Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Buziaş, inima diabetologiei pediatrice româneşti

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU vineri, 10 iunie 2011

   Au înflorit castanii la Buziaş, au înflorit şi salcâmii... Nici nu-ţi vine să crezi că asemenea locuri – oaze de sănătate şi tihnă şi speranţă, modele pentru medicii tineri – mai pot exista. Eram la jumătatea lunii mai şi terasa Centrului de evaluare şi recuperare pentru copii şi tineri „Cristian Şerban“, vizavi de parcul staţiunii, era deja plină cu medici, mulţi dintre ei pediatri, unii chiar cu supraspecializare în diabet pediatric. Al XVI-lea Simpozion pentru Diabetul Zaharat al Copilului şi Adolescentului, cu participare internaţională, deja devenit tradiţie, a fost şi un prilej de a pătrunde în culisele unui fenomen unic în România. Un reportaj realizat de dl Iftimie Nesfântu. (...)
 

    Se încheiase Simpozionul – cel de-al XVI-lea – organizat la Buziaş. Am rămas câteva zile ca să asist la activităţile de zi cu zi ale Centrului. Manifestarea abia încheiată nu era decât poarta de intrare în culisele unui fenomen, pe care cu ani în urmă, într-un alt reportaj, îl numisem Miracolul de la Buziaş. Tot ceea ce văzusem, şi la Simpozion şi după terminarea lucrărilor, confirmau de altfel cele intuite atunci. Cele spuse şi de medici veniţi din ţară – în mare parte pediatri tineri – şi de participanţi din străinătate continuau în chip firesc gândurile împărtăşite de dl prof. dr. Viorel Şerban, copreşedinte fondator (alături de dna prof. dr. Margit Şerban, soţia dsale) al Fundaţiei „Cristian Şerban“ pentru ajutorarea copiilor bolnavi. Ne aflam pe terasă pentru necesare concluzii. Nu mai era nevoie să întreb nimic. Larma copiilor veniţi la tratament se stinsese, întunericul din preajmă şi răcoarea adusă de norii adunaţi deasupra Buziaşului păreau să-l îndemne pe interlocutorul meu la confesiune. „(…) Când vezi că eforturile tale dau rezultate, fireşte că eşti mulţumit şi acest lucru te îndeamnă să continui şi să şi perfecţionezi ce ai început; avem dovezi că facem bine, s-a văzut şi din rezultatele lucrărilor prezentate de colegii din Centru; mă întrebaţi de unde curajul de a merge mai departe… Dacă n-am avea asemenea dovezi biochimice, funcţionale, poate că ne-am îndoi şi noi. Pacienţii, cum bine aţi observat, găsesc aici mai multă înţelegere, mai multă linişte, mai multă educaţie. Este un lucru bun, dar nu este suficient…“
 
    „Rezultatele obţinute de noi sunt comparabile cu cele din ţări europene cu tradiţie“

    – Şi totuşi, presupun că nu v-a fost uşor…

    – Domnule Nesfântu, eu iubesc centrul acesta; el s-a născut, fireşte, dintr-un motiv personal foarte puternic, îl cunoaşteţi. Dar acest motiv doar a declanşat înfiinţarea Fundaţiei. Am pus prima cărămidă de temelie în 1992, am continuat timp de 11 ani să tot construiesc. Apoi, pe măsură ce găseam înţelegere şi sponsori, lucrurile au mers dintr-unul într-altul; şi cum spuneam, abia acum, după 18 ani, Centrul a devenit un întreg pe deplin format. Îl iubesc, este o creaţie a noastră; nu vreau să exagerez, dar aş spune, folosind o metaforă, că este ca şi un copil al nostru. Am asistat la naşterea instituţiei, am citit cu fiecare nouă serie de copii bucuria lor când au venit sau au revenit în centru şi regretele când urmau să plece acasă, am asistat pas cu pas formarea cadrelor, şi medici, şi asistenţi, şi ceilalţi – psihologi, economişti, toţi câţi suntem aici, am lucrat împreună cu ei, m-am bucurat de progresele lor… Sunt – şi nu o spun doar eu, o spun şi o văd şi cei care vin din străinătate – printre cei mai experimentaţi în tratamentul diabetului copilului din întreaga ţară şi nu numai… Nu cunosc nici ei un alt centru în Europa unde să existe o concentrare de pacienţi de aceeaşi vârstă – copii şi tineri – într-un număr atât de mare cum este aici, la Buziaş. Aţi văzut, şi din lucrările prezentate de dna prof. dr. Carine de Beaufort, din Luxemburg, Centrul de evaluare, terapie, educaţie, reabilitare şi cercetare a diabetului zaharat al copilului şi adolescentului – în nomenclatorul Ministerului Sănătăţii, Centrul Medical „Cristian Şerban“ din Buziaş – a fost solicitat să facă parte din studii internaţionale şi s-a recunoscut că rezultatele obţinute de noi sunt comparabile cu cele din ţări europene cu tradiţie şi care investesc pentru asistenţa medicală a copiilor şi adolescenţilor cu diabet zaharat sume uriaşe. Şi recunoaşterea noastră – şi de colegi din ţară, dar şi de foruri medicale din UE – porneşte de la ceea ce am realizat. Şi avem, o spun cu mândrie, şi mă refer la întreg colectivul de aici, multă, foarte multă experienţă în domeniu.
 
    O instituţie nu poate trăi numai prin şefi
 
    – Câţi ani de activitate aveţi în spate, aici, la Buziaş?
    – 14 ani… Simpozioanele le-am început în 1996, înainte de a finaliza clădirea; centrul a fost inaugurat la 31 iulie 1997. (…) Noi nu am făcut acest centru din vreo ambiţie, din vreun motiv personal, altul decât cel care îl ştiţi şi dv. Chiar n-am avut nimic de câştigat personal. Nici în imagine, nici în accederea la titluri şi onoruri. Activitatea noastră de bază este alta; şi soţia şi eu suntem universitari, profesori, şefi de catedră, ne ocupăm cu învăţământul şi cu instrucţia de aproape jumătate de secol… Niciodată n-am spus că merităm ceva pentru că noi am construit şi îndrumăm activitatea unei instituţii de înalt nivel cum este şi acest spital. Nu! Dacă au venit atari gesturi de recunoaştere, distincţii, şi era poate firesc să vină, le-am dedicat colaboratorilor, le-am împărţit cu ei. O instituţie nu poate trăi numai prin şefi; ea rezistă prin cei care muncesc la patul bolnavului, zi de zi în acelaşi loc, iar aceştia sunt medicii, educatoarele, asistentele, psihologul, kinetoterapeuţii şi aşa mai departe…
    – Câţi sunt în total?
    – Suntem 50, cu toţii…
 
    În Nomenclatorul de atestate din România nu există atestatul de diabetologie pediatrică!

    – Câţi specialişti au în prezent această competenţă?
    – Am făcut o socoteală, sunt aproximativ 20. Pentru toată România, sunt doar 20 de medici pediatri cu competenţă sau supraspecializare în diabetologie pediatrică!
    – Unde se împotmolesc lucrurile?
    – În acest moment, atestatul în diabetologie pediatrică – asta ar fi o a doua specialitate – se poate obţine de către medicii pediatri doar printr-un rezidenţiat de patru ani. Aşadar, singura cale de acces este ca specialiştii în Pediatrie să meargă patru ani şi să facă rezidenţiat. Şi nimeni nu se va duce să o facă pentru un număr, reţineţi vă rog, în medie, de 50–60 de copii în fiecare judeţ. Oriunde ar lucra, un medic cu această supraspecializare nu va avea decât între 30 (în judeţele mici) şi 80 (în judeţele mari) de copii cu diabet. Un diabetolog pediatru nu poate fi retribuit cu salariu întreg pentru un asemenea număr de pacienţi… Munca lui de bază va fi în continuare Pediatria, plus cei câţiva copii cu diabet pe care-i are în judeţul unde lucrează.
    – Pe baza experienţei Centrului de la Buziaş, dv. propuneţi o altă rezolvare, mai simplă şi mai puţin costisitoare… Care este aceasta?
    – Recunoaşterea unui atestat în diabet pediatric. Un stagiu de pregătire cu o durată de trei, patru luni, cu o curriculă bine definită… Şi-atunci, vor răspunde foarte mulţi medici specialişti pediatri. Pentru că realmente au nevoie de această pregătire; au pacienţi copii, adolescenţi, care vin cu probleme specifice vârstei, puterii lor de înţelegere… La acest moment, nici jumătate dintre judeţele ţării nu au specialist pentru a aborda cazurile de diabet pediatric. Nici jumătate! Sigur, unde nu sunt pediatri cu această competenţă, copiii cu diabet sunt văzuţi de diabetologii de adulţi. Ei sunt pregătiţi să trateze şi copiii…
    – Aşa spun ei!
    – Să ştiţi, unii dintre aceştia, care de ani de zile se ocupă şi de copii, chiar ştiu să-i trateze. Au învăţat. Doar că un copil diabetic presupune o cu totul altă abordare. Eu, de pildă, nu pot să tratez un copil, pe loc, decât în situaţii de maximă necesitate. Dacă sunt chemat să tratez un copil, nu-mi asum responsabilitatea asta. E altceva. (…) În urmă cu doi ani, am pregătit o curriculă completă şi am înmânat-o Ministerului Sănătăţii, care nu a dat niciun fel de răspuns. Sigur, în Nomenclatorul de atestate din România nu există cel de diabetologie pediatrică. Dar, cum există zeci de atestate în zeci de domenii, mult mai înguste decât diabetologia pediatrică, de ce nu ar putea să fie atestat şi acesta?! S-ar rezolva astfel nu o problemă a medicilor, ci o problemă a copiilor cu diabet… E o problemă socială, cu implicaţii extrem de serioase, dacă nu e rezolvată la timp. Cineva trebuie să-i trateze şi pe copiii aceştia. Între 0 şi 18 ani, există în registrul diabetului zaharat întocmit pentru anul 2010, un număr de 2.318 copii cu diabet zaharat. Şi vă rog să specificaţi, cu excepţia judeţelor Vaslui şi Giurgiu, care nu au binevoit să trimită datele. Tratamentul este dificil, mai ales la copilul mic: este vorba şi de receptivitatea copilului, mai greu de convins, şi de familie, de educaţie, de acces la un serviciu specializat… Pe de altă parte, numărul medicilor pediatri diabetologi nu s-a mărit, ci a scăzut. În curând, o să-i numărăm pe degetele de la o singură mână… În timp ce numărul copiilor diabetici va continua să crească.
    – De unde această creştere?
    – Este o creştere constantă în lume, nu se ştie de ce.
    – Nu este vorba de cazuri nedepistate încă?
    – Un diabet de tip I la copil nu poate să rămână nedepistat: dacă nu face insulină, moare! Aproape toate cazurile sunt simptomatice, au semne clare: urinează mult, beau multă apă, scad în greutate, obosesc… Şi inevitabil ajung la medic. În 1997, am prezentat o lucrare în Finlanda şi am fost întrebat – aveam puţini copii cu diabet pe atunci – dacă nu cumva mor înainte de a fi diagnosticaţi. Nici pomeneală! Şi am răspuns că România este o ţară în curs de dezvoltare, dar că, din punct de vedere medical, nu este o ţară a nimănui, şi că avem medici şi sunt destul de bine pregătiţi ca să poată recunoaşte o comă diabetică. Că numai prin comă diabetică se poate muri. Înainte de 1990, profesorul Mincu ne spunea mereu că sunt patru-cinci mii de copii diabetici în România. Nimeni nu făcuse pe atunci un registru naţional. Când am făcut prima statistică, în 1996, un an înainte de deschiderea Centrului de la Buziaş, toţi au rămas miraţi de numărul mic al copiilor cu diabet. În grupa de vârstă 0–14 ani, erau pe atunci aproximativ 1.400 de cazuri. Apoi, an de an, am actualizat statistica. Am trimis datele şi la Ministerul Sănătăţii. Dar… cine ştie pe unde-or fi uitate?!
    – Alte probleme?
    – Poate că ar trebui un număr mai mare de bandelete pentru copii; ei primesc acum 100 de bandelete/lună, dar tinerii primesc mai puţine. Şi fiecare tânăr dependent de insulină ar trebui să-şi facă atâtea glicemii câte injecţii de insulină face. Ca să-şi poată regla doza. Dar există şi o altă problemă. Peste tot în lume diabetul – şi al adultului, dar mai ales al copilului – este tratat de o echipă: medic, asistentă, dietetician, psiholog, asistent social. La noi, cu vreo două excepţii, echipa este formată din medic şi asistentă. Şi ar trebui ca medicul care se ocupă de copii şi tineri cu diabet să aibă o pregătire specială, să poată suplini ceilalţi membri ai echipei.
    – Câţi copii au fost internaţi la Buziaş începând de la deschiderea Centrului (31 iulie 1997) şi până în prezent?
    – Avem, doar la cazurile de diabet zaharat al copilului, 12.477 de internări în perioada 1997–2009; plus, pentru aceeaşi perioadă, 3.069 de internări pentru hemofilici. În fiecare an, se mai adaugă 1.200 de internări pentru copii cu diabet (circa 80% din internări sunt pentru diabetici, 20% pentru hemofilici). Putem socoti liniştit că am depăşit 17.000 de internări. Fiecare pacient cu diabet revine la Buziaş, în medie, cam de patru ori. Odată ce cresc, puterea lor de înţelegere şi problemele specifice vârstei se schimbă şi este necesară o nouă evaluare şi pregătire…
 
    Argumente de necontestat

    „(…) Pediatrii specializaţi în îngrijirea copiilor cu diabet vor trebui să se ocupe în acelaşi timp şi de familiile în care trăiesc aceşti copii, sarcina lor fiind cu mult mai complicată decât a medicilor din alte specialităţi“, ne declară dl dr. Stuart Brink, din Boston (SUA). „Diabetul pediatric înseamnă că pediatrii, care au fost învăţaţi să lucreze cu copii, sunt de asemenea specializaţi să trateze şi diabetul pediatric… A te ocupa de pediatrie presupune să înţelegi un complex de transformări specifice vârstei şi să priveşti boala în contextul acestora. Diabetul e complicat, presupune o mulţime de modificări psihologice şi de comportament. Întrebarea este cine se ocupă de aceste modificări? Cine răspunde pentru o bună monitorizare a lor? Este responsabilă mama? Bunica? Care este rolul tatălui sau al fraţilor ori prietenilor acelui copil? Cum se implică profesorii de la şcoală ori cel responsabil cu orele de sport? Ce atitudine are copilul diabetic faţă de sport, şcoală, cei din anturaj? Ce se întâmplă când copilul se îmbolnăveşte de o altă boală? Şi cine-l învaţă că el, deşi are o boală gravă, poate trăi cu boala lui şi se poate bucura de copilărie la fel ca şi un altul, sănătos? Vor accepta cei din familie şi din anturaj schimbările? Mai pot ei învăţa? Cum şi de la cine? Or, toate aceste răspunsuri le poate da diabetologul pediatru. El are rolul să-i înveţe pe copilul diabetic şi pe aparţinători ce să facă şi cum să-şi însuşească un alt stil de viaţă, corect din punct de vedere medical. Asta înseamnă să poţi schimba, de pe poziţia medicului, comportamente, cutume, o sarcină pe cât de nobilă şi antrenantă pe atât de dificilă… A fost o bucurie să constat că, în România, la Buziaş, dl prof. dr. Viorel Şerban şi-a asumat o asemenea misiune, angajându-se să pregătească medicii pediatri, pentru ca la rândul lor să poată propaga în unităţile medicale în care ei lucrează o asemenea schimbare. Pentru diabetologia pediatrică, Buziaşul îndeplineşte acelaşi rol cu al inimii într-un organism: pompează sânge proaspăt, ajutând ţesuturile, oriunde ar fi, să funcţioneze corect…“
    – Privind din exterior, pare o sarcină simplă…
    – Pare simplu, dar nu este aşa; obişnuinţele privind stilul de viaţă, infrastructurile comportamentale sunt foarte rezistente în familie. În plus, creşterea copilului şi dinamica grupului familial îl obligă pe medic să-şi adapteze procedurile în funcţie de etapă. E greu să schimbi stilul de viaţă, sunt comportamente şi cutume familiale diferite chiar şi în cadrul aceleiaşi culturi. Copilul face sport, este la o anumită şcoală, într-un anturaj anume. Evoluţia lui se desfăşoară şi în alte grupuri specifice vârstei. Şi medicul trebuie să ştie lucrurile astea, cum trebuie să procedeze în fiecare caz ori situaţie de viaţă. Şi înţelegem astfel şi de ce nu e uşor să îngrijeşti de aceşti pacienţi şi de ce este nevoie de diabetologie pediatrică – să o recunoaştem şi să o dezvoltăm corect. Ideal, cred eu, este ca persoana care se ocupă de copilul cu diabet să fie expert şi în Pediatrie şi în Diabetologie.
    Dl dr. Stuart Brink are o experienţă de peste 39 de ani, a lucrat în Thailanda, Iordania, Cuba, a fost secretar general al Societăţii Internaţionale pentru Diabetul Copilului şi Adolescentului (ISPAD), organism internaţional focalizat asupra tuturor formelor de diabet al copilului. Este printre primii diabetologi pediatri care au venit în România încă de la primele semne ale „fenomenului Buziaş“ şi revine cu interes în fiecare an, a scris împreună cu dl prof. dr. Viorel Şerban o impresionată monografie despre diabetul zaharat al copilului şi adolescentului (1996, apoi revizuită, în limba engleză, 2004). Nu este singurul participant din străinătate la aceste simpozioane: numărul străinilor care au venit şi revenit la Buziaş este realmente impresionat. Şi nu e important doar numărul, ci şi numele lor. Şi au venit nu numai diabetologi pediatri, ci şi personalităţi alte altor domenii, politicieni, miniştri ai sănătăţii, oameni cărora realmente le pasă de soarta copiilor cu diabet şi se implică şi sprijină astfel de iniţiative.
 
    O sursă de economii pentru sistemul de sănătate

    Revenim din SUA, în Europa, mai aproape de noi. La simpozion a fost prezent şi anul acesta dl prof. dr. Harry Dorchy, din Bruxelles.
    – Domnule profesor, cum este privită diabetologia pediatrică în Belgia?
    – Sunt întru totul de acord cu cele spuse de dl dr. Stuart Brink, aş vrea să fac însă două precizări pentru cititorii săptămânalului „Viaţa medicală“: Prima: un copil nu este un adult în miniatură, aşa încât pentru a trata un copil cu diabet nu este suficient doar să reducem doza de insulină, proporţional cu vârsta copilului. Pentru copil este nevoie de o cu totul altă abordare… Doi: este foarte important şi mediul din spital. Şi dacă ar trebui să tratezi un copil într-un departament de diabetologie pentru adulţi ar fi îngrozitor şi pentru copil şi pentru familie, ar vedea complicaţiile cronice, ar vedea evoluţia unor cazuri netratate corect – amputaţii, orbire, câte şi mai câte… Ar fi o perspectivă sumbră şi ar schimba nefavorabil evoluţia tratamentului şi a atitudinii copilului faţă de tratament. La fel cum şi profesorul Brink a spus, echipa multidisciplinară este extrem de importantă. În Belgia sunt 13 centre recunoscute şi specializate în diabetologie pediatrică, la un număr de circa 2.000 de copii şi adolescenţi cu diabet. Şi, iată, cel mai firesc răspuns la întrebarea dv.: dacă n-ar fi necesară o asemenea specialitate, n-ar fi recunoscute şi active atâtea centre într-o ţară unde nevoile pacientului – beneficiar al serviciilor medicale – sunt realmente pe primul loc în agenda instituţiilor publice. O echipă cuprinde pediatri diabetologi, psiholog, asistentă specializată în pediatrie, specialist în psihologia copilului şi un alt membru specializat în nutriţia copilului. Nici nu se pune problema ca sumele necesare să nu fie achitate la timp, iar pacienţii se duc direct la centru de unde primesc şi testerele şi insulina necesară şi bineînţeles îndrumare specializată ori de câte ori este cazul. De altfel, costurile sociale sunt mult mai mici în cazul în care centrele profilate pe diabet pediatric funcţionează corect şi la momentul potrivit decât dacă lucrurile nu ar funcţiona şi ar trebui tratate complicaţiile diabetului. În România, unde numărul de copii cu diabet este mult mai mare, sprijinirea Centrului de la Buziaş şi a programului fundamentat şi lansat de dl prof. dr. Viorel Şerban ar fi realmente o sursă de economii pentru sistemul de sănătate. S-ar evita astfel complicaţii care vor costa infinit mai mult… Şi când spun asta – şi nu o spun doar eu – pornim de la rezultatele obţinute de colectivul de la Buziaş. Rezultate foarte bune, comparabile cu cele obţinute în mai multe studii
internaţionale, din Europa, Australia etc.
    – Poate că rezultatele obţinute la Buziaş sunt aşa de bune şi datorită prezenţei dv., şi a dlui dr. Stuart Brink, an de an alături de colectivul dlui prof. dr. Viorel Şerban. Aţi oferit şi sprijin ştiinţific, dar şi credibilitate unei mici revoluţii în abordarea diabetului la copii şi tineri.
    – La această reuşită contribuie şi motivaţia doctorilor pediatri interesaţi să se pregătească temeinic pentru a ajuta apoi copiii diabetici; îi văd în fiecare an, cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici sunt tineri, iar asta ne convinge că fenomenul declanşat la Buziaş are sorţi de izbândă.
    – În România?!
    – Chiar şi în România! Rezistenţele nu fac decât să sporească vizibilitatea eforturilor pe care dl prof. dr. Viorel Şerban şi colectivul Centrului de la Buziaş le fac pentru recunoaşterea diabetologiei pediatrice şi pentru asistenţa specializată a copiilor şi tinerilor cu diabet.
 
    Frecvenţa cazurilor de diabet zaharat la copil creşte alarmant
 
   Răspunsurile declanşate de întrebările adresate atrăseseră atenţia şi altor participanţi din străinătate. Venise aproape de noi şi dna prof. dr. Carine de Beaufort, din Luxemburg. Era cel mai potrivit moment să o întreb ce anume determină instituţiile guvernamentale din ţările vestice să acorde prioritate diabetologiei pediatrice.
 
   – Îngrijirea copiilor şi tinerilor cu diabet zaharat este o povară uriaşă şi pentru societate, dar şi pentru cei bolnavi şi familiile lor. Dacă nu tratăm corespunzător copilul cu diabet şi nu acordăm atenţie atât educaţiei lui, cât şi familiei şi anturajului în care evoluează, complicaţiile dezvoltate pe termen lung vor duce la costuri uriaşe. Consecinţele ce pot rezulta prin abordările greşite sau prin neglijarea problemelor din prezent vor costa infinit mai mult. Şi, în toate ţările, incidenţa diabetului este în creştere; o lucrare recent publicată în Lancet estima că, în anul 2020, frecvenţa cazurilor de diabet zaharat la copil va fi de două ori mai mare. Şi asta mai ales la grupa de vârstă de până la cinci ani. Nu este o noutate, această creştere continuă a incidenţei s-a observat începând din 1990 încoace; am lucrat într-un proiect internaţional de acest gen; şi de unde incidenţa era, în Finlanda de exemplu, de 30–40 la suta de mii de subiecţi, în 2010 incidenţa a ajuns la 70 la suta de mii de subiecţi. Şi asta se întâmplă în toate ţările, inclusiv în România. Trebuie să fim pregătiţi să facem faţă şi să acoperim nevoile de îngrijire, educaţie, asistenţă pentru un număr tot mai mare de pacienţi. Tot la această grupă de vârstă se înregistrează şi o creştere a frecvenţei cazurilor de diabet zaharat de tip II. În Anglia, doar în zece ani, numărul celor cu diabet de tip II a crescut de peste zece ori!…
 
    Sub semnul unei boli care ne macină
 
    Am trecut sub tăcere… tăcerile interlocutorului meu, dl prof. dr. Viorel Şerban, la anumite întrebări. Ce fac, acolo unde sunt, prin comisiile de specialitate ale MS sau ale Parlamentului, „somităţile“ care ar putea ajuta la reintroducerea acelor stagii necesare pentru ca pediatrii, unii dintre ei, care doresc, să poată beneficia de o pregătire corectă şi modernă şi apoi să poată îngriji şi copiii cu diabet? Ca jurnalist, nu pot să trec sub tăcere invidia, orgoliile mărunte, dezinteresul… Căci ele sunt semne ale unei boli grave, care ne macină.
    Despre cum s-a ajuns la o atare neputinţă, avea să mă lămurească un prieten, a cărui vedere slăbise. Îmi spusese odată, ca şi cum ar fi dorit să se scuze: „Nu te mai văd bine…“ Era şi o notă de ironie în afirmaţia lui, era şi altceva, un sens mai profund, ce poate face trimitere şi către tema reportajului nostru şi chiar la rosturile săptămânalului „Viaţa medicală“. A nu-l mai vedea bine pe un altul, a nu cunoaşte faptele acelui coleg, înseamnă deja o ruptură: nevăzându-l nu-l poţi avea ca reper, nu-ţi poţi regla traiectoria în funcţie de a lui, nu-i poţi urma nici exemplul, dacă e pozitiv, nici nu te poţi corecta, dacă faptele şi evoluţia celuilalt sunt nepotrivite. Sunt boli generate de vanităţi şi orgolii. Este însă o dramă şi pentru cel care „nu este bine văzut“. Interlocutorul meu, dl prof. dr. Viorel Şerban, mi-a vorbit cu tristeţe despre blocaje şi întârzieri generate de instituţiile din sănătate, Ministerul Sănătăţii mai ales, care, din raţiuni obscure, nu fac mai nimic în interesul copiilor şi tinerilor cu diabet zaharat. Nu i-a numit însă pe cei responsabili de atari atitudini şi îl înţeleg. Important este să se lucreze împreună în folosul pacienţilor şi al medicilor care doresc într-adevăr să-i ajute. Din păcate, adevăraţii profesionişti, cei dăruiţi profesiei, cu frică de Dumnezeu şi cu dorinţă de a îngriji pacienţii văd, înţeleg, ştiu ce se întâmplă, dar sunt puţini. Iar ceilalţi, mult mai numeroşi, „nu-i văd bine“ şi nici nu vor să-i vadă, nu vor nici să se audă despre ei, nici să fie cunoscuţi. Şi, având pâinea şi cuţitul, au şi izbutit adesea să izoleze şi să-i marginalizeze pe cei care au făcut şi fac apostolat. E ca un blestem.
    Documentarea recent făcută la Buziaş, atât simpozionul, cât şi interviul realizat apoi cu dl prof. dr. Viorel Şerban şi confesiunea dânsului, a stat sub semnul acestei boli care ne macină: incapacitatea de a vedea faptele meritorii ale semenilor şi, în cazul de faţă, de a ne alătura lor într-o lucrare ce poate salva copiii şi tinerii cu diabet zaharat, al căror număr este în continuă creştere. Importanţa Centrului, cu adevărat inima diabetologiei pediatrice româneşti, arată parcă şi mai limpede că undeva, acolo sus, fapte realmente meritorii nu sunt „bine văzute“. Lumea medicală – ca şi întreaga societate românească – se atomizează, iniţiative şi proiecte frumoase – incredibile câteodată – se topesc precum gheţarii în oceanul indiferenţei, obtuzităţii, orgoliilor şi intereselor mărunte. Şi cei care pierd sunt pacienţii. Dar cine se mai gândeşte la ei?!

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.