indispensabile şi valabile în toată lumea: o dietă adecvată, individualizată, insuline de foarte bună calitate, gratuite şi în cantitate suficientă, posibilitatea unei automonitorizări glicemice optime, părinţi (şi, de la o vârstă, copii şi adolescenţi) bine educaţi, cu deprinderi practice corecte şi, în cele din urmă, dar nu mai puţin semnificativ (ba chiar cea mai importantă componentă), echipe terapeutice complete, centrate pe medici specialişti pediatri-diabetologi (pricepuţi, cu experienţă în domeniu, devotaţi copilului şi răbdători), întregite de asistenţi, dieteticieni, psihologi, educatori pentru diabet şi asistenţi sociali.
  Ca unul care se implică în acest domeniu de aproape un sfert de veac, pot afirma că, dintre toate aceste mijloace, în România, stăm excelent cu insulinele, aproape bine la bandeletele pentru măsurarea glicemiei la copil (din păcate, nu şi la tânăr) şi slab sau suntem ca şi inexistenţi la restul.

 

Numărul insuficient de specialişti şi o perspectivă pesimistă pentru evoluţia acestui număr sunt elementele cele mai îngrijorătoare. Datele noastre arată că, din cele 42 de unităţi administrative (41 de judeţe + Bucureşti), numai 17 au un pediatru diabetolog, iar în celelalte nu există niciunul. Câte doi asemenea medici sunt numai în Cluj, Iaşi, Satu Mare şi Timiş. Ca vârstă, aproape toţi depăşesc 50 de ani, unii aflându-se în pragul pensionării. Mai mult, din cei 78 de membri ai Grupului de studiu al ONROCAD (Organizaţia naţională română pentru ocrotirea copilului şi adolescenţilor cu diabet zaharat, asociaţie înfiinţată de noi în anul 1994 cu scopul întocmirii registrului naţional de diabet la copil), doar 25 (cca 30%) dintre cei ce ne-au furnizat datele sunt pediatri, cu şi fără competenţă (mă refer la patalama), iar restul de 53 (70%) sunt medici de adulţi (diabetologi, aproape toţi). Aceste date arată, cât se poate de clar, că, dacă nu se iau măsuri urgente, în următorii zece ani, degetele unei singure mâini vor fi suficiente pentru a număra pediatrii-diabetologi din toată ţara.

 

  Numărul copiilor cu diabet de tip 1 şi incidenţa bolii sunt în continuă creştere. Cu toate că populaţia cu vârsta sub 18 ani pare să se contracte, cifrele registrului naţional arată că numărul total de copii diabetici creşte. La finalul anului 2014, existau cel puţin 2.806 cazuri, aproape toate de tip 1, faţă de 1.800 în anul 2002. Numărul cazurilor noi a ajuns anul trecut la 405 (283 în 2002) şi, tot din 2002, incidenţa a crescut de la 6% la 10,6%, fenomen matematic semnificativ şi valabil pentru toate subgrupele de vârstă.
  Cineva mai puţin avizat ar putea considera că numărul copiilor cu diabet nu este prea mare şi că, prin urmare, nu este cazul să ne alarmăm. Acest mod de a vedea situaţia este greşit, deoarece, pe de o parte, un copil insulinodependent are nevoie de consultaţie medicală lunară nu prea departe de domiciliul său, iar pe de alta, pentru că România se află în grupul ţărilor cu incidenţă crescătoare, ceea ce înseamnă că, peste două decenii, se poate ajunge la patru-cinci mii de copii, în condiţiile în care pediatrii-diabetologi vor dispărea.
  Date fiind aceste cifre, făcute publice în fiecare an, obţinute chiar de la medicii curanţi (sursele cele mai exacte), mi se pare cel puţin bizar că, atunci când vine vorba despre acest subiect, cei ce ar trebui să fie corect informaţi folosesc date eronate, luate nu se ştie de unde şi apoi larg difuzate de presă.

 

  Situaţia în lume. Atât în ţările europene mai avansate (UE şi non-UE), cât şi în SUA, toţi copiii cu diabet zaharat sunt îngrijiţi de medici pediatri-diabetologi sau endocrinologi, în această privinţă existând, de decenii, un consens şi o tradiţie.
  În ţara noastră, lucrurile stau altfel, cel puţin deocamdată. Mai puţin de jumătate dintre aceşti copii sunt trataţi de pediatri, iar restul – de unii diabetologi de adulţi. Nu este în regulă, fiindcă un copil nu este un adult în miniatură, ci o fiinţă cu mult mai specială, cu o seamă de particularităţi dependente de vârstă, pe care medicii de adulţi, de orice specialitate, nu le pot înţelege la fel de bine ca pediatrii. Dintre diabetologi, numai cine s-a încumetat la aşa ceva ştie cât de greu este să tratezi un copil de nici un an, sau chiar şi un preşcolar. În ultimii ani, dându-şi, probabil, mai bine seama de aceste adevăruri şi confruntaţi cu numărul mare al adulţilor cu diabet, tot mai mulţi diabetologi cu experienţă vor să predea copiii trataţi de ei unor pediatri specializaţi. Din păcate, nu au cui.

