Newsflash
Reportaje

Consiliulŭ Sanitarŭ cere dovezi pipăite

de Dr. Mihail MIHAILIDE - dec. 9 2014
Consiliulŭ Sanitarŭ cere dovezi pipăite

„Este de trebuinţă ca meşteru anthydrofobŭ sě arate methodulŭ sěu d’a vindeca bóla“

 

   Ghenarie 1860 fusese o lună geroasă. De la Crăciun, nu mai căzuse niciun fulg, nămeţii erau la locul lor, lăsând să treacă prin mijlocul drumului din faţa caselor o potecă lată de-abia un cot. Cărări înguste în zăpadă erau tăiate şi în ogrăzi, între casă, grajd şi coşar: animalele cereau a fi adăpate şi hrănite. Dacă n-ar fi fost lătrăturile la lună plină, din nopţile cu stele de să le-apuci cu mâna, ori ziua behăitul oilor, satul ar fi părut un urs polar în hibernare. Doar duminica ce mai ieşeau credincioşii din case, să fie tămâiaţi în timpul cântării „Aliluia“ şi să se închine la biserica Greceanului. Casa Domnului fusese aredicată pe temelia vechii mânăstiri Babele de pe malul Neajlovului – schit al lui Vlad Voievod Călugărul. Aşezarea monahală era cunoscută în secolul al XIV-lea, ca loc de popas al pelerinilor din vestul Europei către Ţara Sfântă.
   Şi totuşi, într-unul din cătunele satului acesta încremenit, avu loc un eveniment. Trecând peste râul bocnă, din nepătrunşii codrii ai Vlăsiei, îşi făcu apariţia, în crucea nopţii, un lup. Un lup singuratic, neurmat de haită. Iar ceea ce avea să se petreacă îi scoase în curţi şi pe uliţă, de sub ţoale şi cojoace, pe oamenii locului şi, mai apoi, agită câteva instituţii plăpânde ale abia înfiripatelor Principate Unite. În documente de arhivă se relatează întâmplarea şi deznodământul ei. Regăsim semnăturile: administratorului de Neajlov (echivalentul prefectului), ministrului de interne, Ion Ghica (Ministeriulŭ din „Întru“), şi nu în ultimul rând, ca interes în cestiune, cele ale unor membri ai „Consiliului Medicalu“, între care Davila, Protici, Gr. Athanasovici, Polizu.
   Voi reproduce pentru a recrea atmosfera vremii originalul câtorva documente1 cu privire la acest cas, folosind topica, ortografia şi stilul limbii oficiale, precum şi un set de litere apropiat de cel în uz cu peste 150 de ani în urmă. Amintesc, de asemenea, că până în 1860, se scria cu litere chirilice, grafia latină fiind introdusă în cadrul reformelor iniţiate de Domnul Alexandru Ioan Cuza. Un timp, s-a scris utilizându-se un „alfabet de tranziţie“, inclusiv în acte oficiale. Dar chiar în cadrul acestuia se pot observa – având în vedere această trecere – inconsecvenţe de scriere în acelaşi text ori în schimbul de „adrese“ de la un amploiat la altul, în funcţie de instrucţia şcolară şi de vârsta uricarului. Cred că citiorul nu va avea dificultăţi spre a înţelege pricina. Ba chiar, dacă nu supralicitez, limbajul folosit îl va delecta, amuzându-l.
   Primind o „sesizare“ – am spune astăzi – din partea subordonatului său, prefectul judeţului Vlaşca, ministrul de interne consideră că speţa îl depăşeşte, fiind una mai degrabă de interes medical şi decide să trimită către inspectorul general al Serviciului Sanitar copia raportului sosit din teritoriu, însoţind-o de următoarea adresă:

 

   În continuare, in extenso, expunerea integrală a casului, cu nu puţine ambiguităţi:

 

   Aşadar, un lupŭ turbatŭ se furişează într-un cătun din Vlaşca, intră în coşarul din ograda unui gospodar şi se repede să înşface un grăsunŭ. Trezită de ţipătul purcelului atacat şi, poate, şi al celorlalte animale din grajd, mai sprintenă decât bărbatul său, femeia, curajoasă, încearcă să-şi salveze grăsunulŭ. Lupul abandonează prada fragedă şi – schimbându-şi opţiunea – năvăleşte asupra gospodinei, muşcând-o de mână şi de şed,ut. Alertaţi, vecinii reuşesc să omoare fiara. Rezultă – nu foarte clar – că, în urma luptei cu lupul, rămân cinci locuitori răniţi şi mai multe vite ce turbaseră. În acel moment intră în scenă vindecătorul empiric, un anume Marin Vărzaru Catana, care se pricepe a curarisi asemenea bólă şi pe loc îi întremează! Numai că binefăcătorul, pentru deranjul ce i s-a făcut, dar promiţând asistenţă şi altădată, cere o recompensă din partea statului, pentru a lui mângâiere. Pe acest subiect, Administratorul devine foarte insistent, simţindu-se obligat faţă de cel ce se arată a fi însănătoşit pe turbaţi.
   „Minunea“ înfăptuită de pretinsul vindecător – care intervine în absenţa oricărui cadru sanitar sau medical din zonă – are loc cu două decenii înainte ca Louis Pasteur să fi început cercetările sale asupra turbării şi 25 de ani până la aplicarea unui ser antirabic asupra copilului Joseph Meister, muşcat de un câine bănuit a fi turbat. Vindecarea micului cioban alsacian de 9 ani (1885) va diviza ulterior lumea ştiinţifică în susţinători şi adversari ai marelui Pasteur. Dar aceasta este o altă (captivantă) poveste a istoriei ştiinţei, în particular a iatroistoriei. Ţăranul vlăscean de la 1850 are cunosciinţă d’a vindeca asemena bólă!, dar şi martori dispuşi să afirme că a şi reuşit. (Ăsta, da, protrocronism „ştiinţific“ naţional!). Deşi nu se cunoştea încă agentul patogen, prin invitaţia adresată inspectorului sanitar de a chibsui mijlocul propagării bolii, ministrul sugera, pe de o parte, că ar trebui aflat în ce condiţii s-a îmbolnăvit animalul sălbatic, iar pe de alta, cerea investigarea riscului ca animale domestice muşcate de lup să transmită, la rându-le, boala.
   În istoria milenară a rabiei se menţionează că Aulus Cornelius Celsus (25 î.Hr. – 50 d.Hr.) observase transmisi­bilitatea acestei zoonoze la om prin muşcătura animalului turbat şi recomandase extragerea sângelui din plagă cu ventuza şi folosirea unor corozive energice. Până la seroprofilaxie şi vaccinare – drum îndelungat – se încercau în disperare de cauză tratamente locale: spălarea plăgii cu săpun şi chiar arderea cu fierul roşu (în Evul Mediu, cu vătraie încinse în foc). Hubert era sfântul din Liège care proteja împotriva turbării. Acum se ştie că virusul rabic e sensibil la varii dezinfectante, de la detergenţi cationici până la alcool şi tinctură de iod2. Plaga nu trebuie să fie suturată, iar rapiditatea intervenţiei este esenţială. Vulpea îl „păcăleşte“ nu numai pe urs, ci – în acest caz – se află „înaintea“ lupului în ceea ce priveşte răspândirea turbării din rezervorul silvatic, către animalele domestice. Dacă este în vigoare informaţia care circulă în spaţiul virtual, România deţine primul loc în ceea ce priveşte numărul de animale turbate (ECDC). Fireşte, nu avem date privind incidenţa rabiei la 1860, pentru că acestea nu se colectau; dar, peste aproape o sută cincizeci de ani (2008), când vaccinarea antirabică a animalelor era obligatorie, „în timp ce în 25 de state europene rabia, la câinii domestici, aproape că este eradicată, ţara noastră iese în evidenţă cumulând 46 de infecţii cu virusul rabic la câinii domestici, dintr-un total de 61 de animale bolnave“3.
   Consiliul Medical – o variantă (neoficială) la denumirea de Consiliu Sanitar – se întruneşte, studiază cazul şi printr-un „Jurnalu“ – gen de proces-verbal din zilele noastre – se pronunţă:
 
 

    Schimbul de adrese nu conteneşte nici după lămuritorul „Jurnalŭ“ al Consiliului Medicalŭ, mai sus reprodus. Un E. Angelescu semnează pentru ministrul de interne, la 7 aprilie 1860, o... punere la punct a inspectorului general al serviciului sanitar: lupulŭ ce a muşcat mai mulţi locuitori şi vite a fost turbatŭ, iar Marin Vărzaru Catană a tămăduit ómeni şi vite de turbare (s.n.) şi nu de muşcătura lupului. Spre ştiinţă!

