În ciuda ploii sâcâitoare, Noaptea Muzeelor a fost şi în acest an un succes la Bucureşti. Cele mai interesante momente ale unei călătorii de 15 ore şi 70 de kilometri prin 20 de muzee sunt relatate în reportajul dnei dr. Raluca Bulea.

 "> Când curiozitatea învinge comoditatea - Viața Medicală
Reportaje

Când curiozitatea învinge comoditatea

de Dr. Raluca BULEA - iun. 21 2012
Când curiozitatea învinge comoditatea

În ciuda ploii sâcâitoare, Noaptea Muzeelor a fost şi în acest an un succes la Bucureşti. Cele mai interesante momente ale unei călătorii de 15 ore şi 70 de kilometri prin 20 de muzee sunt relatate în reportajul dnei dr. Raluca Bulea.

 

     Ziua de 19 mai era una în care să nu ieşi din casă. Ba mai mult, nici măcar un câine să nu laşi afară, atât era de întunecat, de rece şi de umed, iar din cer picăturile mari şi dese nu mai conteneau să cadă. Şi o ţinea tot aşa de zile în şir, asta după ce începutul lui Florar păruse să ne aducă o vară timpurie, poate puţin prea... timpurie. Aşa se face că, în acea sâmbătă, atmosfera îndemna mai degrabă la stat în fotoliu, la adăpost, cu o carte în mână sau chiar ascultând muzica ploii, prea puţin la colindat prin oraş. Cu toate acestea, curiozitatea m-a răzbit şi uite că m-am trezit pe stradă, cu umbrela la purtător, pregătită de explorare... Şi dacă nu aţi ghicit încă ce anume m-a făcut să abandonez căldura de acasă, o să vă dezvălui motivul chiar acum: deşi ceasul ne arăta de-abia amiaza, începea Noaptea Muzeelor.
     Plimbarea prin ploaie nu putea să înceapă fără câteva linii călăuzitoare, fără o serie de puncte speciale de interes, pe lângă care s-a creat o ţesătură mai amplă a ceea ce avea să fie până la urmă scenariul serii. O primă parte a acestor repere au fost muzeele la care am renunţat în mod deliberat în urmă cu un an, căci, oricât ar fi noaptea de lungă, nu ajunge pentru a străbate oraşul în lung şi în lat, ba încă pentru a şi adăsta puţin, pe ici, pe colo. Au fost apoi locurile nou intrate în joc sau cele care au revenit după un an sau doi de pauză. Şi, nu în ultimul rând, programele speciale oferite de organizatori pentru această noapte, unele dintre ele în locuri dragi mie. Şi a mai fost ceva, ca un fir invizibil, care, el singur, ar fi izbutit să mă scoată din casă. În atmosfera destul de calmă a Bucureştiului nocturn, o noapte ca aceasta schimbă totul şi ne determină să ne întâlnim, să colindăm împreună şi să facem altceva decât de obicei. Astfel, oraşul este complet transfigurat, începând să semene cu alte metropole, unde este firesc să vezi oameni mergând sau stând la poveşti pe stradă în miez de noapte. Toată această ambianţă mi se pare irezistibilă.

Satul din centrul Capitalei

     La fel ca-n alte dăţi, Muzeul Satului a fost cel care şi-a deschis primul porţile pentru public şi a fost, totodată, cel mai afectat de capriciile vremii, văzându-se obligat să renunţe la toate recitalurile de muzică şi dans care ar fi trebuit să se desfăşoare în aer liber. M-am bucurat, totuşi, să constat că nu eram singura temerară. La adăpostul umbreluţelor colorate sau al pelerinelor, bucureştenii interesaţi, de multe ori în grupuri din care făceau parte şi copiii, se bucurau de o altfel de plimbare prin satul din centrul Capitalei, adăpostindu-se pe vreo prispă ori vreun cerdac pentru un popas de gustare, înainte de a relua traseul prin muzeu. Cu toate acestea, erau momente în care aveam senzaţia că satul este numai pentru mine, fără a-mi lăsa impresia unui loc părăsit şi uitat de lume. Cortina de ploaie dădea ansamblului un farmec aparte, iar vegetaţia părea să fie în sărbătoare sub binecuvântarea apei. Nici artizanii populari nu s-au lăsat îndepărtaţi de capriciile vremii, chiar dacă fuseseră obligaţi să se reorganizeze, ba chiar o bunicuţă cu furca în brâu şi fusul în mână îşi vedea mai departe de tors. După un popas la sala de expoziţii a muzeului, care găzduia creaţiile pictorului Constantin Dipşe sub titlul „Atelier: privelişti“, timp în care m-am mai zvântat un pic, am revenit în centrul oraşului.

În casa literaturii

     Cel de-al doilea muzeu „matinal“, care, de altfel, a fost accesibil timp de 16 ore neîntrerupt, oferind numeroase programe de poezie, teatru şi muzică, pe lângă colecţia permanentă şi expoziţiile temporare, a fost Muzeul Literaturii Române. La primele ore ale după-amiezii, când i-am trecut pragul pentru prima dată, publicul era o prezenţă extrem de discretă, ceea ce mi-a permis să parcurg pe îndelete expoziţia de fotografie „Cu gândul la texte optzeciste 2012–1980“, realizată de membrii Şcolii de poetică fotografică „Francisc Mraz“, în care fragmente de poezie sau proză scrise în anii ’80 erau alăturate unor imagini ilustrative surprinse, în marea lor majoritate, în 2012. Am găsit surprinzătoare posibilitatea ca, după treizeci de ani şi mai bine, să existe încă lucruri aproape neschimbate, în ciuda multiplelor metamorfoze pe care atât indivizii, cât şi societatea le-au suferit în vremea din urmă.

Vremea apusă a domnitorilor

     Aveam să revin în casa literaturii noastre la orele ceva mai târzii ale serii, pentru unul din spectacolele de poezie şi muzică, însă mai departe paşii m-au purtat, prin ploaie şi bălţi, la Curtea Veche, unde am avut onoarea de a fi prima vizitatoare a zilei, deşi programul oficial începuse de aproape o oră. Mai mult decât atât, beciurile curţii, care adăposteau o expoziţie de artă vizuală intitulată „Human evolution/involution“, nici măcar nu fuseseră deschise. Am aşteptat pentru ca supraveghetoarea locului, asemenea chelăreselor din perioada de glorie a Curţii Domneşti, să vine pentru a descuia lacătele şi a slobozi porţile. În atmosfera umedă şi rece a acelei zile, coborând pe treptele alunecoase şi văzând bolţile joase prin care apa biruitoare se infiltra clipă de clipă şi forma depuneri ca cele din peşteri, a fost ca şi cum aş fi călătorit în timp, în vremea domnitorilor de demult, pentru a vizita vreun întemniţat periculos, care nu putea sta decât într-un loc lugubru şi neprimitor. Din fericire, anul acesta, instalaţia de iluminare din beciuri era în stare de funcţionare, ceea ce a spart senzaţia de început şi a permis un parcurs firesc al expoziţiei. Până să ies de acolo, deja mi se mai alăturaseră şi alţi curioşi, semn că totuşi noaptea muzeelor suscită interes, indiferent de condiţiile meteo.

Fotografii premiate

     Însă de abia după ce am trecut pragul Palatului Suţu, la Muzeul Municipiului Bucureşti, am simţit într-adevăr forfota obişnuită pentru evenimentul aflat în desfăşurare. Din nou m-am delectat cu imagini surprinse de aparatul de fotografiat, în cadrul expoziţiei „Fotogeografica“, amplasată în holul central, la loc de cinste aflându-se fotografiile premiate la secţiunile concursului, fără ca alte finaliste să fi fost mai puţin inspirate, oca­zionându-ne, în interval de câteva minute, un traseu prin ţară, în locuri frumoase, uneori spectaculoase, încărcate de istorie sau de tradiţii. Ceva mai retrasă, îşi aştepta vizitatorii şi selecţia de tablouri ale pictoriţei Samar Draie, reunite sub titlul „Florile libertăţii“, menită parcă să mai însenineze puţin ziua celor care alegeau să zăbovească pe acolo. De la frumuseţile ţării puteam trece direct la momentele importante din istoria Capitalei, urmărind colecţia permanentă aflată la etaj. În curtea palatului, adăpostiţi de ploaie la fel ca meşteşugarii de la Şosea, dar prezenţi la datorie, se aflau artizanii participanţi la târgul hand-made, unadin multele manifestări de acest gen organizate în centrul oraşului.

Istorie naturală cu succes la public

     Continua să plouă şi, cu toate popasurile mele în locuri ferite, nu reuşeam să mă usuc. Singura soluţie a fost o pauză din programul de vizitare, pentru preluarea unui echipament adecvat, rezistent la apă, care să mă poată ajuta în orice condiţii până dimineaţă. Astfel pregătită, m-am prezentat la următorul punct de pe harta nopţii, recent renovatul Muzeu de Istorie Naturală „Grigore Antipa“. Deşi încă nu sosise ora oficială de deschidere, numărul celor care doreau să ajungă înăuntru era considerabil (şi avea să fie din ce în ce mai mare pe măsură ce orele treceau, coada ajungând până dincolo de Muzeul Ţăranului Român). Chiar şi ploaia dădea semne de solidaritate, luându-şi o binemeritată pauză, chiar dacă norii ne urmăreau mai departe, ameninţători, de sus. În alte condiţii, aş fi evitat un loc atât de aglomerat, dar de această dată doream să văd cum arată colecţiile reorganizate şi modernizate ale muzeului redeschis toamna trecută, după câţiva ani de lucrări de reamenajare. Multe din exponate sunt tot vechile animale şi păsări împăiate pe care le ştiam din copilărie, dioramele fiind însă înnoite, cu un fundal care redă mai credibil impresia habitatului animalelor prezentate. În contrapartidă, explicaţiile interactive, oferite cu ajutorul unor ecrane computerizate, precum şi traseul unic de vizitare aparţin, într-adevăr, unui muzeu al mileniului III amplasat în eleganta clădire neoclasică de început de secol XX. Există şi o serie de secţiuni noi, cum sunt cele legate de celulă, genom şi anatomia umană, traseul peşterii artificiale a fost prelungit şi este aidoma uneia adevărate, ceea ce face deliciul vizitatorilor de toate vârstele. Fiind prin excelenţă un muzeu educativ şi de familie, succesul de public a fost evident la „Antipa“ încă de la început, la rând aşteptând şi multe grupuri de elevi, unii sosiţi cu autocarele din provincie, însoţiţi de dascăli şi părinţi, pentru ca în acest fel să fie completate lecţiile formale de la şcoală. Ceea ce m-a surprins neplăcut a fost atitudinea multora dintre cei aflaţi în muzeu, care ţineau morţiş să se pozeze în faţa fiecărui exponat, cu o mare de lume în jur. În această privinţă încă mai sunt lucruri de învăţat.
     Alături, la Muzeul Ţăranului Român, nu se putea vizita decât expoziţia temporară din Sala Foaier, organizată sub patronajul Ambasadei Franţei la Bucureşti şi vernisată cu o zi înainte, care de altfel mai avea completări şi la Antipa şi la Muzeul de Geologie. Sub numele „Dobrogea, între pământ şi mare, amprenta timpului şi a omului“ au fost reunite exponate care să definească regiunea din punct de vedere antropologic, arheologic, istoric, etnografic, toate completate cu reportajul fotografic şi detaliile geologice şi biologice din prezentările adiacente. Toate secţiunile sunt însoţite de ample planşe explicative, organizate în stil franţuzesc, aşa că merită o plimbare la muzeu pentru a o vizita, fiind pe simeze până la 15 iulie.

La Palat

     Pentru închiderea triunghiului muzeal din Piaţa Victoriei, firesc ar fi fost să poposesc la Muzeul de Geologie, dar acesta încă nu îşi începuse noaptea de gală, aşa că am continuat pe Calea Victoriei, până la Palat. În Galeria de artă românească am avut două puncte de interes. Pe de o parte, propunerea făcută de iniţiatorii programului Noaptea muzeelor, ca în anul 2012 să fie alese o serie de exponate, în special tablouri, despre care publicul să afle o serie de detalii mai puţin cunoscute, s-a concretizat la Muzeul Naţional de Artă prin alegerea lucrării „România revoluţionară“ apar­ţinând pictorului Daniel Rosenthal. Informaţiile legate de tablou se găseau pe pagina de internet a evenimentului, atât cea de la Bucureşti, cât şi în versiunea sa pariziană. Pe de altă parte, MNAR a propus publicului un traseu tematic printre picturi, intitulat „Ocheşte detaliul“, din dorinţa de a ne face să vedem mai mult decât de obicei şi de a zăbovi o clipă în plus în căutarea acelui amănunt semnificativ pentru momentul când a fost creată respectiva lucrare. Aceeaşi provocare, dar în varianta pentru copii, se regăsea şi la Galeria de artă europeană modernă. Să fi fost acesta motivul pentru care publicul formase deja o coadă numai în partea stângă a curţii muzeului, sau ar trebui să mai căutăm şi alte cauze? În vreme ce în sălile cu sculpturi ale lui Brâncuşi sau în minunata galerie de artă românească veche abia dacă erau câteva persoane, în zona dedicată picturii italiene era un adevărat furnicar, însoţit din păcate de o zumzăială deloc potrivită cu acel loc şi cu felul silenţios în care se cuvine să parcurgem un muzeu. Amănunte, e adevărat, dar... grăitoare. Nu aş vrea să cred despre concitadinii mei că se înghesuie la arta europeană pentru că „dă mai bine“ să spui că ai fost acolo, decât la arta românească despre care, vorba aceea... cine ştie că există? În mijlocul agitaţiei, mi-am oferit un răgaz de odihnă şi contemplare, întâi în faţa cutremurătoarei lucrări a lui El Greco, „Adoraţia păstorilor“, şi mai apoi lângă versiunea de mici dimensiuni a „Sărutului“ lui Rodin.
     Înainte de a mă îndrepta spre o altă zonă a oraşului, am mai zăbovit în centru cât să descopăr „Visele pietrei“, expoziţia de fotografie, arhitectură şi design vestimentar semnată de Andrei şi Anca Maria Mărgulescu la Galeria GalAteCa a Bibliotecii Centrale Univesitare, şi apoi să mă răsfăţ în atmosfera aristocratică a palatului Cesianu Racoviţă, care găzduieşte Centrul Cultural Art Society şi „Capodoperele necunoscute ale Pinacotecii Bucureşti“.

Trubadurii şi maestrul

     Se lăsa înserarea, aşa că m-am grăbit spre Cotroceni, căci acolo erau aşteptaţi trubadurii. Oaspeţii aproape că umpluseră Marele salon de recepţii al fostei reşedinţe regale, iar trupa Truverii ne purta în timp şi în spaţiu de-a lungul şi de-a latul Europei medievale, cu acorduri şi costume ale unor epoci demult apuse, dar care încă ne sunt dragi. În celelalte încăperi deschise pentru public cu această ocazie (numai primul nivel, cu saloanele oficiale, nu şi etajul cu apartamentele private, ca la vizita standard), grupurile de vizitatori erau întâmpinate de ghizi amabili care le dezvăluiau povestea camerei şi a obiectelor care o împodobesc.
     Am revenit apoi în inima oraşului, la Muzeul Literaturii Române, unde spectacolele erau în toi, şi unde mi-am permis din nou să fac un popas ceva mai lung. În acest fel, între bucăţi muzicale interpretate de Ionuţ Bogdan Ştefănescu la flaut, Liviu Ailincăi la vioară şi Costin Soare la chitară, am savurat poeziile citite de maestrul Mircea Albulescu. Împreună cu întreaga audienţă reunită în Sala Rotondă a muzeului, am văzut din nou ce înseamnă cu adevărat talentul şi charisma unui mare actor, care, prin simpla sa prezenţă, în momentul în care a prins a da glas poeziilor proprii, desprinse din viaţă, a făcut să înceteze pe dată orice evadare a atenţiei spre alte direcţii.
     Ceva mai târziu, m-am întors la lucruri mai concrete, la rocile adunate de Muzeul de Geologie, cărora, trebuie spus, le-ar prinde bine o reorganizare, asemenea vecinilor de la Antipa. Chiar şi aşa, sălile erau pline şi vizitatorii dornici de a vedea colecţiile îşi aşteptau răbdători rândul să ajungă înăuntru. La plecare, am constatat că ploaia ne dăduse doar o pauză, nu se despărţise complet de noi, aşa că am încercat să ajung cât de repede la următorul reper din agenda nopţii, una din instituţiile prezente pentru prima dată în program, Şcoala Centrală. Intrată în circuitul nopţii muzeelor din dorinţa de a comemora şi în acest fel centenarul arhitectului Ion Mincu, a fost o prezenţă inedită din mai multe puncte de vedere. În primul rând, reîntoarcerea la şcoală are întotdeauna momente de nostalgie, iar elevele de azi au avut grijă să însoţească vizitatorii nu doar pe coridoare şi în săli de clasă, ci şi în paginile de istorie ale unei instituţii de tradiţie. Pentru a păstra atmosfera de epocă, se organizase şi o expoziţie de pălării de pe vremuri, care puteau chiar să fie probate şi cumpărate. Şi, ca să completeze neaşteptatul momentului, la tablă, într-una din clase, se afla o mireasă autentică, furată de la nunta ei şi adusă tocmai la şcoală, alături de domnişoarele sale de onoare. Ca o mică picanterie de miez de noapte...

Nou şi insolit

     Orele se scurgeau parcă pe nesimţite şi trebuia să mă grăbesc. Am continuat, aşadar, cu nou-veniţii şi m-am oprit în Parcul Carol, la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida“, unde înainte de orice maşinărie am dat tot de... o mireasă, şi ea furată şi adusă în acel loc insolit de un întreg alai. În paranteză fie spus, între şcoală şi motoare vechi, prefer prima variantă... Chestiune de gust, desigur. Revenind la tehnică, în mijlocul nopţii, diferitele motoare şi mecanisme din muzeu fuseseră puse în funcţiune, spre deliciul celor mai mici dintre vizitatori, dar nu numai al lor, care priveau şi ascultau fascinaţi explicaţiile date de muzeografi.

     Aproape de kilometrul zero, noţiunea de învălmăşeală era complet necunoscută. Spaţiile din zona veche a Căii Moşilor, într-o clădire veche şi retrasă de la stradă, sunt chiar potrivite cu destinaţia care li s-a dat, de anexă a Muzeului Naţional de Artă Contemporană, fiind cadrul adecvat pentru o serie întreagă de expoziţii neconvenţionale, cum au fost şi acelea prin care  m-am plimbat, solitară: „Second Life in comunism – Oameni, atitudini, locuri“ şi „Liane Birnberg. Imagine – Pentru că aripile sunt făcute să zboare“, descoperind în acest fel un alt tip de galerie de artă.
     Într-un alt loc din oraş, Muzeul Pompierilor îşi deschisese şi el porţile pentru prima dată într-o asemenea ocazie, iar răspunsul publicului a fost extrem de entuziast. Din păcate, exponatele aranjate acolo cu multe zeci de ani în urmă nu au mai fost demult actualizate sau modernizate şi ceea ce credeam că ar fi putut reprezenta un punct de atracţie, vederea panoramică a Bucureştiului noaptea, de pe terasa Foişorului, s-a dovedit a fi doar o fereastră deschisă, dincolo de care puteai privi de la un metru distanţă, din spatele unei baricade de scaune. Nu am înţeles raţiunea acestei îngrădiri, dar am plecat de acolo, mărturisesc, dezamăgită.
     Şi Universitatea „Spiru Haret“ a dorit să participe la eveniment, cu prezentarea unor proiecte arheologice şi urbanistice, a căror vizitare m-a determinat să revin în centrul oraşului, pentru a constata că animaţia era în toi, şi iubitorii de muzee încă aveau chef de colindat şi de vizitat. Am poposit apoi, de dragul bunei impresii de anul trecut, la Fundaţia Löwendal, care, de această dată, a prezentat o expoziţie de scenografie chiar a celui al cărei nume este purtat de fundaţie, George Löwendal. Am savurat preţ de câteva minute şarmul unei case deosebite şi apoi, în ciuda revărsării abundente de apă venită din cer, m-am îndreptat spre o altă reşedinţă cum nu sunt multe, Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, sediul Muzeului Enescu, unde, bineînţeles, muzica este la ea acasă şi cele două violonceliste de pe scenă cântau, la propriu, în faţa unei case pline.

La ora închiderii

     În muzica ploii, am luat calea nordului Bucureştiului, pentru ajunge la Muzeul de Artă Veche Apuseană „Dumitru Furnică Minovici“, de asemenea pentru prima dată pe traseul nopţii muzeelor. Acolo se apropia deja ora de închidere, dar nu am fost primită cu mai puţină ospitalitate din această pricină şi, în lumina reflectoarelor sau ascunsă de umbre, casa în stil Tudor mi s-a părut la fel de încântătoare ca şi în plină zi. Şi am mai avut o bucurie, constatând că ceilalţi vizitatori aflaţi acolo odată cu mine descoperiseră locul mulţumită evenimentului nocturn, ceea ce îi conferă, iată, încă o raţiune de a continua să existe.
     Pentru că tot eram în nord, am mers până la Muzeul Aviaţiei, pe care nu îl vizitasem niciodată. Am constatat, totuşi, că este mai bine să fie văzut pe timp de zi, căci altfel se pierd toate avioanele şi elicopterele aflate în curte, deloc iluminate. Din păcate, ploaia devenea din ce în ce mai insistentă, noaptea se apropia de sfârşit, aşa că se cuvenea să îmi închei şi eu peregrinările. Am ales să o fac tot cu una din instituţiile nou-venite, Biblioteca Naţională, în recent inauguratul sediu, unde găzduia expoziţia de fotojurnalism World Press Photo România. Am avut neplăcuta surpriză să găsesc uşa închisă, deşi eram încă în program, şi, după ce am reuşit totuşi să intru, pentru că eram ultimul vizitator rătăcit, nu am putut înţelege mare lucru, căci era ca şi cum m-ar fi împins cu mătura de la spate... În urma mea se stin­geau lumini, se închideau uşi, cu o totală lipsă de bunăvoinţă şi de interes pentru evenimentul aflat încă în desfăşurare.
     Într-un fel însă, se închidea cercul. Fusesem primul musafir la unul din primele muzee deschise, de ce n-aş fi fost ultimul la unele dintre cele mai târzii? Până la urmă, aproape că am făcut performanţă: 15 ore, 70 de kilometri, 20 de muzee... Din nou obosită, nu aveam niciun fel de regret pentru a fi renunţat atâta vreme la căldura din interior, în favoarea umezelii de afară. Cu multă bucurie în suflet, am savurat, pe drumul spre casă, parfumul florilor de tei pe care prezenţa ploii l-a făcut să fie mai intens, dând un plus de farmec acestei nopţi fără egal.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe