Nu-mi amintise nici un doctor despre ea. Cei intervievaţi,
conducând adeseori clinici importante, aveau grijă să vorbească în primul rând
despre ei ori despre mai marii zilei, care nu-i lăsau să-şi facă jocurile.
Treburile! Câteodată am întrebat eu, direct: „Ce ştiţi despre…?“. „Dar de ce să
vă vorbesc eu despre doctorul din Mihăileni sau despre doctoriţa din Golăieşti?
Ce, despre mine vorbeşte cineva?! Şi-apoi, între noi fie vorba, ce face un
medic de familie?!“
Trebuie să
alegi moaşa, nu satul!
– De unde sunteţi?
– Din Iaşi.
– Aţi venit la Golăieşti prin repartiţie?
– Oarecum. Am fost
întâi repartizată la Moţca, Iaşi şi pe urmă am venit aici.
– A fost alegerea dv.? Pe atunci, repartiţiile
erau dirijate…
– Hm… (Râde cu poftă) Am ales pentru că aveam
o moaşă foarte bună, pe dumneaei! Şi arată, privind-o în acelaşi timp cu o căldură
puţin obişnuită, către moaşă, asistentă, călăuză şi însoţitor în lumea satului.
Scenă de Oscar! O
singură privire – dar ce privire! – îmi dezvăluia mai mult decât pagini întregi
de carte. Puţini, chiar şi dintre medici, realizează ce înseamnă o
moaşă pentru
un medic de ţară.
– S-a născut aici,
ştie fiecare ungher, fiecare om încă de când era mic, în multe cazuri a asistat
la naşterea lor. Numele ei este Elena Simionescu. Ea este „vinovată“ că am ales
Golăieşti. Mama mea a fost îndrumător la Iaşi pentru obstetrică-ginecologie şi
cunoştea toată zona. Şi mi-a spus: „Acolo este moaşa cea mai bună!“. Am înţeles
mai târziu câtă dreptate a avut. Ca medic – dacă vrei să faci meserie cu adevărat
– trebuie să alegi moaşa, nu satul! Eventual, asistenta. Nu mă arunc eu să fac
generalizări, dar e valabil, cred, pentru mulţi doctori, şi pentru cei din oraşe,
chiar şi din clinici… Din acest „punct“ începe cariera sau… ratarea.
Poveştile,
punctul de plecare al documentării
Faţă în faţă cu
dna dr. Ionela-Nicola Dimov, medic de
familie la Golăieşti, despre care auzisem atâtea relatări înainte,
perspectivele s-au schimbat dintr-odată. Ca şi când aş fi citit odată despre o ţară
îndepărtată şi, într-o bună zi, prin natura împrejurărilor, mă trezisem în acea
lume, doar imaginată înainte.
Oamenii simt încă
nevoia să povestească. Mulţi ştiu şi să asculte şi ştiu şi cum să întrebe,
chiar mai bine decât aşa-zişii jurnalişti pe care-i vedem zi de zi la
televizor. Abia în tren, în sălile de aşteptare sau în saloanele de spital poţi
surprinde viaţa adevărată, aşa cum e. O călătorie, mai ales la noi, durează ore
în şir. Aşteptarea în faţa unui cabinet sau altul la fel… Şi cum să umpli
timpul? Doar „urechi“ şi „memorie liberă“ să ai. Şi… să te ţină bateriile! Şi
inspiraţia. În astfel de situaţii, întrebările „ca la carte“ nu te ajută cu
nimic. Dacă nu ieşi din tiparul presupunerilor proprii, ai bătut drumul
degeaba.
Secretul?
Am dărâmat soba nouă – „de
import“ – şi-am lăsat-o pe cea veche!
– Presupun că nu aveţi la dv. un CV…
– Aici, nu. Tocmai
strângeam imprimanta. Se mai intră, se mai fură…
– Şi aici?
– Peste tot. Ca la
noi, în România!
– Şi soba? întreb eu privind către
construcţia masivă şi urâtă din teracotă, ce ocupa o suprafaţă mare din încăpere.
– Cu lemne. Nu vă
uitaţi că e urâtă. Să ştiţi că e bună. Are suprafaţă mare de încălzire şi,
important, e bine făcută. Am pus să se facă o sobă nouă de teracotă, dar nu era
la fel. Noroc că nu o dărâmasem pe asta înainte. Am dărâmat-o pe cea nouă…
– Dacă s-ar face la fel şi cu sistemul de sănătate…
– Dacă… Dar de
unde-l mai luăm pe cel vechi?!
Sună telefonul şi
interlocutoarea mea comută, nu înainte de a-şi cere scuze pentru întrerupere.
Folosesc momentul ca să fac câteva fotografii „de atmosferă“. Mai mult pentru
aducere aminte. Interiorul nu are nimic deosebit, nu vorbeşte nici despre medic
şi nici despre locurile şi oamenii din comună. Singura oglindă a aşezării este
chipul asistentei, Elena Simionescu. Cât de multe se pot vedea în înfăţişarea şi
portul unui om… O replică, spusă de dna doctor la telefon, mă readuce în
realitate: „Dacă se dă pe gratis, e bine…“. Şi, un 
pic mai încolo, o
continuare: „Da, ai dreptate. Răutatea este, într-adevăr, pe gratis“.
Înaintea unei alte
întrebări, îmi fac în minte un prim bilanţ: nici un fierar în zonă, deşi căruţe
şi cai văzusem, imprimanta strânsă şi încuiată în loc sigur înainte de a pleca
– de frica hoţilor, răutatea – pe gratis, soba veche (ei, meseriaşii de altădată!)
mai bună decât cea nouă şi decizia, înţeleaptă, de a nu strica nimic până nu ai
ceva mai bun, în loc… Şi-apoi, acea privire – învăluitoare, caldă, plină de
recunoştinţă – către moaşă, motivul opţiunii pentru comuna Golăieşti. Şi încă
un „amănunt“: încrederea în mama ei. Câţi dintre tinerii de astăzi mai ascultă
sfatul părinţilor?! „Mai duceţi-vă… Lumea voastră a apus!“ Mai erau şi altele…
Modul firesc de a vorbi ori de a comuta de la o situaţie la alta, încrederea
acordată instantaneu (fără să-mi ceară o legitimaţie ori să-şi arate mai ştiu
ce temeri că voi publica parascovenii!), onestitatea de a recunoaşte importanţa
moaşei – cordonul ombilical între medicul de ţară şi comunitate… În câteva
minute doar, conturasem deja un profil. Şi nu era doar atât.
– Aţi zâmbit?
observă doamna doctor, în timp ce închide mobilul şi-l aşază cu grijă pe birou,
la vedere.
Devin atent. Nu
avansează o ipoteză cu privire la zâmbetul meu. Cineva grăbit ori mai puţin
priceput în a citi oamenii ar fi asociat acel zâmbet cu ultima replică spusă la
telefon, acelui interlocutor, aflat undeva la distanţă. „Răutatea este, într-adevăr,
pe gratis…“
– Am făcut, îi spun eu, un „inventar“ sumar al
celor aflate de când am intrat în cabinet. Şi mi-am amintit de medici,
profesori universitari, care mă întreabă: „De ce umblaţi teleleu pe coclauri?
Medicii de familie sunt, aproape toţi, nişte rataţi!…“.
– Fiecare vorbeşte
din experienţa proprie… Se arată pe el chiar şi când vorbeşte despre altul.
Poate că şi cel care v-a spus aşa ceva a făcut un stagiu la ţară… Dar a fugit
de-acolo, mâncând pământul… Dacă ar fi rămas, s-ar fi ratat! De ce ţi-e frică
nu scapi, spune un proverb. Dar asta nu înseamnă că toţi ceilalţi sunt la fel.
Mie mi-a plăcut şi îmi place tot ce fac aici. Au nevoie şi oamenii aceştia de
un doctor. Şi nu numai de doctor. Mai ales acum…
Aşteptând
primăvara
În 1978, terminase
Medicina la Iaşi, stagiatura – trei ani – în Iaşi, „interne, oncologie,
chirurgie, medicină internă, am trecut prin toate specialităţile, lucrând
efectiv, nu privind de pe margine, se făcea un stagiu de şase luni la fiecare
specialitate importantă, erau bune, să ştiţi…“. În 1982, a ales pentru
Circumscripţia sanitară Golăieşti.
– De la cine aţi învăţat mai mult?
– Au fost trei
oameni extraordinari, profesorul Dorin Chisăliţă, membru al societăţilor
europene şi americane de oftalmologie, pe urmă am mai învăţat de la o asistentă
de ocrotire foarte bună, iar al treilea maestru al meu a fost dumneaei, Elena
Simionescu… Noi, mă refer la mine şi la colegii mei de generaţie, n-am ieşit
din facultate cu foarte multe deprinderi… Oricât am fi vrut să învăţăm.
– Şi-atunci, încă se mai făcea şcoală…
– Nu ştiu dacă m-aş
asocia cu ideea sugerată de dv. Cu învăţământul e ca şi cu dragostea… Pentru
asta trebuie să fie doi; degeaba e bun profesorul, dacă studentul e cum e… Şi
degeaba e dornic studentul să înveţe, dacă profesorii au alte priorităţi… Când însă
e delăsare şi de o parte şi de alta se ajunge la ce vedem… Or, asta se mai întâmpla
şi atunci, se mai întâmplă şi acum… Am şi eu studenţi, vorbesc de cei înscrişi
la mine pe listă, care sunt nemulţumiţi de cursurile la care merg… Îmi
povestesc. Şi am şi profesori, cunoştinţe de
familie, care îmi spun şi ei că
tinerii de azi sunt foarte slab pregătiţi… Vom vedea cine şi cum o să ne
trateze pe noi…
– Din 1982, faceţi naveta Iaşi–Golăieşti? Ce
distanţă este?
– De aici şi până în
Copou, unde stau eu, sunt 18 km. Nu pot să spun că este o navetă grea. Mulţi
parcurg aceeaşi distanţă, zilnic, în Bucureşti, între casă şi locul de muncă. Şi
e mult mai aglomerat, e poluat…
– Şi mergeţi cu maşina dv.?
– Acum da, dar am
mers şi cu autobuzul şi chiar pe jos până în Iaşi… Şi cu tractoraşul, şi în câte
o căruţă… Rată? Era! Da’ numai dimineaţa şi seara. Şi erau zile când nu venea
deloc… Acum au din oră în oră şi tot nu sunt mulţumiţi oamenii.
– Cât de mare e comuna?
– Sunt şapte sate:
Golăieşti, Cilibiu, Grădinari, Cotul lui Ivan, Medeleni, de unde aţi venit dv.,
Petreşti şi Podul Jijiei… Am scăpat ceva? În total, până în patru mii de
suflete…
– Ce s-a schimbat?
– Mentalitatea
oamenilor. Până acum vreo zece ani, schimbările erau aduse de cei ce plecaseră în
străinătate… Şi veneau de acolo cu bani şi simţeau nevoia să arate că au bani…
Acum, o parte, cu acei bani şi-au făcut case, iar alţii n-au bani… Problemele
sociale sunt foarte mari…
– Ce era, în 1982, în dispensar?
– Cinci asistenţi
– moaşă, asistentă de ocrotire, asistentă de pediatrie, asistentă generalistă şi
un asistent de igienă –, casă de naştere…
– Şi ca dotări, ce aveaţi atunci?
– Nimic.
– Iar acum?
– Un set bioptron,
dar nu mai ajung să-l folosesc… Glucometrele nu le mai amintesc, sunt ceva obişnuit.
Am vrut să cumpăr un electrocardiograf, dar mereu apare câte ceva de dat către
sănătate – birurile noastre! – şi n-am mai apucat să-l cumpăr, am cumpărat
dispensarul, a fost o mare izbândă – în 2010 am terminat de plătit pentru el,
cam 8.300 de euro m-a costat, foarte puţin faţă de sumele cerute în alte
comune. Primarul întâi nu a vrut să vândă, după aceea mi-a spus să vorbesc cu
evaluatorul, iar acesta a venit şi mi-a spus franc: „Doamnă, dispensarul
trebuie dărâmat fiindcă nu are fundaţie!“. Am făcut acte ca să accesez un
program european…
– Şi ne aflăm într-o clădire reconstruită?
– Nu, nici nu mai
apucam să o reconstruiesc. Partea mea ar fi fost de 70.000 de euro. De unde să-i
scot? Ar fi trebuit să investesc întâi 210.000 de euro şi, eventual, să primesc
ulterior o parte din bani înapoi. Eventual… Şi am zis, nu. Nu-mi mai trebuie
program european. Cu 20.000 de euro îmi fac eu o clădire nouă. Am adus
materiale, dar a venit pe urmă vreme urâtă şi a rămas să aştept primăvara. O să
mă apuc de lucru: gard, reparaţii, un grup sanitar, să schimb geamurile. Nu fac
o altă clădire, o consolidez pe asta. Eu am 57 de ani. Fetele mele au făcut
arhitectură, una, automatizări şi calculatoare, cealaltă. Cui să las
dispensarul? O să fac îmbunătăţiri pentru a ne desfăşura activitatea în condiţii
civilizate şi pentru noi şi pentru pacienţi…
O întâmplare
care spune multe
– Câţi înscrişi aveţi pe listă? Toţi cei 4.000
de locuitori?
– Nu, mai am o
colegă, dr. Mariana Vasiliu, împărţim cabinetul. Eu am doar vreo trei mii şi
vreo două sute de înscrişi. Mai sunt şi fluctuaţii, unii vin, alţii pleacă. Mulţi
merg să lucreze în străinătate. Proprietar sunt doar eu, colega mea are cu puţin
peste 600 de pacienţi, n-a dorit mai mult.
– Un caz care v-a impresionat?
– Ce să vă
povestesc?! Sunt! Îmi aduc aminte de o fetiţă, avea pe atunci 16–17 ani, acum
are peste 30; mama ei a adus-o, îngrijorată că s-ar putea să fie gravidă, că nu
mai avea ciclu. Eu sunt mioapă şi nu aveam ochelarii la ochi. Am trecut prin faţa
ei, să o văd de aproape. N-a avut nicio reacţie. „Hopa! zic. Haideţi să mergem
pentru început să vedem ce se întâmplă cu ochii“, i-am spus mamei. De la
oftalmo a fost trimisă la neurochirurgie. I s-a descoperit o tumoră de hipofiză,
era destul de mare. A fost operată, dar a rămas infirmă pe viaţă – o atrofie de
nerv optic, sută la sută pe o parte şi 50% pe cealaltă! Pe mine m-a impresionat
nu atât diagnosticul, cât altceva: părinţii nu au realizat că fetiţa nu vede!
Nimeni n-a observat! Or, asta spune multe. Copilului i-a fost ruşine să spună,
dar…
– O altă întâmplare?
– Nu ştiu… Când am
văzut-o pe moaşă asistând o naştere dificilă. Eu am văzut în facultate medici,
dintre cei cu vechime, care nu ştiau ce să facă într-un caz similar. Nu vă mai
spun altele pentru că ajung să mă cert cu medicii din spital, sunt colegi de-ai
mei… Am câteva cazuri trimise pentru care sunt foarte supărată. Una dintre
paciente a decedat. O fată tânără, aproape de 30 de ani, în decurs de cinci
luni a murit. Am trimis-o la Iaşi, a fost trecută de la o clinică la alta şi, într-un
târziu, a fost diagnosticată cu un neoplasm pulmonar şi TB. Oriunde se face o
radioscopie… Cum să nu vezi ce are? Şi nu e singurul caz. Am cinci doar aici, în
Golăieşti…
– Care e cauza? De unde a pornit răul?
– În cazul fetiţei
cu hipofiza – indiferenţa părinţilor faţă de copilul lor. A observat mama că nu
i-a venit ciclul, dar nu că fata nu vede! Dincoace, e vorba de atitudinea
medicului faţă de pacient. Nu sunt toţi aşa, dar… Să treci ca pacient prin
cinci clinici universitare în câteva luni de zile şi abia în ultima, când a
ajuns fata cu insuficienţă respiratorie, să i se pună diagnosticul?! E o întrebare.
Au trecut zece ani de atunci, prea multe nu s-au schimbat. Nu-mi închipui că în
altă parte e altfel. Dv., umblând prin ţară, ştiţi mai bine.
Mai mult
de jumătate dintre cei înscrişi sunt bolnavi cronici
– Câte consultaţii aveţi pe an?
– Am – conform
normativelor – dreptul să văd 24 de pacienţi pe zi. Dar vin mai mulţi. Nu pot să-i
trimit acasă. Şi dau şi consultaţii gratuite. Am avut şi 80 de consultaţii. Am
făcut programare. Sunt şi ei mulţumiţi, nu mai pierd o jumătate de zi la
dispensar, vin la ora stabilită, am grijă să las o marjă de timp să pot vedea şi
eventuale urgenţe… Şi încet, încet, lucrurile încep să meargă. Mai vin şi pe la
opt dimineaţa, chiar dacă sunt programaţi la prânz. Sau vin a doua zi, că au
uitat. Cei mai mulţi respectă măcar ziua…
– S-a păstrat ceva din experienţa câştigată în
organizarea asistenţei primare?
– Hm! Au funcţionat
aici un centru de permanenţă, o casă de naşteri, un staţionar pentru copii – să
nu-i mai trimitem la Iaşi pentru îmbolnăviri ce puteau fi supravegheate în
dispensar, am avut bucătărie… Au fost… Acum, de sus, medicii de familie sunt văzuţi
ca nişte puturoşi, care nu muncesc deloc, dau reţete aiurea… – Aveţi, dintre cei înscrişi pe listele dv.,
mulţi cronici?
– Numai vreo
1.700! Boli hipertensive – 472, cardiopatii ischemice – 178, BPOC – 88, ciroză
– 156 şi multe altele… De regulă, creşte numărul cronicilor. Am foarte mulţi
diabetici tineri. Foarte mulţi!
– Cum de a ajuns să crească numărul
diabeticilor?
– Haideţi să nu dăm
vina pe stres. S-a spus că e alimentaţia, stilul de viaţă, că în toată lumea e
o tendinţă de creştere. Am reţinut însă că noi nu ştim să ne alimentăm.
– Înainte ştiam şi acum am uitat?
– Poate că au fost
şi cazuri nedepistate. Oamenii nu merg la doctor decât dacă nu mai au încotro.
Unii nu au ajuns la noi pentru că nu erau asiguraţi. Alţii, pentru că nu aveau
unde ori cu ce să-şi facă analize. Eu n-am fost un fan al Programului Nicolăescu,
dar când am început să văd câte afecţiuni au, m-am îngrozit.
Ne facem
datoria
– Aveţi argumente să susţineţi că sunt cazuri
nedepistate?
– Păi, ce?! Înainte
de 1989 nu erau atâtea crime ori accidente? Erau, dar nu se dădeau pe post. Nu
era voie! Acum, fiecare crimă e prezentată de zeci de ori! Pe fiecare post tv,
nu o dată şi nu într-o ştire scurtă. Din păcate, noi, moldovenii – eu nu mă
compar acum cu Bucureştiul, ci cu judeţele din vestul ţării –, noi nu vrem să învăţăm
nimic. Aşa am crescut, aşa rămânem! Nici în alimentaţie, nici în igienă, nimic.
Ei ştiu mai bine! Ca să-i înveţi ceva, trebuie să faci un plan de atac, ca şi când
ai vrea să intri într-o cetate. Am fost în şcoală, le-am vorbit, am adus
argumente… Au fost şi unii care au învăţat. Dar foarte puţini. Poate că tinerii
de azi or să fie mai receptivi. Turui la fiecare consultaţie: vezi că trebuie
spălate urechiuşele, vezi că mâinile sunt cam murdare, vezi, mămică, mai taie
unghiile, că ai copil mic şi-i transmiţi microbi, vezi că suzeta nu se bagă în
gura ta şi pe urmă în gura copilului. Le spun o dată, de două ori, de zece ori.
Poate le intră! Dar ca să faci asta, trebuie ca tu, medic, să vrei să-i înveţi,
să te cobori la mintea lor, la puterea lor de înţelegere, să cauţi să pricepi
de ce fac un anume lucru aşa cum îl fac şi nu cum ar trebui. Şi să le spui de
multe ori! Dacă spui unui copil care tuşeşte să pună mâna la gură, n-o să te
asculte de prima dată. E nevoie de timp să-şi dobândească un reflex sau să
scape de unul greşit. Şi prima reacţie e să spună: „Nu!“. Este copil mic şi aşa
reacţionează copiii! Dar o să constaţi că a treia, a patra, a cincea oară când îl
vezi, ajunge să te uiţi la el şi pune mâna la gură. Am şi acum fetiţe de pe
vremuri, acum femei în toată firea, care, imediat ce mă văd, îşi îndreaptă spatele.
Cele spuse cu 20–30 de ani în urmă, repetate, s-au fixat undeva în memorie. „Nu
staţi cocoşate!“ Şi mă văd, de la distanţă, şi imediat se îndreaptă. E un semn:
nu mi-am răcit gura degeaba! Da’ vedeţi, nici şcoala nu mai e ca înainte… Noi aşa
am prins şi tot o să ne facem treaba. Chiar şi dând consultaţii gratuite,
muncind peste program. Ştim că trebuie făcute. Ne facem datoria. Vaccinăm toţi
copiii, câţi sunt. Nu mă întreb dacă mă plăteşte sau nu Casa. Îi vaccinăm,
chiar dacă unii n-au cod, că nu s-au interesat părinţii să le scoată
certificatul de naştere…
– Mai
merge doctorul de familie pe la şcoală?
– Cum să nu?! În
primul rând trebuie să facem vaccinările…
Noroc cu
păpuşoii şi… iarna, cu gerul
– Mai aveţi ore de educaţie sanitară?
– În ultima vreme,
mai puţin. Am vorbit cu educatoarele să merg şi la preşcolari, să-i mai dădăcesc.
De fiecare dată când ajung eu la ei, le zic, de fiecare dată când ajung ei la
dispensar, le zic. Nu pierd niciun prilej. Că la noi e un pic mai altfel. Le
spun: „Poftiţi, unul!“. Şi intră patru! Dacă sunt fetiţe mai mici, le spun la
ureche: „Vedeţi că urechiuşele astea mai trebuie şi spălate, că altfel…“. Le învăţ
cum trebuie să se spele. Toată lumea are infecţie urinară cu Escherichia coli.
– Ce se întâmplă? De ce?
– Că nu ştiu să se
spele. E. coli este un germen prezent
în intestin. Şi atâta vreme cât se spală din spate către faţă, aduc şi germenii
la locul unde se pot înmulţi. Şi stau şi le spun, unele reţin, altora le intră
pe-o ureche şi le iese pe cealaltă. Dar cu timpul am redus frecvenţa acestor
infecţii urinare. La copii mai rar, am început să le spun mamelor cum să-şi
spele copiii, fetiţele mai ales. Şi, până la urmă, învaţă şi mamele. De unde să
fi ştiut, dacă nu le-a învăţat nimeni. Mai greu e cu bătrânii. Nu este apă
curentă, trebuie să şi-o încălzească în ceva. Butelia costă, banii de pensie
sunt puţini… Iarna, hai, mai pun un vas cu apă pe plita de la sobă. A venit un
moş odată: scrobit, cămaşă albă, curată! Da’ un jeg pe dedesubt… Ce să-i mai
spun?! Au făcut reţea de apă curentă. Un proiect european. E un început. Dar până
or trage toţi apă în case, mai e… Măcar o au în curte, n-o mai aduc de la fântână.
– Sunt probleme cu prezenţa nitriţilor în apa
din fântână?
– Da, au fost. Am
avut un izvor foarte bun la pădure, unde trimiteam toţi copiii. La noi, în fişă,
mama semnează întâi de unde trebuie să ia apă. Ca să nu spună că nu a ştiut.
Dar au terminat şi izvorul; anul trecut l-au curăţat, l-au dragat şi-acum e aşa
de tulbure că nu poate fi folosit. Cumpărăm apă plată! Dar trebuie să-ţi permiţi.
Am văzut comercializate în Iaşi şi flacoane cu apă pentru prepararea laptelui
praf. Dar costă. La Golăieşti, nu cred să existe vreo fântână care să nu aibă
nitriţi! Şi erau peste 350 de fântâni în toată comuna, le inventariasem odată.
Am avut şi registru cu toate fântânile, cu rezultatele analizelor la probe de
apă…
– Câte gospodării au grup sanitar – care să şi
funcţioneze – în casă?
– Foarte puţine.
5%, mă gândesc la casele noi, făcute în ultimii ani.
– Prin Medeleni am trecut de mai multe ori,
doream să văd ce a fost, ce-a mai rămas…
– Aceleaşi case de
paiantă, camere mici, rar ajungând la nouă metri pătraţi, în care trăiau, am văzut
cazuri, până şi 11 suflete. Vă imaginaţi ce era acolo. Fără a avea grup sanitar,
nu vă gândiţi la cel din casă, asta e domnie, nu aveau nici afară. Vara erau păpuşoii…
Şi creşteau repede… Iarna? Erau în câmp, nu mai conta. Noroc că era ger şi îngheţa
totul şi puteai trece fără niciun risc. Altfel, te umpleai de noroc! Mulţi nu stăteau
pe acasă, marea majoritate erau cu vacile, pe câmp. N-aveau griji… Bine, şi-n
altă parte sunt văcari, oieri… Dar primul lucru pe care-l fac e să se spele pe
mâini. Aici însă, de la „closet“ – adică din păpuşoi sau din lanul de
floarea-soarelui – se duc direct la muls. N-au nicio grijă!
– Ecologic…
– Curat ecologic!
Mai avem la Petreşti şi la Medeleni nişte necăjiţi, stau pe câmp… Fac copii. Şi
iarna îi scot afară în curul gol.
– Şi nu se îmbolnăvesc?!
– Să ştiţi că nu.
Chiar n-am avut probleme mari cu ei. Şi alţii, aduşi la dispensar, vin înfofoliţi
şi în aprilie…
O boală
socială şi mai gravă
– Cum vedeţi generaţia dv.?
– Generaţia noastră?
Am avut noroc de oamenii care ne-au învăţat, am avut noroc de oameni care ne-au
sprijinit, am avut noroc de oameni care ne-au dat şuturi… Dar orice şut e un
pas înainte.
– Ce aţi învăţat de la asistenta medicală?
– Foarte multe.
– Daţi-mi câteva exemple.
– Întâi, că
trebuie să-mi fac treaba foarte ordonat. În al doilea rând, am învăţat practic
ce să fac. Multe… Cealaltă asistentă începea de dimineaţă: „Doamnă doctor,
suntem pe data de 20. Trebuie să facem asta, asta, asta…“. Am rămas cu o anumită
ordine şi disciplină. Şi le-am învăţat după ce am terminat facultatea şi
stagiatura. Dar am fost dispusă şi eu să le învăţ. Vedeţi, şi întrebarea
aceasta, aparent banală – „Ce aţi învăţat de la…?!“, când o adresezi unui
medic, aduce de multe ori în răspuns lipsurile învăţământului medical. Sunt
diferenţe între ce se face la facultate şi realităţile întâlnite de medic. Ar
fi şi celelalte laturi ale întrebării. Ce a învăţat asistenta de la medic? Ce
au învăţat bolnavii de la medic? Sunt însă răspunsuri care fac lumină pe alte
segmente sociale… E simplu, pare la îndemână. Şi, curios, nu le vede aproape
nimeni. Iar asta trădează o boală socială şi mai gravă.
Altfel de
medici
Cu două-trei răsturnări
de „situaţii“, reportajul poate deveni şi un mic tratat despre tehnica
reportajului… Şi nu asta este important, cred eu, ci altceva. Cel care citeşte
– medic, asistent medical – îşi poate schimba perspectiva asupra propriei lui
profesii… Una este să te întrebi direct ce ai învăţat de la maeştri, cu totul
altceva este să conştientizezi că învăţătura folositoare, dar târziu însuşită,
arată nişte decalaje, rămâneri în urmă ori chiar şi modalităţi de a le vindeca,
depăşi. Şi arată oameni. Altfel de medici. Şi, dacă vom cerceta cu atenţie, vom
descoperi că aceşti oameni pot juca un rol fantastic în vindecarea unei societăţi
în derivă. Cu o condiţie: să vadă şi să dorească a-şi însuşi această „învăţătură“
şi, însuşindu-şi-o, să o pună în practică, în zona lor de activitate. În acest
punct al documentării, aveam să văd că medicul, pe care-l descoperisem cu
ajutorul bătrânului Zaharia Boz din Medeleni, era cu totul altfel decât crezusem.
Şi mă întrebam atunci, deşi gândul abia născut era încă tulbure, cât de mare
poate fi un doctor mic, dispus să înveţe şi cât de mic poate fi un doctor mare în
clipa în care începe să creadă că el ştie tot. Şi nu numai doctorii. Ajunsesem
astfel, fără să fi căutat anume, în acel „loc geometric“ unde încep a se vedea,
încă în stare latentă, tensiunile, faliile sociale… Oare şi în organismul
nostru se întâmplă la fel?!
