Medicina e o sumă de valori. Tot ceea ce noi, medicii, facem, are ca primum movens, cauză originară, aceste valori. Prima e valoarea implicită a fiecărei vieţi de om, incalculabilă și independentă de faptele, atributele, credinţele, banii și puterea acelui om. Nu ne gândim prea des la acest lucru, la faptul că, dincolo de tot ceea ce oamenii sunt, construiesc sau distrug, ei au, fiecare în parte, o valoare care nu poate fi comparată cu nimic, inclusă în nicio ecuaţie. E una dintre rarele instanţe în care putem spune că un lucru este sacru, fără să fim superstiţioși. 

A doua e faptul că orice suferinţă merită alinată. Ca să o alinăm, trebuie să-i descifrăm numele și povestea, să o privim cu curiozitate și fără teamă. Iar a treia e că orice strigăt de ajutor trebuie să aibă un răspuns, sau, în alte cuvinte, că nimeni nu trebuie să fie cu adevărat singur cu durerea lui. Și e ciudat, pentru că aceste valori par să se opună unor legi naturale: până la urmă, toţi oamenii au dureri. Toţi oamenii mor. Și fiecare dintre noi e, în cele din urmă, singur: e preţul unicităţii noastre. 

În antica dezbatere sofistă dintre nomos și physis, dintre legile naturii și legile oamenilor, valorile medicinei sunt primele și cele mai profunde răzvrătiri omenești. Paradoxal, ele sunt tot naturale: în cele din urmă, medicina nu e decât compasiune organizată. Asta nu înseamnă că medicina e pură dăruire vocaţională și sacrificială: ea poate supravieţui doar ca urmare a unui contract cu societatea. Un contract care se zbate în inechitate: mereu vor fi oameni insuficient ajutaţi, oameni cărora sărăcia le va ameninţa dreptul fundamental la viaţă. Niciodată eforturile noastre nu vor fi îndeajuns.

Pentru că suntem între noi, am să îndrăznesc să spun că inechitatea e reciprocă: societatea nu reușește să compenseze cu adevărat riscurile și sacrificiul medicilor și ale restului profesioniștilor sănătăţii. Oricâtă bunăstare financiară și orice statut social are un medic, acestea nu explică în totalitate de ce rămâne medic. Pentru un doctor care se străduiește să fie bun, există mereu și o altă răsplată.

Cel puţin în cazul meu, răsplata e intrinsecă. Faptul în sine că oamenii îmi dau voie în intimitatea poveștii lor e un privilegiu imens. Datorită lui am ochii deschiși și văd departe. Propria mea direcţie în viaţă, zi de zi, e limpede. Încrederea pacienţilor mei mă obligă de fiecare dată să fiu vrednic de ea... ea însăși e un dar. Uit adesea să fiu recunoscător pentru el.