– Şi totuşi, presupun că nu v-a fost uşor…
– Domnule Nesfântu, eu iubesc centrul acesta; el s-a născut, fireşte, dintr-un motiv personal foarte puternic, îl cunoaşteţi. Dar acest motiv doar a declanşat înfiinţarea Fundaţiei. Am pus prima cărămidă de temelie în 1992, am continuat timp de 11 ani să tot construiesc. Apoi, pe măsură ce
găseam înţelegere şi sponsori, lucrurile au mers dintr-unul într-altul; şi cum spuneam, abia acum, după 18 ani, Centrul a devenit un întreg pe deplin format. Îl iubesc, este o creaţie a noastră; nu vreau să exagerez, dar aş spune, folosind o metaforă, că este ca şi un copil al nostru. Am asistat la naşterea instituţiei, am citit cu fiecare nouă serie de copii bucuria lor când au venit sau au revenit în centru şi regretele când urmau să plece acasă, am asistat pas cu pas formarea cadrelor, şi medici, şi asistenţi, şi ceilalţi – psihologi, economişti, toţi câţi suntem aici, am lucrat împreună cu ei, m-am bucurat de progresele lor… Sunt – şi nu o spun doar eu, o spun şi o văd şi cei care vin din străinătate – printre cei mai experimentaţi în tratamentul diabetului copilului din întreaga ţară şi nu numai… Nu cunosc nici ei un alt centru în Europa unde să existe o concentrare de pacienţi de aceeaşi vârstă – copii şi tineri – într-un număr atât de mare cum este aici, la Buziaş. Aţi văzut, şi din lucrările prezentate de dna prof. dr. Carine de Beaufort, din Luxemburg, Centrul de evaluare, terapie, educaţie, reabilitare şi cercetare a diabetului zaharat al copilului şi adolescentului – în nomenclatorul Ministerului Sănătăţii, Centrul Medical „Cristian Şerban“ din Buziaş – a fost solicitat să facă parte din studii internaţionale şi s-a recunoscut că rezultatele obţinute de noi sunt comparabile cu cele din ţări europene cu tradiţie şi care investesc pentru asistenţa medicală a copiilor şi adolescenţilor cu diabet zaharat sume uriaşe. Şi recunoaşterea noastră – şi de colegi din ţară, dar şi de foruri medicale din UE – porneşte de la ceea ce am realizat. Şi avem, o spun cu mândrie, şi mă refer la întreg colectivul de aici, multă, foarte multă experienţă în domeniu.
O instituţie nu poate trăi numai prin şefi
– Câţi ani de activitate aveţi în spate, aici, la Buziaş?
– 14 ani… Simpozioanele le-am început în 1996, înainte de a finaliza clădirea; centrul a fost inaugurat la 31 iulie 1997. (…) Noi nu am făcut acest centru din vreo ambiţie, din vreun motiv personal, altul decât cel care îl ştiţi şi dv. Chiar n-am avut nimic de câştigat personal. Nici în imagine, nici în accederea la titluri şi onoruri. Activitatea noastră de bază este alta; şi soţia şi eu suntem universitari, profesori, şefi de catedră, ne ocupăm cu învăţământul şi cu instrucţia de aproape jumătate de secol… Niciodată n-am spus că merităm ceva pentru că noi am construit şi îndrumăm activitatea unei instituţii de înalt nivel cum este şi acest spital. Nu! Dacă au venit atari gesturi de recunoaştere, distincţii, şi era poate firesc să vină, le-am dedicat colaboratorilor, le-am împărţit cu ei. O instituţie nu poate trăi numai prin şefi; ea rezistă prin cei care muncesc la patul bolnavului, zi de zi în acelaşi loc, iar aceştia sunt medicii, educatoarele, asistentele, psihologul, kinetoterapeuţii şi aşa mai departe…
– Câţi sunt în total?
– Suntem 50, cu toţii…
În Nomenclatorul de atestate din România nu există atestatul de diabetologie pediatrică!
– Câţi specialişti au în prezent această competenţă?
– Am făcut o socoteală, sunt aproximativ 20. Pentru toată România, sunt doar 20 de medici pediatri cu competenţă sau supraspecializare în diabetologie pediatrică!
– Unde se împotmolesc lucrurile?
– În acest moment, atestatul în diabetologie pediatrică – asta ar fi o a doua specialitate – se poate obţine de către medicii pediatri doar printr-un rezidenţiat de patru ani. Aşadar, singura cale de acces este ca specialiştii în Pediatrie să meargă patru ani şi să facă rezidenţiat. Şi nimeni nu se va duce să o facă pentru un număr, reţineţi vă rog, în medie, de 50–60 de copii în fiecare judeţ. Oriunde ar lucra, un medic cu această supraspecializare nu va avea decât între 30 (în judeţele mici) şi 80 (în judeţele mari
) de copii cu diabet. Un diabetolog pediatru nu poate fi retribuit cu salariu întreg pentru un asemenea număr de pacienţi… Munca lui de bază va fi în continuare Pediatria, plus cei câţiva copii cu diabet pe care-i are în judeţul unde lucrează.
– Pe baza experienţei Centrului de la Buziaş, dv. propuneţi o altă rezolvare, mai simplă şi mai puţin costisitoare… Care este aceasta?