 

  Ce s-a făcut până acum? Din capul locului, trebuie spus că prea puţin, iar asta din mai multe cauze, toate subiective şi a căror analiză nu constituie rostul acestui articol. În 2002, după repetate solicitări, Ministerul Sănătăţii a organizat o sesiune de competenţă sau supraspecializare, oarecum echivalente atestatelor de acum, în urma căreia 20 de medici au primit calitatea de pediatri cu competenţă de diabet (tot o formă de atestat). A fost prima şi ultima reuşită. Deşi unii dintre cei de atunci s-au pensionat ori s-au îmbolnăvit şi în ciuda altor demersuri şi memorii făcute în decursul anilor trecuţi, nu s-a mai obţinut aprobarea unei asemenea forme scurte de supraspecializare în diabet pediatric. În 2012, Ministerul Sănătăţii a acordat o atestare într-o nouă specialitate – endocrinologie şi diabet pediatric – unui număr limitat de medici, pediatri (implicaţi deja în îngrijirea diabetului copilului) dar nu numai, cu scopul declarat ca ei să aibă calitatea de lectori, la viitorul sau la viitoarele atestate, cele pentru restul pediatrilor. Constat însă că această iniţiativă, ce părea lăudabilă, nu s-a concretizat. Ceea ce, de fapt, nu mă surprinde.

 

  Propunere. Prezenta intervenţie vrea să fie un semnal pentru ieşirea promptă din criză a diabetului pediatric, în care, cum spuneam, ceea ce s-a făcut până acum este insuficient. Dar nu este destul ca situaţia expusă mai sus, deloc de invidiat, să fie doar constatată şi contemplată, ci, dimpotrivă, este necesar ca ea să-i sensibilizeze şi să-i determine pe cei în drept, de la liderii de opinie ai pediatrilor la Ministerul Sănătăţii, să ia măsuri de remediere. Iar pediatrii dornici de a îngriji sau puşi de nevoie să trateze copii diabetici ar trebui să-şi manifeste oficial această intenţie, adresându-se ministerului, căci, şi în cazul lor, numai acela care cere (poate) va primi şi numai celui care bate la uşă (poate) i se va deschide.
  Singura măsură – nu doar ieftină, ci şi eficientă – este organizarea, numai pentru specialişti de pediatrie, a unei forme scurte de pregătire (trei-patru luni) în diabet pediatric, indiferent cum s-ar numi aceasta: atestat, competenţă, supraspecializare ori altfel. Experienţa de până acum arată că acest tip de pregătire şi de verificare este suficient de bun pentru formarea unui pediatru-diabetolog tânăr. Iar celor care ar putea veni cu contraargumentul că în UE nu există un atestat în diabet pediatric, le răspund că nici unele specialităţi nu coincid, dar la noi îşi fac bine treaba.
  Calea alternativă, rezidenţiatul, fie el şi de numai un an sau doi, este lipsită de orice şansă de succes. După semnalele avute, niciun pediatru nu intenţionează să-şi perturbe viaţa profesională şi familială, ba să mai şi cheltuiască din ceea ce mai degrabă nu are, doar pentru a-şi complica existenţa, fără a avea un avantaj material (de asta nu trebuie să se îndoiască nimeni). Din perspectiva raportului eficienţă/cost, rezidenţiatul este net dezavantajos.
  Repet, inventarea unei (sau a unor) noi specialităţi pediatrice (oricum s-ar numi, chiar şi „diabet şi endocrinologie“ sau invers) se dovedeşte neproductivă. Nici acum nu sunt împiedicaţi şi nici în viitor nu vor fi, deci nimeni nu-i poate opri pe diabetologi şi pe pediatrii diabetologi să devină endocrinologi şi viceversa. Este bine însă ca asta să nu se întâmple pe căi ad-hoc.
  Dacă unii se vor întreba de ce mă mai amestec în treburi ce nu-l privesc pe un pensionar, care nici măcar nu este pediatru, le răspund de pe acum, simplu: mă amestec din mai multe motive, mai presus de toate fiindcă îmi pasă.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC