În tradiţia europeană, clădirile destinate
bibliotecilor naţionale sunt considerate repere arhitectonice definitorii. Întreaga
compoziţie arhitectonică a noii clădiri a Bibliotecii Naţionale a României
(BNaR), situată în Bucureşti, pe bulevardul Unirii, la nr. 22, este structurată
în jurul unui Atrium – un spaţiu al
dialogului – care deschide calea către numeroase săli de lectură, de informare şi
de conferinţe, către spaţii expoziţionale şi de socializare, librării şi
anticariate.
Reproiectat în 2008, noul sediu al BNaR avea
să fie dat în folosinţă la sfârşitul anului 2011, inaugurarea oficială desfăşurându-se
– coincidenţă încărcată cu semnificaţii – în săptămâna 23–27 aprilie 2012,
precedată de sărbătorile de Paşte.
Sarcina
realizării proiectului „Biblioteca Naţională a României“ a fost atribuită unei
societăţi comerciale, în urma organizării unui concurs internaţional de către
Ministerul Culturii şi Cultelor în noiembrie 2006. Valoarea contractului:
112.894.627 euro (1.033 euro/mp), pentru clădirea amplasată pe un teren de
54.000 de metri pătraţi, cu o suprafaţă construită de peste 15.000 de metri pătraţi
– aproximativ o treime din suprafaţa ocupată de Casa Poporului –, o arie desfăşurată
totală de 112.000 mp, 500 de locuri în sălile de lectură, 40 km metri liniari
de documente în depozite, suprafaţa spaţiilor de depozitare fiind de 35.000 mp,
300 de locuri de parcare, 40.000 de documente în acces liber la raft, zece spaţii
expoziţionale, 400 de locuri în Aulă, trei săli de conferinţă, cafenele,
restaurant, librării, anticariate, spaţii multimedia şi de socializare...
O adevărată odisee
După
1990, când, pe un anumit val de entuziasm aparent democratic, cărţile trecute
la fond secret au fost aduse la vedere, am petrecut câteva săptămâni la
Biblioteca Academiei, parcurgând pagină cu pagină ceea ce altădată era
interzis. Surprizele, pentru mine, au fost uriaşe. „Cenzorii“ citiseră cu un
profesionalism demn de cauze mai bune şi subliniaseră – poate pentru întocmirea
necesarelor rapoarte – fiecare cuvânt sau frază ce făcea măcar aluzie la adevăruri
istorice şi la naţional, naţionalism... Atunci am înţeles că am fost sub ocupaţie
şi că sentimentele de dragoste de ţară nu erau bine văzute. Că toată povestea
va continua aveam să înţeleg mai târziu: publicaţii importante au refuzat
constant – au amânat! – să publice interviuri sau reportaje pentru motivul că
oamenii prezentaţi de mine în acele texte – personalităţi de excepţie – erau
români! „Da’ din cele rele nu ştiţi să scrieţi?!“
Am
scris, după ’90, şi despre odiseea noului sediu al Bibliotecii Naţionale a României.
Textul a fost publicat. Era dintre... cele „rele“. „O să fie gata, când mi-oi
vedea eu ceafa“, îmi spusese la un moment dat un important personaj politic, împroşcându-mă
apoi cu insulte pentru că îndrăznisem să fac publică declaraţia înregistrată pe
reportofon. Îi şifonasem imaginea de „bun român“.
Cu
astfel de întâmplări cărora le-ai fost martor, cum să nu consideri un miracol că
un om, investit manager al Bibliotecii Naţionale a României, a izbutit să
convingă instituţii dintre cele mai diverse şi să determine pornirea lucrărilor
şi mai ales continuarea şi finalizarea lor. Şi nu oricum. „Poate că a fost şi
un destin...“ răspunsese dna Elena Tîrziman
unui alt reporter.
Construcţie instituţională
– Doamnă director, o întrebare pentru săptămânalul
„Viaţa medicală“. Aţi preluat conducerea Bibliotecii într-una dintre cele mai
dificile perioade. Mulţi credeau vorba lui Nicu Ceauşescu: „tot ce s-a
construit în cealaltă epocă, în zece ani, nu se va termina de zugrăvit nici în
jumătate de veac“. Şi nu mă refer doar la dificultăţile legate de finalizarea
lucrărilor la noul sediu al Bibliotecii, ci şi la stările de lucruri din fosta
clădire: depozite insalubre, închise, spaţiu restrâns, oameni puţini, nici măcar
jumătate din câţi ar fi trebuit să fie. Trăgeau, fiecare în altă direcţie, mai
mult spre interesele lor decât ale instituţiei... Unii dintre foştii salariaţi
o şi recunosc. Nu e neapărat rea-voinţă, în vremurile de astăzi mulţi sunt depăşiţi
de necazuri. Cum aţi reuşit să-i polarizaţi? E aproape un mister.
–
Prin multă disciplină şi prin profesionalizarea cu adevărat a meseriei de
bibliotecar. Când fiecare dintre noi îşi cunoaşte cu adevărat fişa postului şi
e şi motivat pe un vector comun, reuşim să ducem mai departe o misiune asumată.
Practic, eforturile noastre s-au canalizat pe momentul deschiderii, dar, în
timp ce se construia şi se finalizau lucrările la clădirea nouă, unde ne aflăm
acum, noi încercam o construcţie instituţională pentru conceptul de bibliotecă
naţională. Am creat o nouă organigramă, personalul a fost ajutat să depăşească
– unde a existat – o mentalitate tradiţională şi să treacă spre mentalitatea
modernă şi zicem că aşa, încet-încet, s-a creat o masă critică de oameni,
foarte buni profesionişti, responsabili, foarte bune şi frumoase caractere, o
esenţă umană cu totul deosebită. Şi iată, acum s-a văzut...
– Aţi realizat o revoluţie în managementul românesc...
– Nu
ştiu dacă e aşa, dar ţin să vă spun că întregul colectiv al Bibliotecii s-a
comportat excepţional. Şi în timpul mutării, şi în această săptămână inaugurală.
– E meritul dv.
– E
meritul nostru, al tuturor. Cât priveşte suita de manifestări organizate în
perioada 23–27 aprilie, este deopotrivă şi meritul colaboratorilor, al
sponsorilor şi nu în ultimul rând al jurnaliştilor, care au făcut din acest
eveniment o sărbătoare naţională. Le mulţumesc şi lor şi redacţiilor care au găzduit
relatări de multe ori impresionante, făcute cu profesionalism.
– Am văzut în această inaugurare, în programul
încărcat al acestor zile, o engramă care arată şi ce este, dar şi ce poate fi
Biblioteca Naţională a României.
– Am
pregătit cu mare atenţie şi în amănunt partea de „soft“. Noua clădire dă formă
– exprimă construcţia instituţională...
–...Care s-a încheiat?
–
Nu, nu s-a încheiat, continuă. Vorbim despre un proces de adaptare la cerinţele
oamenilor, ale timpului care va să vină... Iar asta presupune reciprocitate.
Prin fondul de documente – cărţi reviste, manuscrise, filme, colecţii speciale
–, prin activităţile organizate, „lucrarea“ noastră continuă şi va continua
mult timp de acum înainte, modelând destine, răspunzând unor aşteptări... Învăţăm,
ne adaptăm solicitărilor, biblioteca se îmbogăţeşte. Suntem deja ori vom intra în
colaborare cu alte instituţii, se vor deschide noi fronturi de lucru, proiecte
noi... Este un organism viu, cu o structură flexibilă. Sunt spaţii cu roluri
bine definite şi altele deschise unor manifestări. Aţi văzut şi în aceste zile
câte ateliere, expoziţii, conferinţe s-au desfăşurat în paralel. Cum a fost şi
astăzi (vineri, 27 aprilie, n.n.) toată această suită de activităţi organizate
de Centrul Naţional de Patologia şi Restaurarea Documentelor (CNPRD). Am şi
transmis prin dna Mariana-Lucia Nesfântu, conservator atestat al cărţilor de
patrimoniu, şeful serviciului CNPRD al Bibliotecii Naţionale a României,
felicitări întregului colectiv pentru ţinuta ştiinţifică a lucrărilor şi pentru
cum au organizat atelierul şi cum şi-au prezentat activitatea. Sunt puţini, ca şi
în celelalte compartimente şi servicii resursa umană este o problemă critică,
dar au făcut faţă cu brio întregului program. De altfel, peste câteva minute, o
echipă TVR va realiza un film documentar despre fluxul operaţiilor de
restaurare. Căutăm să-i familiarizăm pe cei interesaţi cu activitatea de zi cu
zi... O altă zi a fost dedicată filialelor din ţară, a fost deschisă o expoziţie
de carte veche, în sala mare de conferinţe, de la parter, s-a desfăşurat „Ora
de literatură la Biblioteca Naţională“ cu dl Alex Ştefănescu, s-a organizat un
seminar-dezbatere cu tema: „Trei actori ai proprietăţii intelectuale: ORDA,
OSIM şi Biblioteca Naţională a României“, am semnat în cursul zilei de ieri
protocolul de preluare a Colecţiei Naţionale de Brevete OSIM de către
Biblioteca Naţională a României...
– Cât de speciale, de valoroase sunt „colecţiile
speciale“? Şi cum s-au format?
–
Nucleul acestei valoroase colecţii a fost constituit dintr-o serie de fonduri
strânse cu pasiune, de-a lungul vremii, de colecţionari celebri, preocupaţi să
găsească şi să aducă în ţară lucrări privind marile civilizaţii ale lumii.
Vorbim despre biblioteca lui Ion I. C. Brătianu, colecţia de documente a lui
Alexandre Saint-Georges, fondurile Scarlat Rosetti, fondurile Exarcu şi
Gheorghe Adamescu, completate şi îmbogăţite, în timp, prin alte donaţii şi
achiziţii. Astfel, în colecţiile BNaR au intrat fonduri istorice şi documentare
celebre, precum biblioteca ilustrului colecţionar bibliolog şi bibliofil
Constantin Karadja, cumpărată în anul 1962 (printre altele, 34 de incunabule, cărţi
vechi şi rare tipărite între secolele XVI–XX, stampe şi hărţi). În acelaşi mod
au fost achiziţionate arhive personale, manuscrise şi corespondenţă, aparţinând
lui Valeriu Branişte, Sextil Puşcariu, Cezar Petrescu etc. Cei interesaţi pot găsi
aici manuscrise, cărţi vechi şi rare, lucrări de artă – stampe, gravuri, desene
– documente de arhivă, corespondenţă, fotografii, materiale cartografice,
periodice româneşti vechi, fotografii, hărţi, o colecţie de tipărituri
muzicale, înregistrări pe suporturi diverse, de la discuri de patefon până la
CD-uri şi DVD-uri...
– Ce înseamnă pentru dv. inaugurarea şi
momentul acesta?
– O
nouă etapă în viaţa BNaR, un nou început de fapt. Sperăm ca Biblioteca Naţională
a României să devină instituţia reprezentativă în plan cultural şi, alături de
alte instituţii, să contribuie determinant la definirea identităţii spirituale şi
culturale a poporului român.
– Şi cum se va concretiza o asemenea misiune?
– Împlinindu-şi
rolul metodologic, funcţia de cercetare, adică să devină un referenţial
cultural-ştiinţific al ţării, un spaţiu pentru activităţi culturale legate de
tot ce înseamnă carte, cuvânt, tipar...
„Unde vei găsi cuvântul
ce exprimă adevărul?“
M-am
întrebat de multe ori care ar putea fi cele mai adecvate reprezentări ale
sufletului românesc. O întrebare, uneori nedesluşită, alteori limpede, ce m-a însoţit
prin incursiunile mele prin ţară. Câteodată, mi s-a părut că întrezăresc un
posibil răspuns. Erau însă alcătuiri efemere, destrămate iarăşi şi iarăşi,
imediat ce întâlneam alte înfăţişări ale realităţii. Cele cinci zile inaugurale
petrecute în ambianţa de „sărbătoare a sărbătorilor“ – cum le numea directorul
bibliotecii din Republica Moldova, care şi-ar dori, îmi mărturisea apoi, să fie
director de filială şi nu unul al unei biblioteci aşa-zis de sine stătătoare –
m-au convins că aveam, într-un sfârşit, răspunsul căutat o viaţă. Dar cum să-l
aduc în cuvinte? Şi cum anume să fac un atare răspuns cât de cât convingător?
Arhitectul găsise răspunsul. Îl exprimase însă în forme, spaţii interioare,
lumini şi umbre. Şi dna Elena Tîrziman, director general al Bibliotecii Naţionale
din România încă de acum 15 ani, conferenţiar la Facultatea de Litere a
Universităţii din Bucureşti şi doctor în filologie şi în ştiinţele informării şi
comunicării găsise un răspuns, o dovadă că-şi asumase misiunea ce-i fusese încredinţată.
Nu era prezent, nici nu avea cum, în interviurile acordate unor jurnalişti,
prea grăbiţi pentru a ajunge la esenţă. Programul celor cinci zile –
deschiderea oficială – concretiza nu numai povestea unui program de management
lucrat în cele mai mici detalii, dar şi o viziune asupra rosturilor de astăzi
ale unei instituţii cu adevărat de cultură.
Au
urmat două zile (şi nopţi) de frământări. Văzusem, „citisem“ şi pe feţele şi în
cuvintele unor cârcotaşi, sprijiniţi în baston de lemn, invidia celor aflaţi de
cealaltă parte a baricadei, că „la noi Mesia a venit“. Iarăşi! Mai venise odată,
înainte de 1989, cu prilejul tipăririi Operei lui Mihai Eminescu, deşi ei,
aceiaşi, proorociseră că nu. Nu izbutiseră să-şi ascundă adevăratele
sentimente.
„Din
câte înţeleg, observa de curând un medic, cititor constant al „Vieţii
medicale“, pe dv. nu vă mai surprinde nimic. Dar nu ştiu dacă e bine.“ Şi avea
dreptate. Un teren ce poate să apară plat multora, pentru mine are un relief
emoţional şi fără să vreau „îl scanez“ imediat ce ajung într-un loc nou. Este
ca o rană deschisă, transformată în senzor. Simt ura mocnită şi invidia,
pornirile de a deturna oameni de la gândurile cele bune sau de pe calea credinţei,
a dragostei de semeni şi de ţară. Incursiunile mai vechi – câteva mii – prin aşezările
româneşti nu au rămas fără urmări. Alţii ar spune că toate acestea înseamnă
experienţă. Dar ar trebui, dacă ei au dreptate, să se vadă şi efectele. Căutam,
febril, eventuale asemănări cu realizări mai vechi, întâlnite în alte instituţii,
unde mai sunt manageri de excepţie. Le simţeam, erau pe aproape. Dar nu le
vedeam încă... Am încercat să mă ghidez după reacţiile mele subiective la croncănitul
unor invidioşi. „Dar din cele rele nu ştiţi să scrieţi?!“ îmi arunca, pornit, câte
un editor sau redactor şef, când izbuteam să scot la lumină şi fapte meritorii
ale unor români. „Cine să citească despre un spital care merge în pas cu lumea
civilizată?“ „Cine crede că mai poate fi şi un manager dăruit profesiei?“
aruncau, parşiv, aceiaşi făcători de „găini ce nasc pui vii“. Mi-am amintit în
cele din urmă de peripeţiile unui pictor şi profesor, Ion Nichifor Someşan,
care, prin anii ’50, se pornise să ridice o casă memorială Liviu Rebreanu. Voi
reproduce un fragment din acea mărturisire antologică. La altă scară şi cu
diferenţele de culoare date de o altă epocă, povestea lui anticipa întreagă
odiseea construcţiei noului sediu destinat Bibliotecii Naţionale a României.
Muzeul „ilegal“
„Eram, pe atunci, directorul muzeului din Năsăud“,
îmi povestea, în toamna anului 1993, Ion Nichifor Someşan, acasă la el, casa cu
muşcate roşii din Năsăud. Casa din Prislop a familiei Rebreanu nu mai exista.
Ovid S. Crohmălniceanu (pseudonimul lui Moise Cohn) scăpase o afirmaţie:
„Asupra lui Rebreanu s-a aşternut o tăcere nedorită de nimeni şi regretată de
toţi“. Am gândit că era momentul să facem ceva. Am înaintat dosar la unul,
Vilinski, prim secretar la raion. Era un fel de ţipter, adică vinitură. Cum zic
năsăudenii, «adus de ape». Şi m-a chemat la el. «Cum să-i faci lui Liviu Rebreanu
casă? Alaltăieri a furat flori din parc.» Eu fac ochii mari. Pe urmă înţeleg.
Era aici unul pe care îl chema tot Liviu, profesor la gimnaziu. A vrut să ducă
flori la o muiere, una, Malca, o lăsaseră soldaţii sovietici pe aici, nu le mai
trebuia. Şi fusese pus la gazeta de perete pentru nişte flori rupte din centrul
târgului... Dar primul secretar continuase blajin: «Uite, de ce nu-i faci
dumneata casă lui Viehman?». Ăsta era un speolog. Aţi înţeles cum veneau
lucrurile dacă te bătea gândul să faci un muzeu. M-am dus atunci la Cluj, la
Retegan. «Măi, nu-ţi pot da nici o aprobare», îmi zice şi el. Dar nici eu nu
m-am lăsat. M-am dus la Bucureşti. Era atunci un comitet pentru aşezămintele
culturale şi, acolo, era unul, Stoian, care răspundea de muzee. Omul m-a scos
afară, pe coridor, şi mi-a spus părinteşte: «Măi, uite ce-i: dacă vrei să faci
muzeul, du-te acasă şi fă-l». Şi aşa am făcut. Muzeul «Liviu Rebreanu» din
Prislop nu are nici un act de înfiinţare. M-am întors atunci acasă, am înfiinţat
un comitet de iniţiativă cu bătrânii din Năsăud, în care am băgat şi pe unul de
la partid, apoi am ridicat casa prin muncă patriotică. Lemnele de construcţie
le-am furat din pădure.“
Maestrul Someşan începe să râdă blând, ia un
plic din bibliotecă şi-mi arată o fotografie veche cu toţi cei care s-au dus
atunci la furat lemne. „Tot timpul am avut lângă mine aparatul de fotografiat.
Mi-a fost un sfetnic bun...“
Cade pe gânduri, apoi se întoarce la
povestea muzeului. „Vedeţi dv., pe atunci oameni cu adevărat generoşi se aflau
sus, în poziţii importante, aşa a fost şi Ovid Crohmălniceanu. Cei mici şi cu
suflet meschin erau prin câte un fund de ţară, precum şi Năsăudul. Dar iată,
s-a întors roata: cei mărunţi au ajuns sus şi fac cărţile...“
Atrium
Nu
puteam să dorm, nu puteam nici să scriu. Timpul era prea scurt. Mi-am luat
reportofonul cu mine şi m-am întins în pat. Dacă totuşi apare vreo fulguire de
inspiraţie ori dacă adorm şi visez, ajunge să povestesc „reportofonului“.
Altfel, voi uita... Până să adorm, am tot rostit, în şoaptă, gânduri, aşa cum
se ridicaseră peste nori ceţoşi, destrămaţi pe alocuri de câte o amintire.
Lizuca, Dumbrava minunată, Ţara poveştilor. Frânturi dintr-o lume magică...
Chipul învăţătorului de la Schitul lui Dragoş, unde copilărisem, şi un alt
chip, la început neclar, apoi tot mai limpede, al unui dascăl ce ascunsese de
furia activiştilor câteva sute de cărţi bisericeşti. Nu dormeam, dar le vedeam
ca prin vis... Erau nişte cărţi cât mine de mari, ferecate în coperte de
argint. Aveam pe atunci trei spre patru ani. El mă învăţase, înainte să învăţ
româneşte, să citesc şi să scriu în greaca veche. Apoi o bătaie primită de la
tata. Mă dusesem acasă, ducând în braţe o asemenea carte cu cheotoare şi copertă
de argint cât o icoană de mare. Mi-o dăruise dascălul. Îl ajutasem să ascundă cărţile
într-o colibă. Mi-a luat-o mama şi a îngropat-o în via din grădină. „Nu e bine
să ştii unde! Dacă află ăştia, ne arestează.“ „Ăştia“ erau activiştii de
partid... Oameni mărunţi, de teapa celor amintiţi şi de pictorul din Năsăud.
Mai târziu, când pericolul trecuse, mama nu şi-a mai amintit unde a săpat. Ştia
doar că săpase adânc, la un stat de om. Am văzut – ca în vis, deşi nu visam –
echipa televiziunii române pregătindu-se să filmeze restauratorii de carte. Pe
câteva mese, aşezate în formă de potcoavă, ca să poată asigura pe latura
interioară trecerea vizitatorilor, „doctorii cărţilor“ efectuau, sub ochii
curioşi ai noilor veniţi, operaţiile curente: investigaţii fizico-chimice şi
biologice – înainte de o intervenţie este nevoie să stabileşti un diagnostic,
apoi desfacerea şi spălarea foilor de carte, urmate de intervenţii de
restaurare, uscare, coasere a foilor şi asamblare apoi a întregului volum. Un
membru al echipei remarcase cât de mult se aseamănă restaurarea unei cărţi cu
mutarea bibliotecii într-o clădire nouă...
– Ce legătură vedeţi? l-am întrebat.
– Într-o
bibliotecă, şi mai ales în aceasta, cărţile şi celelalte documente şi colecţiile
fac trup comun cu clădirea. „Minte sănătoasă într-un corp sănătos!“ Aşa cum şi într-o
carte, mai ales în cele vechi, scrise de mână, cu litere de aur, cum este şi
Codex Aureus, sau cu cerneluri speciale, cuvintele, întregul text şi suportul
pe care sunt fixate fac un singur trup. Şi restauratorul, ca şi chirurgul,
trebuie să ţină seama de toate detaliile. M-am dus cu gândul la Salina Turda.
Doar că acolo am coborât către adâncurile pământului, spaţiile de unde
truditorii de altădată au scos sarea atât de necesară vieţii. Sarea în bucate!
Un basm care nu se putea naşte decât în România, singurul loc din Europa unde
sarea se află şi la suprafaţă... Poate de asta, deşi altora le stă în gât, cea
mai veche scriere din lume, descoperită până în acest moment, este cea păstrată
pe tăbliţele de la Tărtăria, localitate aflată aproape de Sebeş şi Alba Iulia.
Unde există sare, există şi viaţă şi tot acolo vor fi şi primele aşezări...
Eram
în Atrium, locul desfăşurării unora dintre manifestările organizate în aceste
zile. Un spaţiu potrivit pentru concerte, prezentări de modă, spectacole de
teatru... O parte dintre vizitatori urcaseră la etajele V şi VI ca să vadă
Centrul Naţional de Patologia şi Restaurarea Documentelor. De jur-împrejur,
deasupra noastră, spre cer, ferestre interioare, balcoane...Chipuri, vizitatori
ori salariaţi ai acestui templu al spiritualităţii româneşti. Bucurie,
curiozitate, mirare...
Dincolo
de ferestre şi uşi, păstrându-şi intact misterul, spaţiile de lucru, de
depozitare, săli de lectură, calculatoare şi multe, multe cărţi, manuscrise,
filme, colecţii... Mi-am amintit de o scurtă prezentare sintetică a
„tezaurului“ de documente păstrat în Biblioteca Naţională a României.
O impresionantă carte
de vizită
Colecţiile
Bibliotecii Naţionale a României cuprind peste 12.500.000 de unităţi
bibliografice (u.b.) – cărţi, periodice, manuscrise, partituri, documente
audio-video, fotografii, hărţi, stampe. După ce a funcţionat ani de zile în
condiţii improprii şi cu mari dificultăţi, s-a mutat acum în casă nouă – sediul
nou aflat pe bd. Unirii. Mai are două filiale, Omnia, la Craiova, şi
Batthyaneum, la Alba Iulia.
Biblioteca
oferă acces la internet, servicii de împrumut naţional şi internaţional. Baza
de date conţine peste 500.000 u.b.: carte românească, carte străină, teze de
doctorat, periodice, bibliografii nepublicate, articole din publicaţii,
abstracte din domeniul bibliologiei.
Departamentul
colecţii speciale are următoarele cabinete: Bibliofilie (55.204 u.b. – incunabule, carte veche, carte rară, foi
volante), Manuscrise (39.729 u.b. –
manuscrise latine, arabe, persane, slave, greceşti; corespondenţă şi pagini de
jurnal – Titu Maiorescu, Martha Bibescu, George Enescu, Simona Lahovari, Mircea
Eliade, Emil Cioran, Vasile Voiculescu, Mihail Sebastian etc.; manuscrise
literare – O. Goga, N. Iorga, I. Pillat, Duiliu Zamfirescu, L. Blaga, Camil
Petrescu, M. Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu etc.), Arhivă istorică (fondurile „M. Kogălniceanu“, 1.163 de dosare; „I.
C. Brătianu“, 724 de dosare; „Al. Saint-Georges“, 5.804 de dosare), Periodice româneşti vechi (începutul
secolului XIX – până la 1948): calendare, almanahuri, anuare, anale, ziare,
organe ale partidelor politice, reviste culturale, literare, istorice,
juridice, economice; Stampe (42.833
u.b. – desen şi gravură românească şi străină), Fotografii (117.156 u.b. – fotografii originale şi cărţi poştale
ilustrate), Cartografie (4.815 u.b.
– hărţi istorice, lingvistice, etnografice, demografice, militare, turistice;
schiţe topografice, planuri de oraşe şi moşii; cca 1.000 de atlase geografice,
geologice, climatice, meteorologice, hidrografice, ale solului şi mediului), Audio-video (plăci de patefon, discuri,
CD-uri, DVD-uri, partituri, monografii).
O lume
oglindind-o pe cealaltă: România profundă şi strădania celor care au depozitat în
cărţi un tezaur de cunoştinţe şi înţelepciune...