– Recunoaşterea unui atestat în diabet pediatric. Un stagiu de pregătire cu o durată de trei, patru luni, cu o curriculă bine definită… Şi-atunci, vor răspunde foarte mulţi medici specialişti pediatri. Pentru că realmente au nevoie de această pregătire; au pacienţi copii, adolescenţi, care vin cu probleme specifice vârstei, puterii lor de înţelegere… La acest moment, nici jumătate dintre judeţele ţării nu au specialist pentru a aborda cazurile de diabet pediatric. Nici jumătate! Sigur, unde nu sunt pediatri cu această competenţă, copiii cu diabet sunt văzuţi de diabetologii de adulţi. Ei sunt pregătiţi să trateze şi copiii…
– Aşa spun ei!
– Să ştiţi, unii dintre aceştia, care de ani de zile se ocupă şi de copii, chiar ştiu să-i trateze. Au învăţat. Doar că un copil diabetic presupune o cu totul altă abordare. Eu, de pildă, nu pot să tratez un copil, pe loc, decât în situaţii de maximă necesitate. Dacă sunt chemat să tratez un copil, nu-mi asum responsabilitatea asta. E altceva. (…) În urmă cu doi ani, am pregătit o curriculă completă şi am înmânat-o Ministerului Sănătăţii, care nu a dat niciun fel de răspuns. Sigur, în Nomenclatorul de atestate din România nu există cel de diabetologie pediatrică. Dar, cum există zeci de atestate în zeci de domenii, mult mai înguste decât diabetologia pediatrică, de ce nu ar putea să fie atestat şi acesta?! S-ar rezolva astfel nu o problemă a medicilor, ci o problemă a copiilor cu diabet… E o problemă socială, cu implicaţii extrem de serioase, dacă nu e rezolvată la timp. Cineva trebuie să-i trateze şi pe copiii aceştia. Între 0 şi 18 ani, există în registrul diabetului zaharat întocmit pentru anul 2010, un număr de 2.318 copii cu diabet zaharat. Şi vă rog să specificaţi, cu excepţia judeţelor Vaslui şi Giurgiu, care nu au binevoit să trimită datele. Tratamentul este dificil, mai ales la copilul mic: este vorba şi de receptivitatea copilului, mai greu de convins, şi de familie, de educaţie, de acces la un serviciu specializat… Pe de altă parte, numărul medicilor pediatri diabetologi nu s-a mărit, ci a scăzut. În curând, o să-i numărăm pe degetele de la o singură mână… În timp ce numărul copiilor diabetici va continua să crească.
– De unde această creştere?
– Este o creştere constantă în lume, nu se ştie de ce.
– Nu este vorba de cazuri nedepistate încă?
– Un diabet de tip I la copil nu poate să rămână nedepistat: dacă nu face insulină, moare! Aproape toate cazurile sunt simptomatice, au semne clare: urinează mult, beau multă apă, scad în greutate, obosesc… Şi inevitabil ajung la medic. În 1997, am prezentat o lucrare în Finlanda şi am fost întrebat – aveam puţini copii cu diabet pe atunci – dacă nu cumva mor înainte de a fi diagnosticaţi. Nici pomeneală! Şi am răspuns că România este o ţară în curs de dezvoltare, dar că, din punct de vedere medical, nu este o ţară a nimănui, şi că avem medici şi sunt destul de bine pregătiţi ca să poată recunoaşte o comă diabetică. Că numai prin comă diabetică se poate muri. Înainte de 1990, profesorul Mincu ne spunea mereu că sunt patru-cinci mii de copii diabetici în România. Nimeni nu făcuse pe atunci un registru naţional. Când am făcut prima statistică, în 1996, un an înainte de deschiderea Centrului de la Buziaş, toţi au rămas miraţi de numărul mic al copiilor cu diabet. În grupa de vârstă 0–14 ani, erau pe atunci aproximativ 1.400 de cazuri. Apoi, an de an, am actualizat statistica. Am trimis datele şi la Ministerul Sănătăţii. Dar… cine ştie pe unde-or fi uitate?!
– Alte probleme?
– Poate că ar trebui un număr mai mare de bandelete pentru copii; ei primesc acum 100 de bandelete/lună, dar tinerii primesc mai puţine. Şi fiecare tânăr dependent de insulină ar trebui să-şi facă atâtea glicemii câte injecţii de insulină face. Ca să-şi poată regla doza. Dar există şi o altă problemă. Peste tot în lume diabetul – şi al adultului, dar mai ales al copilului – este tratat de o echipă: medic, asistentă, dietetician, psiholog, asistent social. La noi, cu vreo două excepţii, echipa este formată din medic şi asistentă. Şi ar trebui ca medicul care se ocupă de copii şi tineri cu diabet să aibă o pregătire specială, să poată suplini ceilalţi membri ai echipei.
– Câţi copii au fost internaţi la Buziaş începând de la deschiderea Centrului (31 iulie 1997) şi până în prezent?
– Avem, doar la cazurile de diabet zaharat al copilului, 12.477 de internări în perioada 1997–2009; plus, pentru aceeaşi perioadă, 3.069 de internări pentru hemofilici. În fiecare an, se mai adaugă 1.200 de internări pentru copii cu diabet (circa 80% din internări sunt pentru diabetici, 20% pentru hemofilici). Putem socoti liniştit că am depăşit 17.000 de internări. Fiecare pacient cu diabet revine la Buziaş, în medie, cam de patru ori. Odată ce cresc, puterea lor de înţelegere şi problemele specifice vârstei se schimbă şi este necesară o nouă evaluare şi pregătire…
Argumente de necontestat