Patologia stomatologică este în cea mai mare parte de natură
infecțioasă. Caria dentară și parodontopatiile sunt entități nosologice majore
care au în etiopatogenia lor în mod constant o componentă bacteriană. Supurațiile
sunt frecvente și necesită o abordare terapeutică în care combaterea infecției
are un loc important. Complicațiile infecțioase locale, la distanță și
generale, consecutive unor proceduri curente, cum ar fi extracția dentară, pot
fi prevenite și tratate prin antibiotice. Mortalitatea este mică în
stomatologie, dar cauza majoră a deceselor poate fi o infecție. Pentru unele
abordări terapeutice, antibioticoterapia este o necesitate, pentru unele o
alternativă, iar pentru altele nu este semnificativă sau chiar este
contraindicată. Astfel, putem vorbi despre afecțiuni în care profilaxia și
tratamentul implică administrarea de antibiotice. Flora microbiană responsabilă
de îmbolnăviri în sfera cavității orale și maxilarelor este aproape întotdeauna
nespecifică.
Terapia cu antibiotice în medicina dentară are anumite
particularități. Majoritatea pacienților sunt tratați ambulatoriu.
Responsabilitatea medicului dentist în prescrierea și în controlul terapiei
este foarte mare și trebuie asumată. Automedicația pacienților și complianța
lor redusă la antibioticoterapia prescrisă, mai ales în cazul administrării la
intervale de șase ore, sunt aspecte generatoare de consecințe individuale
asupra pacienților dar și generale, respectiv rezistența dobândită la
antibiotice. Creșterea consumului de antibiotice cu 40% în zece ani, din 2000
până în 2010, este un avertisment care trebuie luat în considerare.
Există la ora actuală o îngrijorare justificată cu privire la
creșterea rezistenței microbilor la antibiotice și în ceea ce privește consecințele
acesteia. Se estimează că în 2050 vor deceda în lume zece milioane de oameni
din cauza rezistenței la antibiotice. Iată că la mai puțin de o sută de ani de
la introducerea primului antibiotic, terapia cu aceste clase trebuie
reconsiderată. Rezistența la antibiotice apare prin selecție naturală și prin
mutații la nivelul ADN-ului bacterian. Descoperirile recente privind rezistența
la antibiotice a polimixinelor anunțate de cercetătorii chinezi impun o
reconsiderare a politicilor sanitare în domeniul tratamentelor cu antibiotice.
Vorbim în prezent despre o rezistență naturală și o rezistență dobândită. Care
este componenta imputabilă medicilor, care este datorată iresponsabilității
pacienților și cât aste factor natural de evoluție în lumea vie?
În medicina dentară, antibioticele sunt cele mai frecvente
medicamente prescrise. Dintre acestea, antibioticele cu administrare per os
sunt peste 90% din prescripții. Antibioticele cu administrare în trei-patru
prize pe zi sunt cele mai utilizate. Recomandarea de antibiotice din partea
medicului se face fără o justificare clară de foarte multe ori și nu rareori
prin mesaj verbal, nu printr-o rețetă. Automedicația pacienților, justificată
de aceștia prin evocarea unor experiențe clinice anterioare sau prin
recomandări neautorizate, este des întâlnită. Bolnavii obișnuiesc să declare la
medic, ca motiv de prezentare, lipsa de efect scontat pentru un antibiotic pe
care l-au luat din propria inițiativă pentru o durere la nivelul dinților sau a
cavității orale. Terapiile cu antibiotice sunt nespecifice și argumentate
frecvent de experiența, respectiv de obișnuința medicului dentist curant. Toate
aceste aspecte particulare și fiecare în parte pot fi considerate ca factori de
risc pentru dezvoltarea rezistenței la antibiotice. În acest sens, trebuie
luate în considerare următoarele: componenta activă a preparatului, doza
administrată, numărul de prize pe zi, calea de administrare, titrul tisular
terapeutic al antibioticului în zonele anatomice afectate, durata
tratamentului, afecțiunile asociate ale pacientului, susceptibilitatea la reacții
adverse și intoleranțe, inclusiv alergii. Cumularea unor astfel de factori
poate conduce la favorizarea apariției rezistenței la unele tulpini microbiene
față de anumite antibiotice și ulterior la dobândirea unei rezistențe susținute
genetic. Dintre cele trei specii microbiene considerate predispuse la
dezvoltarea rezistenței la antibiotice, Staphylococcus aureus este cel
mai frecvent întâlnit în infecții din sfera oro-maxilo-facială.
În medicina dentară, pentru evaluarea consecințelor și
riscurilor tratamentelor cu antibiotice, trebuie luat în considerare și un
factor economic. Antibioticele prescrise de medicul dentist sunt cumpărate de
pacienți în mod constant cu prețul integral. Contractarea serviciilor de
stomatologie cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu este atractivă
pentru medici, iar rețetele prescrise de medicii stomatologi nu sunt
compensate. Pacienții aleg prea des antibioticul după alte criterii decât cele
medicale și scurtează din proprie inițiativă durata tratamentului cu
antibiotice. Evident că administrarea antibioticelor în situații clinice în
care ele nu sunt necesare este o greșeală generatoare de consecințe
nefavorabile. Stimularea creșterii rezistenței microbilor la antibiotice prin
astfel de greșeli este cu atât mai condamnabilă cu cât ea are repercusiuni în
timp și în sistemul de apărare a bacteriilor, nu neapărat asupra pacientului
care a greșit.
O zonă deosebit de sensibilă a antibioticoterapiei în medicina
dentară este profilaxia unor infecții la pacienții cu susceptibilitate crescută
prin boli generale, de sistem sau organice. Endocarditele sunt unele din
complicațiile nedorite și cu risc vital la astfel de pacienți. Aplicarea
corectă a tratamentului este obligatorie, dar este condiționată de calitatea
relației medic dentist/medic specialist/pacient. Astfel de tratamente ar trebui
să fie acceptate la compensare necondiționat de sistemul de asigurări de
sănătate, iar medicul dentist să poată avea acces la datele despre starea de
sănătate a pacientului, chiar dacă nu este în relație contractuală cu Casa Națională
de Asigurări de Sănătate.
Aplicațiile topice de antibiotice sunt frecvente în
stomatologie. Medicul trebuie să analizeze fiecare caz în parte și să aplice
astfel de terapii doar în mod justificat și sub control medical. Pentru astfel
de cazuri se recomandă înlocuirea preparatelor topice pe bază de antibiotice cu
soluții dezinfectante care conțin substanțe active, altele decât antibioticele.
Educația medicală continuă poate juca un rol important în
actualizarea cunoștințelor despre antibiotice și folosirea lor. Din nefericire,
terapia cu antibiotice este considerată o temă desuetă, despre care medicii
dentiști consideră că știu ceea ce trebuie să știe și din acest motiv este
foarte rar întâlnită în tematica evenimentelor științifice. Chiar și în
cercetare, respectiv proiecte și cercetări doctorale, pare a fi în ultimul timp
o temă demodată. Reconsiderarea modului de abordare sub aspect științific poate
fi premisa pentru redobândirea interesului medicilor pentru acest domeniu.