„Tudora soţiea lui Nedelcu Slobod,eanu vindică Buba Neagră“

    Antraxul este o altă boală pentru tratamentul căreia vindecători empirici se înghesuie a-şi oferi seviciile – desigur, aceştia făcând-o nu chiar din raţiuni umanitare, ci negociind o recompensă –, iar schimbul de adrese între diferitele componente ale Ministerului „din Întru“ al Principatelor Unite şi îndeosebi al Consiliului Sanitar Superior, în fruntea căruia se afla cea mai proeminentă figură medicală a momentului, C. Davila, devine o activitate intens cronofagă. Ministrul cere răspunsuri detaliate pentru a-i satisface pe diverşii petenţi, iar membrii înaltului Consiliu trebuie să se abată de la numeroasele probleme de organizare sanitară pentru a sta în seànţe, a dezbate şi a tempera, prin răspunsuri motivate cu argumente, zelul aşa-zişilor vindecători.
   Cunoscută de milenii, etiologia acestei antropozoonoze (antrax) a fost lămurită în 1876 de R. Koch, care descrie şi izolează bacilul cărbunos. Abia între 1895 şi 1906, în urma lucrărilor lui Pasteur a fost introdus în terapeutică un ser anticărbunos2. E aproape cert că empiricii – majoritatea semi­analfabeţi – nu identificau decât – în cel mai bun caz – forma cutanată a bolii iar frecventele erori de diagnostic (înţepături de insecte, furuncule şi abcese intens dureroase şi „maltratate“, flictene stafilococice ş.a.) pretau la confuzii, explicând pretenţia de a fi vindecat „boala dalacului“. Variaţiile de scriere în perioada ortografiei de tranziţie nu sunt inadvertenţe ale subsemnatului – aşa scriau/redactau petiţii funcţionarii jumătăţii de secol XIX (adesea cererile/pri­cinile diferiţilor cetăţeni fiindu-le „povestite“) – şi nu am crezut necesar a „corecta“ documentele respective.

 

   Niţu Logofătu, sigur pe sine că are harul vindecării dalacului, exercită un penibil şantaj: poziţiunea sa materială nu-i mai permite „pe conta lui“ să se mai deplaseze la bolnavi. În consecinţă, cere a-i fi plătită deplasarea, altminteri nu va mai putea continua serviciul (exercitat, fireşte ilicit). Reprezentantul serviciului sanitar din Mehedinţi dezvăluie impostura vindecătorului, arătând că ceea ce el trata – cu nitrat de argint şi ţipirig (în cazul de faţă, o plantă erbacee care creşte sălbatică în zone umede) – ar fi putut fi „numai nisce abcesse s’au (sic) furuncule“.

 

   Suprefectul de Ialomiţa cere confirmare din partea autorităţii sanitare dacă poate să-i dea locuitorului Radu Păunu din Alexeni pe fiecare anŭ câte ŭă chilă de meiŭ din magazia de reservă sau să fie scutit de contribuţia personală pentru că acesta e cunoscut având un bun methodŭ assupra tămăduirii bubelariei numită şi dalacŭ4.

