}

Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

CRĂCIUN LA SPITALUL FLOREASCA

Viața Medicală
Dr. Cornelia TÎRÎŞ joi, 27 decembrie 2012

Despre cuminţenie şi curaj

 

   Îngăduiţi-mi să deschid azi, cu cheia de vorbe, pentru câteva clipe, „cartea de aur“ a Spitalului Floreasca. Aprind astfel, cu voia dumneavoastră, lumina proprie deasupra mărturisirii de suflet făcute de dr. Mihai Mihailide: „vieţile «nespuse» sunt vieţi care cad în paragină şi se întorc în hăul din care au venit. Fiecare om, până la urmă, vrea să-şi înalţe, din cuvinte, casa vieţii lui“. („Eul altora“, 2012).
   Mult prea puţin s-a scris despre spiritul urgenţei, despre „duhul şi adevărul“ acestei instituţii unice. Efortul continuu şi dăruirea fără hotar a vieţuitorilor ei au fost temelie de suflet pentru spital. S-a început cu Societatea de Salvare, unde profesorii Nicolae Minovici şi Iacob Iacobovici au găzduit pe mai tânărul doctor Bagdasar, în anii 1933–1934, comparându-l cu celebrul său maestru Cushing în ceea ce priveşte „tehnica impecabilă şi îndemânarea operatorie cum rar se pot vedea“. Asigurările sociale, în 1912, îl aduc „la datorie“ pe profesorul de chirurgie Traian Nasta, în a cărui subordine lucrau doi secundari nu mai puţin celebri: dr. Emil Carp şi dr. Dan Gerota. Mai aproape de timpul nostru, ca model pentru şeful de şcoală îl găsim la Floreasca pe profesorul Iuliu Şuteu, care pune practic bazele chirurgiei moderne. Spaţiul profesional se structurează cu greu, străbătând timpuri potrivnice, „plătind chirie“ în mai multe imobile şi supravieţuind fizic bombarda­mentului din 1944.
   Spiritul urgenţei a sfidat forma, mărturisind despre fondul străvechi al mesajului său: ajutorul semenilor aflaţi în suferinţă, cu preţul chiar al sacrificiului personal. Profesorii Dan Gavriliu, Pavel Simici, Dan Setlacek, Alexandru Prişcu şi Dan Tulbure au ucenicit la Floreasca „în chip de oameni obişnuiţi“. Au gustat, pe rând, din mulţumirea unică de a fi dăruit viaţă în situaţii uneori „imposibile“ teoretic. Au dovedit că acest tip de slujire amprentează definitiv pe oricine se lasă furat de idealismul trăit stăruitor şi cuminte, de luni dimineaţa până duminică seara. Rezidenţii de la Floreasca citesc în fiecare zi, la raportul de gardă, o lecţie nouă despre curaj. „Medicina – pasiune şi temei“ şi „Eroismul ca mod de viaţă“ stau bine ascunse în bibliotecă. Ştiu că sunt intens contagioase! Cineva va pleca cu ele pe tălpi, fără să ştie, spre glorie.
   La Urgenţă, „Reanimarea“ e mai mult decât o secţie. E inima. Cuprinzătoare mereu, puternică şi neobosită. O evoc acum, în ajunul Crăciunului, pentru a-i oferi cinstea cuvenită, după cuvântul biblic: „Să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului!“. Se colindă azi, după obicei, la fiinţe şi lucruri deopotrivă, chemând sfinţenia şi bucuria în locuri aspre şi la ceasuri de noapte.
   Parcă ieri a fost Crăciunul din anul 2000, primul meu soroc la Spitalul Floreasca. Rezidenţiatul de terapie intensivă îşi făcea loc în mine însămi, fără zgomot sau declaraţii de intenţie. Liniştea vieţii de medic de familie îşi lua definitiv rămas bun. Fără regrete. Stăteam pe pragul specialităţii dorite, la timpul prezent.
   Conf. dr. Ioana Grinţescu distribuia rezidenţii. Fiecare dintre noi avea să tragă, de pe masa de raport, un bilet cu numele seniorului care-l va iniţia. Pentru mine a fost dr. Dan Alexianu, supranumit – în familia anestezică – „unchiul“. Soarta hotărăşte astfel şi primul teren de instrucţie: neurochirurgia. O combinaţie inedită, neverosimilă chiar. Ce avea să iasă numai bunul Dumnezeu avea să ştie. Nu mai eram copilul uşor de modelat, ci un doctor în toată firea, care intra ca personaj real pe tărâmul propriului său vis. Deşi conştient că i se pun la încercare curajul şi cei „50 de ani“ de meserie, doctorul Alexianu a purces la această lucrare, fără grabă şi fără ambiţie. M-a lăsat să aleg singură între statutul de buruiană şi cel de plantă exotică. A intuit corect că voi lupta pentru propriul meu rost. Stătea pe margine, mereu cu emoţie, gata să intervină în caz de pericol, desfăşurându-şi tot „arse­nalul educaţional“. La început, a folosit sistemul numit „mica recompensă“, verificat ca infailibil cu atâtea generaţii de rezidenţi. Într-o zi de vineri, a observat cum citeam pe rând acelaşi exemplar din „Viaţa medicală“. De atunci şi până la primariatul meu, a cumpărat întotdeauna două exemplare. Din călătoriile în străinătate, primeam câte un telefon de curtoazie sau câte o carte nouă. În gardă, aveam dreptul să-mi doresc ceva comestibil (vreo plăcintă, brânză afumată sau cafea de la armenii din Obor). După raport, zece minute, eram întrebată ce-am mai citit şi „obligată să plimb“ prin sala de operaţie câteva hârtii cu notiţe. Se vede treaba că aşa era de bonton. Unchiu’ nu ocăra rezidenţii, chiar dacă mă punea să citesc secvenţa de inducţie rapidă a anesteziei generale tocmai din „cartea de bucate“ sau mă „alunga“ la bibliotecă după programul operator. Eram amândoi de acord că Spitalul Floreasca se află strategic plasat aproape de piaţa Obor, anume pentru deliciul cunoscătorilor. Îmi aprecia murăturile şi dorinţa secretă de a trece prin rezidenţiat, cu submarinul chiar, numai împreună cu cele trei fotografii „uzate“: familia, iubirea şi senti­mentul de patrie. Dr. Dan Alexianu avea ceva funda­mental de predat prin inter­mediul anesteziei: adapta­bi­litatea şi rezistenţa la condiţii extreme. Cineva l-a numit, în glumă, odată, „vulpea deşertului“. Un senior şi o fată fără zestre şi-au dorit să devină rude şi au reuşit. Dumnezeu a aprobat formal, pe colţul paginii, lăsându-mă să învăţ şi să lucrez şi azi în reanimarea neurochirurgicală.
   Cum nimeni nu-şi poate alege locul naşterii, n-are dreptul să-l judece, ci doar să-l iubească. Pentru mine, aşa este şi acum Spitalul Floreasca, spaţiul profesional fără prejudecăţi, unde, muncind, puteai deveni un membru respectat al familiei.
   „Stăpâna casei“, conf. dr. Ioana Grinţescu, primeşte în fiecare an Crăciunul la interior „294“. În urmă cu câtva timp, a comandat, pentru camera de gardă a reanimării, cea mai mare masă posibilă pentru un spaţiu de spital. Pentru că se află în fruntea celei mai numeroase familii de anestezişti din ţară. Şi nu întâmplător…
   Acum, de sărbători, masa e veşnic plină de bucate. În celelalte zile, aici se redactează documente medicale, se dau examene, se exprimă puncte de vedere. Deasu­pra mesei, în cadranul ceasului, timpul se roteşte cuminte, măsurând gărzile. O singură privire la „294“ şi simţi că eşti binevenit oricând. Acasă.
   I-am spus „mama Grinţi“ doamnei conferen­ţiar, de Anul Nou 2002. Venise să ureze „La mulţi ani!“ echipei de gardă. Era departe de a fi un gest formal şi mi-am dat seama că ceva profund ne va lega în viitor. Timpul scurs de atunci a probat cu prisosinţă intuiţia ei specială, capacitatea de a citi fără greş gândurile „copiilor“. Niciodată nu i-am explicat prea multe. N-a fost nevoie. Cuvintele frumoase au plecat către alţii. „Mama“ înţelegea totul, era în spatele nostru, să ne ajute sau să ne mustre, iubindu-ne întotdeauna.
   De gardă cu doamna doctor. Aşa a fost începutul pentru fiecare dintre noi. Ca rezident de anestezie, sunt chemată în salonul postoperator al uneia dintre ortopedii, unde un pacient sângera masiv. Monitorul ECG arată o tulburare de ritm gravă, probabil de origine ventriculară. Cu sufletul mic de teamă, comand la centrul de transfuzii sânge şi plasmă, cer consult cardiologic de urgenţă şi plec în grabă către „294“. Doamna conferenţiar, concentrată, redacta o lucrare. Nu ştiu cum mi-a văzut faţa îngrijorată şi gestul pripit de căutare a trusei de intubaţie. Niciun cuvânt nu s-a spus între noi. S-a ridicat brusc şi a alergat după mine. Ştia bine „mama“ că nu eram decât o răţuşcă cenuşie, mult prea mică pentru aventuri cu laringoscopul pe iaz. Am ajuns împreună la ortopedie, unde dr. Gabriel Tatu-Chiţoiu, venit pentru consult, defibrila electric cordul. Pacientul a fost intubat şi resuscitat cu succes. În faţa uimirii mele, de ucenic, un om îşi primea viaţa înapoi.
   La „Urgenţă“ nu e loc de mirare sau de orgoliu. Doamna conferenţiar e mereu prezentă, chiar şi în cele câteva ceasuri de noapte, când părăseşte spitalul. Trăind atâta vreme în preajma sa, fiecare dintre noi şi-a dorit să „fure“ ceva din forţa aproape miraculoasă şi gândirea pozitivă. „Mama Grinţi“, prin exemplul personal, ne-a arătat ca viaţa profesională şi cea de familie nu se exclud. Ci dimpotrivă. Se îmbogăţesc reciproc. Ne-a învăţat, pe noi, fetele, să ne opunem cu toată puterea eroziunii pe care timpul o poate aduce iubirii; să fim curajoase fiind cuminţi.
   Acelora dintre noi, care, plecând de acasă, „frumuseţe străină au văzut şi cu dânsa şi-au rănit inima“, le scriu azi, cu drag, că nu au fost uitaţi. E Crăciun din nou la „294“ şi camera de gardă are cozonac şi brad verde. Reanimarea, gătită ca în fiecare an, îi cinsteşte pe oaspeţii ei permanenţi: speranţa, credinţa şi dragostea. „Urgenţa“ dă astfel mărturie continuă, prin oamenii ei energici şi solidari, despre sublimul adevăr rostit în zorii creştinismului: „Iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt“.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC