Într-un
fel vezi lucrurile când doar te gândeşti ce frumos ar fi să dezvolţi ceva şi cu
totul altfel se văd când porneşti la drum. În afară de idee, care este
primordială, îţi trebuie curaj, infinită muncă, perseverenţă, ai nevoie de
credibilitate, de oameni pe care să poţi conta şi de multe alte condiţii. De
obicei, noi românii, dincolo de încercări şi izbânzi izolate, nu avem experienţa
drumului împreună. Şi totuşi, ici şi colo, izbucnesc din te miri ce, proiecte
uluitoare. Nu reuşesc toate. Important este că nu lipsesc cele care izbutesc.
Centru european de referinţă în diabetul pediatric
Unul
dintre cele care funcţionează este Centrul medical „Cristian Şerban“ din Buziaş, construit între anii 1992 şi 1997, după
un model occidental, adaptat cu originalitate de fondatorii Fundaţiei „Cristian
Şerban“ pentru ajutorarea copiilor bolnavi. Prof. dr. Viorel Şerban, copreşedinte fondator, omul cu ideea, şi
prof. dr. Margit Şerban, au pornit, în memoria fiului lor Cristian, această
lucrare destinată copiilor şi tinerilor cu diabet zaharat, hemofilie şi alte
boli. Centrul are obiective multiple: evaluarea clinică şi exploratorie
riguroasă specifică fiecărei boli, optimizarea terapiei, educaţia pentru boală,
recuperarea deficitelor locomotorii şi psiho-senzoriale, asigurarea suportului
psiho-social al copiilor şi tinerilor cu diabet zaharat tip 1
(insulinodependent), cu hemofilie şi cu alte boli, cercetare, consiliere
complexă medicală şi psihologică. A fost inaugurat la 1 iulie 1997, a
participat şi continuă să participe la studiul european SWEET, în 
urma căruia a
fost recunoscut drept centru de referinţă pentru diabetul pediatric în Europa, în
anul 2011. Este singurul de acest fel din Europa de Est, un spital modern cu o
capacitate de 50 de locuri (diabet zaharat – 35, hemofilie – 10 şi recuperare
fizică medicală – 5), în camere cu două paturi, funcţional tot timpul anului, în
serii de câte 12–14 zile. Serviciile medicale sunt complete, gratuite, de o
calitate comparabilă cu cele oferite de clinici universitare de profil, din ţară
şi din Occident.
Ceasul verde
Împreună
cu profesorul Viorel Şerban ne îndreptăm către pavilionul de recuperare.
–
O parte a fost ridicată prin 2000. În 2011, construcţia a fost extinsă adăugându-i-se
şi amenajări anume gândite pentru copii cu handicap sever.
Fiind
internat la München, într-o clinică de Neurochirurgie, profesorul a văzut cât
de atent sunt gândite acolo astfel de amenajări. Întors acasă, în Centrul de la
Buziaş, a realizat întocmai, adaptat pentru nevoile copiilor care fac
recuperare, cele văzute în clinica din Germania. Un adevărat tratat despre
lucrul bine făcut.
–La noi, multe se fac după principiul
„merge şi aşa“.
– Ei
bine, nu merge oricum… Când vezi ce diferenţe uriaşe sunt între facilităţile
unei clinici unde toate sunt gândite după nevoile pacientului şi o alta –
exemple vezi la tot pasul – unde astfel de amenajări sunt făcute parcă în bătaie
de joc, începi să suferi. E nevoie să observi, să ştii despre ce e vorba, apoi
să te pui în locul copilului cu handicap (hemofilic, dar şi cu alte suferinţe),
să te gândeşti ce muncă a lui Sisif face să se ridice din pat şi să găsească,
la distanţa potrivită, punctul de sprijin de care are nevoie în cameră, în sălile
de kinetoterapie, la baie, în sala de mese, în spaţiile de joacă acoperite sau
cele din aer liber.
Urcăm
pe o alee, prin dreapta corpului central, prima clădire construită, ca să
ajungem în pavilionul de recuperare. Panta terenului este mare şi, totuşi,
aleea şi treptele au fost gândite în aşa fel încât drumul să poată fi parcurs
cu efort minim. În stânga, clădirea principală cuprinde cabinete, piscina,
birouri, saloane pentru pacienţi, bucătărie, sala de mese, o terasă pe nivelul
I, acoperită aproape în întregime, de pe care, la fel, se poate trece spre celălalt
corp. În dreapta noastră, o lizieră de brazi, înalţi, unii şi de 15 metri,
separă campusul de proprietăţile din vecinătate, clădiri şi terenuri ale
localnicilor din Buziaş.
–Aduc şi prospeţime şi o anumită
intimitate, remarcasem eu. Aproape că
nu se vede prin cetina lor verde dincolo.
Profesorul
zâmbeşte şi spune, mai mult pentru el:
–
Îi vedeţi ce mari sunt?! Nici nu ştiu când au crescut. Parcă ar fi fost ieri când
i-am plantat. Ridicasem deja prima clădire, erau înalţi cât pacienţii noştri. Mă
uitam la ei de sus. Şi-acum, priviţi-i: ei măsoară trecerea timpului.
Cum este inima pentru om
–
O să vedeţi acum laboratorul. În incendiul din mai 2012, chiar în acest corp de
clădire a ars toată partea de sus, acoperişul şi tot ce era pe ultimul nivel,
sub pod. O să vă trimit fotografii. Unde ne aflăm acum era podul, asta înainte
să ardă. Şi-acum, vedeţi şi dumneavoastră. Am dorit de mult să înalţ această clădire
şi să fac aici un laborator mai mare. Era necesar. Şi s-a ivit şi nedorita
ocazie. Ca să ne ajute, Ministerul Sănătăţii a dat bani pentru repararea celor
provocate de dezastru. Ce vedeţi în partea aceasta a clădirii, inclusiv noul
laborator, este realizat exclusiv cu fondurile Fundaţiei „Cristian Şerban“.
Prin
uşa întredeschisă a unui cabinet, o domnişoară doctor ne însoţise cu un zâmbet
cald, prietenos. O fotografiasem.
–
Ce putere are câteodată un zâmbet! constată profesorul. E cea mai bună doctoriţă
din centru. A făcut rezidenţiat de diabet cinci ani. Cine a trecut printr-o
instituţie academică, printr-o clinică universitară, are alt ştaif decât cel
care e autodidact mulţumit de sine. În afară de cunoştinţele propriu-zise
acumulate, îşi mai şlefuieşte şi comportamentul, motivaţia, învaţă ce este
respectul pentru profesie şi un anume simţ al ierarhiilor.
Un
cuvând rostit aici, o întrebare dincolo, o încurajare discretă sau un schimb de
priviri, o remarcă aparent neutră. Un schimb continuu de informaţii, mesaje
nonverbale adesea, ţin în activitate întregul complex. Într-un fel văd eu,
venit din afară, altfel vede profesorul. Orice semn, cât de mărunt, are
importanţa lui şi „vorbeşte“ despre funcţionarea întregului.
–
Când spui că un centru ca acesta „funcţionează“ nu te poţi referi doar la
prezent, îmi spusese profesorul cu o seară înainte, ci şi la viitor. Toate sunt
în schimbare. Ceea ce acum funcţionează bine sau mai puţin bine ţine de toate
acele momente din trecut, când ai gândit şi construit acel ceva. Fiecare pas
pregăteşte viitorul. Dacă fiecare echipament are un oarecare timp de viaţă şi
la un moment dat, în viitor, va trebui să fie înlocuit, la fel se întâmplă şi
cu oamenii. Mai greu cu ei, mai ales cu specialiştii de valoare, tot mai rari şi
mai greu de format ori de adus din alte locuri. Păcatul de căpătâi al multor
medici – cunosc şi eu, chiar mai mulţi decât din ceilalţi – este căderea în
mediocritate, soră bună cu automulţumirea şi mama ignoranţei. Aceşti medici îmi
provoacă şi iritare, şi nostalgie, şi tristeţe. Mă dezarmează, mă fac să-mi
pierd nădejdea în vreo apropiată schimbare în bine. Abundenţa lor îmi produce
suferinţă aproape organică, gândindu-mă la bieţii bolnavi. La modul general,
dar şi privind în jurul meu, mă deprimă că în loc să progresăm, băltim şi
curgem înapoi. Aş vrea să privim mai mult în viitor, să gândim (rara avis), să căutăm, nu perfecţiunea,
care nici nu există, ci perfecţionarea. Mă şi întreb dacă ceea ce constat este
normalitatea de azi şi dacă nu cumva sunt doar un anacronic.
Circuite funcţionale şi semne
Am
trecut, mergând către saloane şi cabinete, prin sala de mese. Era un aer de
prospeţime: feţele de masă curate, culorile vesele. Era trecut de ora 12. Pâinea
şi tacâmurile erau pe masă, mâncarea aşteapta neatinsă în farfurii.
–
Aici e un program complex, cu timpi pentru joacă, lecţii, tratament, odihnă. E şi
flexibil, am prevăzut cam tot ce le e necesar copiilor în raport cu vârsta, cu
nevoile lor. Nu toate merg ca pe roţi, aşa că zilnic dau raiduri cam peste tot,
am ajuns să-i exasperez pe unii mai comozi, ca să folosesc un eufemism.
–Am întrebat odată pe un proprietar de
terenuri din judeţul Arad, făcea agricultură performantă, unul din puţinii români
care izbutiseră să dezvolte o afacere, îl întrebasem dacă a ieşit vreodată în
pierdere. „Într-un singur an“, mi-a răspuns el. „Mi-am rupt piciorul şi trei
luni am stat în spital, la Ortopedie.“
– Da.
Vedeţi? Şi altcineva, dacă nu chiar toţi ar trebui să vadă, să simtă, să se
implice, să caute soluţii şi, când problema îl depăşeşte, să semnaleze cui
trebuie, şi numai în final, mie. Nu toate lucurile pot fi normate, trecute în
fişa postului. Sigur, nu ceri bucătarului să supravegheze piscina şi nici să
facă testele curente ori curăţenie prin saloane. Dar dacă n-o face nimeni,
trebuie să o facă tot stăpânul, cine altul?
Ca şi cum ar fi fost copilul nostru
Urcăm.
În locul vechiului pod, un spaţiu inutil, se află acum o superbă mansardă: un
hol luminos şi de jur-împrejur încăperile laboratorului. Profesorului –
interlocutor şi călăuză – i s-au luminat ochii.
–
Aici se fac investigaţiile pentru hematologie, dincoace este biochimia, apoi
explorări funcţionale, microscopul oftalmologic. Analizorul pe care-l
fotografiaţi acum a costat 27.000 de euro. Totul este computerizat. A fost cumpărat
cu bani primiţi de la Ministerul Sănătăţii.
–Pornind de la o altă documentare, mă întrebam
ce a fost această unitate înainte să fie? Nu m-aţi încurajat pe acest gând, nu
se potriveşte aici. Apoi, mi-am reamintit un obicei al românilor din Năsăud. Când
ridică o casă şi au ajuns „la hezaţ“ – adică să termine acoperişul, desfac o ţiglă
şi o sparg. „Orice lucrare terminată nu are viaţă“, cred năsăudenii. E
important să rămână mereu ceva de făcut.
Profesorul
zâmbeşte.
Continuă,
vorbind de parcă ar fi într-un alt timp, mai dens, mai greu.
–
Metaforic vorbind, am văzut acest centru medical şi ne-am ocupat de creşterea
lui ca şi cum ar fi fost copilul nostru. Pentru părinţi, un copil rămâne tot
copil. Şi mereu mai ai ceva de făcut. Am obţinut cu ani în urmă trecerea unităţii
în subordinea Ministerului Sănătăţii, introducând astfel mai multă rigoare în
activitate. A rămas şi Fundaţia, pentru toate investiţiile pe care le vedeţi şi
ca să putem suplini anumite limitări ale bugetului obţinut de la CAS. Cu
ajutorul colegilor din ţară am iniţiat registrul naţional al copiilor cu
diabet, actualizat anual, din 1996. Ne-am ocupat de pregătirea medicilor – aţi
scris despre dificultăţile cu diabetologia pediatrică, rămase aceleaşi –,
organizăm anual în luna mai acele simpozioane cu diabetologi pediatri din ţară şi
din străinătate, devenite deja tradiţionale, încurajez medici tineri,
doctoranzi, să pregătească lucrări, să participe la congrese internaţionale,
avem rezultate recunoscute peste hotare, distincţii ale ISPAD. Mereu rămâne
ceva de făcut. Şi simt acel „ceva de făcut“ ca pe o obligaţie de a menţine
Centrul la un bun nivel profesional, ceea ce mă menţine într-o formă
intelectuală de care mulţi se miră.
Întrebare grea, cât o cruce
–
Patrimoniul este important, dar, cum spuneam, oamenii sunt esenţa. Patrimoniul
fără oameni nu înseamnă nimic. Salariaţii dacă nu sunt şi oameni, dacă nu au
grijă de cele din jurul lor, aproape ca şi când ar fi acasă la ei şi dacă n-au
grijă de copiii şi tinerii care calcă pragul centrului, aproape ca de copiii
lor, nu fac mai nimic. Dar am şi asemenea oameni…
–Cine va veni după dumneavoastră?
– Grea
întrebare, cât o cruce. Ca să duci un asemenea proiect, trebuie să fie mai mulţi.
La început, am fost singur: am fost şi contabil, am făcut ordine de plată, m-am
dus la bancă, am căutat sponsori, am discutat cu meşterii şi am supravegheat
lucrările. Şi am făcut şi medicină, la cel mai înalt nivel de care am fost
capabil. Las ceva scrieri după mine, apreciate de majoritatea specialiştilor şi
pacienţilor. Veneam aproape zilnic de la Timişoara aici, pe şantier. Soţia avea
preocupările ei ştiinţifice, spitalul, pacienţi cu hemofilie, studenţi, rezidenţi.
Pleca dimineaţă la clinică şi se întorcea seara, ca şi azi, de fapt. Cine
altcineva să vină zi de zi la Buziaş? Nu poţi să vezi cu ochii altuia. Şi nu e
numai de văzut, e de făcut, e de căutat rezolvări pentru fiecare problemă nou
apărută.
–Este o maximă, dacă vrei ca o problemă să
fie rezolvată, încredinţeaz-o unui om ocupat.
– Nu
ocupat. Aş duce mai departe ideea: trebuie să fii interesat, foarte motivat, de
acea problemă, perseverent. Trebuie să-ţi asumi acea treabă ca fiind propria ta
sarcină, să o gestionezi ca atare, ca pe un vis pe care ţii din toate puterile
tale să-l împlineşti.
–Cum de-aţi rezistat? Doar tenacitatea nu
ajunge.
– Am
avut putere, poate şi altceva. Mă întrebase doamna Eugenia Vodă, într-un
interviu pentru emisiunea „Profesioniştii“, dacă sunt credincios. Şi i-am spus
că sunt, însă nu atât cât mi-ar plăcea. Eu cred că atâta vreme cât te îndoieşti
de anumite lucruri, nu eşti un credincios. Constat însă că, uneori, lucrurile
se aranjează de aşa manieră încât ţi se pare că e Cineva în umbră, care le
aranjează, te pune pe un drum.
–Poate că este vorba de puterea dorinţelor
din noi. Sau de puterea visului.
– Poate.
Mi se întâmplă, îmi apare o idee, cred în ea foarte tare şi purced de îndată să
găsesc, cât se poate de repede, materiale, oameni, bani, conjuncturi. Toate
curg. Nu puteam să dorm noaptea că nu am bani să plătesc meşterii – ei lucrau
la construcţie – şi într-o zi, două primeam o veste bună. De unde nici nu mă aşteptam,
veneau banii de care aveam nevoie. Mi s-a întâmplat de atâtea ori. Ce explicaţie
să găsesc?
Noi dăm copiilor ce trebuie, nu ce putem
– Şi viitorul
Centrului?
– Viitorul
depinde de mai mulţi factori, unii neinfluenţabili, cărora te supui, şi alţii
ameliorabili pentru că depind de oameni, sau este vorba chiar despre oameni.
Sigur, asistenţa medicală este determinată de situaţia economică din ţară. Şi
nu ştim în ce direcţie merge. Spre bine, sperăm. Spitalul este finanţat prin
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi mai puţin prin Programul de
hemofilie. Tot ce ţine de Programul de diabet este de foarte bună calitate,
asigurat gratuit: insuline, bandelete pentru copii şi, mai puţine, pentru
tineri. Sunt aspecte, mă refer la cele financiare, pe care noi nu le putem şi
nu le vom putea influenţa. Ne supunem regulilor valabile pentru orice spital
public din România, cum este şi Centrul. Sigur că Fundaţia „Cristian Şerban“
care a construit şi spitalul, adică familia noastră, ca fondator, ajutăm, prin
mijloacele obţinute în urma unor sponsorizări şi donaţii, la menţinerea unui
mediu ambiant plăcut şi la desfăşurarea unei activităţi medicale foarte bune şi
perfectibile..
–Îmi puteţi da un exemplu?
– Vă
dau mai multe. Acesta este un spital unde pacienţii primesc cinci, şase mese pe
zi. Alocaţia pentru hrană este bună, însă nu suficientă pentru şase mese pe zi.
Şi atunci, fireşte, Fundaţia suplimentează costurile hranei ca să putem asigura
o dietă de calitate şi ştiinţific întocmită. Noi dăm copiilor ce trebuie, nu ce
putem. Dar, ca totdeauna, este loc şi de mai bine, desigur. De un timp, la
externare, acordăm pacienţilor bandelete pentru măsurarea glicemiei. Să-i ajutăm
şi să îi atragem în Centru, spre binele lor exclusiv. Tot Fundaţia se îngrijeşte
de reparaţii, de întreţinere şi sunt costuri considerabile. În afară de reparaţiile
de după incendiu, când Ministerul Sănătăţii a avut un rol important, toate
celelalte au fost şi sunt făcute de Fundaţie. De la minister primim bani pentru
salarii, medicamente şi materiale sanitare, aşa cum se face pentru orice spital
din reţeaua publică.
Viitorul
mai depinde, subliniez iarăşi, „mai ales“ de oamenii care lucrează aici. Cu atât
mai mult cu cât pacienţii noştri sunt copii de toate vârstele şi tineri. Toţi
sunt importanţi, dar pentru azi şi pentru mâine, mai ales managerul şi medicii.
Ca instituţia să funcţioneze bine şi în viitor este nevoie nu numai de muncă de
calitate, concretă, ci şi de ceva în plus: devotament, dedicaţie, drag de
copii, dorinţă de a lucra cât mai bine şi de a face şi ceva cercetare ştiinţifică,
fiindcă o bază de date ca a noastră are puţină lume, nu doar în România.
Cercetarea – mai ales în diabetul pediatric – nu e un moft, este intrinsec
legată de nevoia de a face lucrurile cât mai bine. Nu poţi asimila noutăţile
din altă parte decât dacă tu însuşi te ocupi şi de cercetare. Nu poţi înţelege şi
cunoaşte problemele din ţară – aici vin copii din toate judeţele – dacă nu urmăreşti
rezultatele muncii, dacă nu-ţi pui probleme şi după ce ieşi pe uşa Centrului, în
fiecare zi. Dacă în restul timpului nu deschizi un tratat, o revistă, un
internet, dacă eşti mulţumit mereu cu ce ştii, te-ai plafonat, devii periculos
de anacronic. De cauţi, verifici, îţi pui întrebări, apar şi idei, ai ce anume
să arăţi celorlalţi, foloseşti concluziile acestea în activitatea practică, îţi
structurezi atitudinea terapeutică. Se închide un cerc, eşti motivat, realizezi
că poţi face mai mult. Ai sub ochii tăi analizele rezultate în evaluările
periodice, observi modificări în bine între momentul venirii unei noi serii şi
momentul plecării şi apoi urmările în timp, în viaţa de zi cu zi a copiilor. Şi
atunci, ştii şi cum să-ţi îmbunătăţeşti atitudinea, conceptul, viziunea proprie
în abordarea copiilor şi adolescenţilor cu diabet.
Simpozioanele
anuale pe care le organizăm la Buziaş expun şi rezultatele noastre. Aşa Centrul
a ajuns să fie cunoscut. Ţinem pasul cu lumea. E o sincronizare, un progres
continuu. Este nevoie însă de dedicaţie, de dorinţa de a face lucrurile cât mai
bine, de a progresa cât mai mult. Condiţiile pe care le oferim reprezintă bunul
cel mai de preţ al instituţiei. Şi eu nu sunt mulţumit cu atât. Eu vreau ca
aici nivelul asistenţei medicale să fie din ce în ce mai bun. Repet, omul nu
este capabil de perfecţiune, dar oricând îţi mai poţi mobila mintea cu ceva
folositor. Îţi poţi îmbunătăţi cunoştinţele, posibilităţile de abordare.
Am
lucrat o viaţă, am fost aici director, până în 2006, mai bine de 20 de ani, am
fost şef de secţie la Spitalul Judeţean, o secţie grea. Când cineva are talent
pentru afaceri vede, simte, miroase afacerea în orice. Deşi îmi pare rău, eu nu
am un asemenea talent. Dacă un om are talent pentru scris, pentru pictură, din
orice amănunt sau detaliu poate să scoată o idee artistică, se bucură să
transmită o emoţie. Când un medic diabetolog sau un manager este dedicat
meseriei sale simte – „vede“ – ce poate să îmbunătăţească, acolo unde un altul
nu vede nimic şi trece senin pe alături. Asta înseamnă să fii dedicat, să te
implici şi ceea ce faci, practic, concret, pentru asistenţa copilulului şi tânărului
cu diabet să fie, deopotrivă, ştiinţă şi artă şi har.
Aţi
scris odată despre centrul de la Buziaş că este inima diabetologiei pediatrice
româneşti. Cred că spitalul acesta este mai mult decât inima, într-un fel este
„conştiinţa“ diabetologiei pediatrice. Un loc unde tendinţele se văd, se simt,
se măsoară, se evaluează, se stabilesc norme şi se traduc apoi în îmbunătăţirea
îngrijirilor medicale acordate. Activitatea noastră are consecinţe pozitive pe
termen mediu şi lung, generează schimbări de mentalitate. Spre un astfel de ţel
ar trebui să tindă şi managerul şi medicii. Eu spre aşa ceva am tins şi tind şi
acum, când am trecut de 70 de ani. Acestea sunt ofurile mele legate de viitor.
–Ar trebui… Şi în realitate, cum stau
lucrurile?
– Problema
rămâne deschisă. Le spun adeseori colegilor: eu nu cer de la voi decât atât cât
puteţi să daţi, cât de mult puteţi să daţi. Nici mai mult, dar nici mai puţin,
că atunci ne ducem în jos. Am şi nu am succes.
– Era o
vorbă, e un alt versant al temei deschise: „Să nu-ţi dea Dumnezeu cât poţi
duce!“. Acest concept introdus de dumneavoastră – „să daţi cât de mult puteţi să
daţi“ – conţine, în stare născândă, şi răspunsul la întrebarea „care va fi
viitorul acestui centru?“ 