   În sfârşit, dar fără să fi epuizat numărul impresionant al documentelor de arhivă pe tema „Bubelariei“ din perioada următoare anilor Unirii Principatelor, se află că Tudoriţa lui Slobozeanu are un tratament infailibil al „Bubei oilor“. Un important funcţionar al Districtului Ialomiţei pleacă pe teren în documentare şi „intervievând-o“ pe Tudoriţa îşi notează varietatea procedurilor imaginate de aceasta pentru a vindeca boala. Căci, spune Tudoriţa, „soţiea lui Nedelcu Slobod,eanu“: „cei ce nu au urmatŭ curele până’n finitŭ au muritŭ, iar cei care i-au urmatŭ cura, s-au lecuitŭ.“(...) „Felurimea tratamentului a Bubei oişiţ sau alŭ Dalacŭ mi-a arătat a fi celle următoare – scrie în raportul său către Dl Inspector General alŭ Serv. Sanitarŭ slujbaşul districtului: aplicarea unei cataplasme cu Bod,ie, ouă şi smântână la înveninarea rănei dalacului; punerea unui pui de găină pe d’asupra rănii, în urma răd,ături cu briciul; tăeturi, luarea de sânge dela mână şi arderea rănei până la rădăcină cu pucioasă, mai având şi nişte alifii pe care n’a voitu a mi le declara.“ Tudoriţa n-ar percepe „onorarii“. Căci este mama Pomojnicului alu Onor. Prefecturii locale, iar iscăliturile confirmând succesele ei aparţin dlui Procurorŭ şi a altorŭ mai mulţi amploiaţi de la Onor. Prefectura şi Tribunalŭ, carii toţi întrunŭ glasŭ, mărturisesc că numita femee a alergatŭ a da ajutorŭ pătimaşilor [bolnavilor], făr’ ca să pretindă plată!
   Dacă întâmplările cu lupi „turbaţi“ se iveau iarna, arhivele dezvăluie că dalacul, epilepsia, tulburările mintale, dificultăţile la naştere ale femeilor ş.a. constituiau o patologie care atrăgea pe vindecătorii empirici în toate anotimpurile. Pe aceşti „vindecători“ nu-i putem considera şi escroci, pentru că nici medicina timpului nu oferea, în cazul enumeratelor boli, soluţii terapeutice viabile. Făceau şi ei – fie şi pentru o recompensă modică (o chilă de meiŭ) – ceea ce credeau că ar putea fi în beneficiul „pătimaşului“.
 
 
aAbia în 1922, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar a trecut de sub controlul Ministerului de Interne sub cel al Ministerului Muncii şi al Ocrotirilor Sociale, ulterior adoptând denumirea Ministerul Sănătăţii Publice şi Ocrotirilor Sociale, cf. Monitorului Oficial nr. 16/25 apr. 1922
bÎntre 11 octombrie 1859 şi 28 mai 1860, a funcţionat un guvern condus – în calitate de Preşedinte al Consiliului de Miniştri – de Ion Ghica. El a deţinut şi portofoliul Internelor. Ministru de externe era Vasile Alecsandri, următoarele portofolii fiind atribuite miniştrilor C. Steriade (Finanţe), Gh. Creţeanu (Justiţie), Al. C. Golescu (Culte), ad. int. col. Ion Cornescu (până în noiembrie 1859), apoi, col. Ioan Em. Florescu (până la depunerea mandatului de către Guvern) şi Ioan Bălăceanu, ca ministru al Controlului – un minister care avea atribuţiile Curţii de Conturi. E puţin probabil ca Ion Ghica (1816–1897) însuşi să fi scris manu propria repectiva adresă. E posibil ca el doar să fi semnat ceea ce un conţopist al Ministerului i-a înmânat. Altminteri, nu s-ar explica greşelile de ortografie pe care un fost preşedinte al Academiei Române, economist, matematician, scriitor, diplomat, autor al celebrelor scrisori către V. Alecsandri le-ar fi putut comite.

Notă autor:

1. Arhivele Naţionale ale României (Bucureşti), Direcţia Generală a Serviciului Sanitar, Dosar 8/1860, p. 174 şi urm.

2. M. Voiculescu, Boli infecţioase, cap.78, „Rabia (Turbarea)“, ediţia a III-a, Ed. Medicală, Bucureşti, 1981, pp. 965-974

3.„România, campioană la turbare“, Evenimentul zilei, 16 martie 2010

4. Arhivele Naţionale ale României (Bucureşti), Direcţia Generală a Serviciului Sanitar, dosar 29/1864, p. 50 şi urm.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe