Aeroalergenele sunt particule
aeropurtate care induc reacţii alergice la subiecţii sensibilizaţi şi pot
provoca manifestări respiratorii, cutanate sau conjunctivale. Aeroalergenele
sunt un subset de forme diverse de aerosoli, variind de la particule
submicronice la granule de polen relativ mari, spori fungici, emanaţii animale şi
detritusuri biologice (Middleton’s Allergy, 2009). Polenizarea reprezintă
procesul prin care grăunciorul de polen ajunge din anteră pe stigmat, unde germinează
formând tubul polinic. Polenizarea plantelor se poate realiza prin intermediul
vântului (plante anemofile), insectelor şi păsărilor (plante entomofile) şi a
apei (plante acvatice) (Faegri K, van der Pijl L, 1979). Plantele entomofile produc în general polenuri
grele sau lipicioase care nu devin aeropurtate. Plantele anemofile reprezintă aproximativ o treime din cele peste 250.000 de
plante producătoare de polen. Acestea se caracterizează prin producerea de
cantităţi mari de polen capabil de a rămâne aeropurtat pentru un timp îndelungat
şi transportul aerian la sute de kilometri de la locul de origine; florilor le
lipsesc culoarea, mirosul şi nectarul (Middleton’s Allergy, 2009).
Polenurile
cu implicaţii în patologia alergică aparţin ierburilor, copacilor şi
buruienilor. Există mai mult de 600 de genuri şi 10.000 de specii de ierburi
global (Poaceae). Cele mai importante
specii de ierburi cu potenţial alergenic sunt reprezentate de subfamiliile Pooideae, Chloridoideae şi Panicoideae. Climatul temperat, cum este
şi cel al României, este dominat de ierburi aparţinând subfamiliei Pooideae. Principalele specii alergenice
prezente în ţara noastră sunt reprezentate de: • Poa pratensis (firuţa) – graminee perenă furajeră,
adaptată climatului temperat rece şi umed, care începe să crească timpuriu primăvara
şi îşi continuă creşterea vara, dacă are condiţii de umiditate corespunzătoare •Lolium
perenne (zăzania) – iarbă
perenă ce creşte în formă de tufă rară; este răspândită pe pajiştile revene,
din regiunea de şes până la munte, polenizează în perioada mai-august. A fost
prima graminee furajeră cultivată. Această specie este mult utilizată în
regenerarea pajiştilor naturale degradate din zonele colinare şi montane. În
Europa, este utilizată în egală măsură pentru refacerea prin supraînsămânţare
a pajiştilor permanente în amestec cu trifoiul alb sau în amestecuri complexe,
pentru înfiinţarea pajiştilor temporare (Maria Schitea, Paul Varga, 2007) • Phleum
pratense (timoftica) creşte spontan şi se cultivă mai ales în regiunile
mai bogate în precipitaţii; este plantă perenă, cu tufă rară, valoroasă pentru
nutreţ • Dactylis glomerata (golomăţul) este o graminee foarte bună de
nutreţ, frecvent întâlnită nativ în regiunile temperate şi subtropicale (Africa
de Nord, Europa, Asia temperată şi tropicală) (Yan Peng şi colab., 2008) şi
intens cultivată pentru nutreţ şi fân (Maria Schitea, Paul Varga, 2007) • Festuca
rubra (păiuşul roşu) formează asociaţii întinse, mai ales în regiunea
montană; adaptată zonelor cu climat rece şi umed, se recomandă pentru
ameliorarea pajiştilor permanente degradate, prin lucrări de supraînsămânţare
(Mădălina Gabriela Călugăreanu, 2009) • Holcus lanatus (iarba cailor) este o plantă erbacee din familia gramineelor,
nativă şi comună majorităţii ţărilor europene, cu excepţia regiunilor cele mai
nordice (Petersen şi colab.,1997) • Anthoxanthum odoratum (viţelar) –
denumirea speciei se referă la mirosul caracteristic de cumarină. Se găseşte în
toate pajiştile din ţară, în afară de cele din regiunile stepice (Harmanici şi
colab., 2000). Sezonul de polenizare al gramineelor este cuprins între sfârşitul
primăverii şi mijlocul verii, în ultimii ani cu o posibilă prelungire ca urmare
a fenomenului de încălzire globală (Florin Dan Popescu, 2009).
A
doua mare categorie de surse de polen este reprezentată de arbori. Prima
familie prezentată este cea a coniferelor. Principalele genuri ale acestei
familii sunt reprezentate de Cupresaceae şiJuniperus (Middleton’s Allergy, 2009). În România există două specii de ienupăr
indigene, Juniperus communis (ienupărul
comun) şi J. sibirica (ienupărul pitic). Ienupărul comun este
întâlnit relativ frecvent, solitar sau în mici pâlcuri, în zonele înalte de
deal sau de munte, la altitudini cuprinse între 650 şi 1.500 m, iar în zona
Carpaţilor Orientali spre Podişul Transilvaniei coboară până la aproximativ 200
m, cum este situaţia zonei Rodna. Ienupărul pitic apare des în etajele subalpin
şi alpin din tot lanţul carpatic, invadând în special poienile şi grohotişurile,
formând adevărate păduri pitice în Munţii Retezat (Iancu şi colab., 1982). O
altă familie de arbori implicată în patologia alergică este Platanaceae. Această familie conţine un
singur gen şi nouă specii, distribuite în special în zonele calde. Sezonul de
polenizare este exploziv primăvara timpuriu, între martie şi aprilie. Importanţa
alergologică a acestei familii este reprezentată de utilizarea sa ca arbore
ornamental în parcuri şi grădini, izolat şi în aliniamente. Principalul
reprezentant al acestui gen în România este Platanus x acerifolia
(platanul).
GenulUlmus conţine 30 de specii de arbori,
arbuşti din zonele subtropicală şi temperată ale emisferei boreale, Eurasia şi
America de Nord, la noi semnalându-se 11 specii (spontane sau cultivate).
Principalul reprezentant al acestui gen în România este ulmul de câmp (Ulmus
minor/campestris). Apare din silvostepă până în zona
forestieră, fiind frecvent în pădurile de câmpie şi dealuri joase. Este o
specie de amestec, fiind, în cvasitotalitatea cazurilor, diseminată în pădurile
de luncă şi şleauri. Un alt reprezentant semnificativ al acestui prezent în România
este ulmul de munte (Ulmus glabra). La noi, specia apare din zona colinară până în
regiunea montană (făgete montane, amestecuri), poate apărea diseminat sau în pâlcuri
până la 1.100–1.300 m. În chei sau pe grohotişuri calcaroase formează, uneori,
mici arboreturi pure sau amestecuri cu paltinul de munte. Velnişul (Ulmus
laevis) este o specie indigenă mai puţin răspândită faţă de ceilalţi
ulmi, fiind sporadic în zona de câmpie şi cea colinară (Oltenia, Banat), legat
mai mult de lunci şi zăvoaie. Sezonul de polenizare este sfârşitul primăverii şi
începutul verii (mai-iunie).
Una
dintre cele mai importante familii de arbori implicate în patologia alergică
este reprezentată de Betaluceae.
Principalii reprezentanţi sunt mesteacănul, aninul, carpenul şi alunul. Aceşti
arbori pot fi găsiţi în zonele temperate, boreale şi arctice ale emisferei
nordice (Middleton’s Allergy, 2009). Mesteacănul este principalul membru al
acestei familii din punct de vedere alergologic. În România sunt prezente mai
multe specii de mesteacăn. Dintre acestea, cel mai des întâlnit este mesteacănul
argintiu (Betula verrucosa/alba/pendula). Este o specie cu mare
amplitudine ecologică, specifică pentru zona dealurilor, dar putând coborî la câmpie
sau urca în zona montană până la 1.500 m pe coaste însorite. Fiind nepretenţios
faţă de climă şi sol, dar iubitor de lumină, mesteacănul este specie pionieră a
terenurilor despădurite şi goale, invadantă în tăieturi sau arsuri. Poate forma
păduri pure sau amestecuri cu alte specii, spre limita dintre foioase şi
conifere. Arboreturi masive sunt prezente în toate regiunile ţării. Sezonul său
de polenizare este februarie-aprilie. Un alt reprezentant important al acestei
familii este arinul (Alnus glutinosa) (Middleton’s Allergy, 2009). Creşte
arborescent pe lângă pâraie şi prin văi, în regiunea de câmpie şi de dealuri,
unde formează arinişuri, în păduri mlăştinoase, în general în zonele cu soluri
umede (Claessens şi colab., 2010). În România apare pe văile râurilor din zona
de câmpie şi de dealuri. Sporadic, urcă în zona montană a făgetelor (800-900 m)
sub formă de pâlcuri, iar ca indivizi izolaţi urcă până la 1.300 m în Munţii
Harghitei. În Lunca Dunării apare rar, iar în Deltă se găseşte pe grindurile C.
A. Rosetti şi Ivancea. Carpenul (Carpinus betulus) este o altă
specie de foioase din familia Betulaceae. În România este specie de câmpie şi
deal şi participă la constituirea pădurilor de şleau, alături de stejar, gorun,
ulm de câmp, jugastru etc. Optimul altitudinal este în intervalul 100-450 m,
dar urcă şi în zona amestecurilor de fag cu răşinoase şi a brădeturilor, ajungând
până la 1.000–1.200 m în Carpaţii Meridionali. Graniţele arealului românesc
sunt silvostepa Moldovei şi a Munteniei, acestea constituind, în acelaşi timp,
limita estică a arealului european. Un alt reprezentant important al familiei
Betulaceaelor este alunul (Corylus avellana), un arbust care
creşte prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază
sau la margine, sub formă de tufişuri, în zona alpină şi subalpină. Poate fi întâlnit
şi pe pajişti. Aria de răspândire – de la câmpie până la munte, frecvent în
zona dealurilor. Poate creşte până la cinci metri înălţime. Ultimii trei arbori
au sezonul de polenizare din februarie până în aprilie.
O
altă familie importantă de arbori în patologia alergică este Fagaceae. Cei mai reprezentativi membri
sunt fagul (Fagus sylvatica) şi stejarul (Quercus robur). Fagul este o specie europeană răspândită
în ţinuturile vestice, centrale şi sudice ale continentului, cele mai întinse
suprafeţe ocupându-le în fosta Iugoslavie, urmată de România. La noi, este
specia cea mai răspândită, ocupând aproximativ două milioane de hectare, adică
31% din suprafaţa păduroasă a ţării. Se întinde în întregul lanţ carpatic.
Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300–500 m, cea superioară la
1.200–1.400 m. Coboară insular pe văi umede până la 150-200 m; în Banat, pe
Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arboreturi până la circa 100 m; urcă
în Parâng şi Apuseni la 1.650 m altitudine. Insule izolate se găsesc în
Dobrogea, Câmpia Olteniei şi în Câmpia Munteniei. În general, între 500 şi 1000
m altitudine, această specie lemnoasă, formează pădurile în care predomină, ce
poartă numele de făgete. Stejarul
este un arbore indigen ce atinge 50 m înălţime şi 1 m în diametru. În România
ocupă în prezent circa 130.000 ha (2%), alcătuind arboreturi pure sau
amestecuri în regiunea de câmpie şi dealuri joase. În zona dealurilor joase
apare frecvent pe terase, platforme şi piemonturi; cele mai întinse suprafeţe
sunt în sudul ţării, în câmpia vestică, în nord-estul Moldovei şi în centrul
Transilvaniei. În treimea superioară a versanţilor, dealurilor sau spre etajul
montan inferior se ridică rar şi numai în staţiunile însorite, calde, suficient
de umede (luncile largi). Limita superioară a stejăreturilor nu depăşeşte
600-700 m altitudine, iar ca exemplare izolate poate urca la peste 900 m (Munţii
Bihor) (Prida şi colab., 2006). Sezonul de polenizare este în lunile
martie-mai.
Altă
familie de arbori cu implicaţie în alergologie este Juglandaceae. Principalul reprezentant al acestei familii in ţara
noastră îl constituie nucul (Juglans regia). Este o specie cultivată, poate atinge 30 m înălţime şi peste 1 m în
diametru. În România, nucul este cultivat în toate zonele ţării, de la câmpie până
la circa 800 m altitudine; în zonele colinare este comun, deseori subspontan. În
Banat, Oltenia, se pare că este spontan, diseminat în păduri de foioase.
Sezonul de polenizare este în lunile aprilie-mai, cantităţile de polen produse
sunt mari, dar nu sunt purtate departe de copac, astfel încât importanţa în
patologie este mică (Middleton’s Allergy, 2009).
O
altă familie de arbori implicată în patologia alergică este Aceraceae. Principalul reprezentant în
România este paltinul cu diferitele sale subspecii: paltinul de munte (Acer
pseudoplatanus), paltinul de câmpie sau arţarul (Acer platanoides),
jugastrul (Acer campestre) şi arţarul tătăresc (Acer tataricum, numit şi
gladiş sau glădici ). Paltinul de câmp, jugastrul şi arţarul tătărăsc trăiesc
de obicei prin pădurile de amestec de foioase (stejar, gorun, fag), prin
poieni, tufişuri, la margine de păduri din regiunea de dealuri şi de câmpie. Arţarul
tătărăsc se întinde mai mult spre câmpie. Paltinul de munte creşte frecvent
prin pădurile de munte (pădurile de conifere răşinoase) şi de dealuri, rar în
regiunile de câmpie. Se plantează frecvent ca arbore forestier sau ornamental.
Paltinii au sezonul de polenizare în lunile aprilie-mai (Milea Preda, 1989).
FamiliaOleaceae cuprinde aproximativ 20 de
genuri de arbori şi arbuşti dintre care de importanţă alergologică sunt Olea (măslinul), Ligustrum (lemnul câinesc) şiFraxinus (frasinul) (Middleton’s Allergy, 2009). În România,
mai bine reprezentaţi sunt lemnul câinesc şi frasinul. Lemnul câinesc sau
lemnul câinelui (Ligustrum vulgare) este o plantă lemnoasă întâlnită atât în
flora spontană, cât şi ca plantă ornamentală cultivată, în special în plantaţii
de tip gard viu. Lemnul câinesc cunoaşte o mare amplitudine ecologică (Iancu şi
colab., 1982). Ca plantă sălbatică, se întâlneşte frecvent în zona forestieră
de câmpie şi de deal, la marginea codrilor, în tăieturi de pădure şi prin tufărişuri.
Din specia Ligustrum vulgare omul a
creat numeroase soiuri horticole, care se cultivă în spaţii deschise, mai ales în
oraşe, alcătuind garduri vii. În culturi forestiere, se plantează ca subarboret
pe versanţii erodaţi (Iancu şi colab., 1982). Sezonul de polenizare este în
lunile iunie-iulie (Liccardi G şi colab., 1996) cu menţiunea că aria de răspândire
a polenului este relativ mică (Carinaros şi colab., 2002). Frasinul este celălalt
membru al familiei oleaceelor prezent în România. Fraxinus excelsior este
un arbore indigen specific zonelor împădurite, care se întâlneşte şi ca plantă
lemnoasă cultivată în scopuri decorative, în oraşe. În flora României, alături
de frasinul comun, apar şi alte specii ale genului Fraxinus. Frasinul comun se întâlneşte prin păduri, zăvoaie, lunci,
pâlcuri de arbori, de la câmpie, inclusiv în Delta Dunării, până în zona montană
joasă. Arboreturile pure se numesc frăsineturi (Fraxineta). De obicei, în zona forestieră, specia creşte în
amestec cu alte plante lemnoase (stejar pedunculat, ulm, plop, anin, arţar, păducel,
lemn câinesc), în areale caracterizate printr-un exces permanent de umiditate.
În culturi forestiere, arborele a fost introdus în Delta Dunării, în luncile
din unele zone de silvostepă (lunca Buzăului) precum şi în regiunile de deal
(dealurile Moldovei). Sezonul de polenizare al frasinului este în lunile
martie-mai (Iancu şi colab., 1982).
Ultima
familie de arbori importantă implicată în patologia alergică este Salicaceae. Din această familie fac
parte salcia (Salix) şi plopul (Populus). După anumiţi autori, sălciile
sunt plante entomofile fără importanţă în patologia alergică (Middleton’s
Allergy, 2009), pe când alţii afirmă că salcia căprească (Salix caprea) ar avea,
totuşi, o importanţă minoră în alergologie (Diethart şi colab., 2007). În România,
apare frecvent în zona colinară, comună în zona montană, rar coboară la câmpie;
în etajul molidişurilor, la altitudini mari. Sezonul de polenizare este
aprilie-mai. Celălalt gen al familiei este reprezentat de Populus. Principalul reprezentant în România este plopul alb (Populus
alba). Apare în regiuni de câmpie şi dealuri joase, obişnuit în luncile
râurilor; în lunca şi Delta Dunării formează arboreturi pure sau amestecuri împreună
cu plopul negru, sălcii şi aninul negru (zăvoaie). Altitudinal specia urcă până
la 800 m. Sezonul de polenizare este asemănător cu al salciei.
A
treia mare categorie de surse de polen este reprezentată de buruieni. Acest
termen reprezintă un grup de plante invazive, nedezirabile, care nu sunt arbori
sau ierburi. Cele mai importante familii de buruieni sunt reprezentate de Amaranthaceae, Asteraceae, Plantaginaceae,Polygonaceae şi Urticaceae (Middleton’s Allergy, 2009). Familia Asteraceae cuprinde 13.000 de specii şi
900 de genuri. Cele mai importante dintre speciile anemofile sunt genurile Ambrosia şi Artemisia (Middleton’s Allergy, 2009). Ambrosia reprezintă una dintre cele mai
importante buruieni alergenice la nivel global. Dintre numeroasele specii
prezente pe glob, doar două sunt importante din punct de vedere alergologic: Elatior
(Artemisifolia) şi Trifida (mai puţin abundentă). Ambrosia este o plantă anuală, perenă, prezentă în grădini, culturi de
cereale şi floarea-soarelui, pe marginea drumului, a şoselelor şi căilor
ferate, în apropierea clădirilor dărâmate, locurilor părăginite, şantiere de
construcţii, zone cu pământ excavat, pe terenurile lipsite de vegetaţie şi
prost întreţinute. Sezonul de polenizare începe în luna august, atinge un vârf în
luna septembrie şi se încheie la începutul lunii octombrie. Se estimează că Ambrosia răspândeşte 100 kg/plantă/an de
grăuncioare de polen, fiind din acest punct de vedere planta care produce mai
mult polen decât toate celelalte plante ierboase anemofile pe parcursul anului
(Carmen Dinescu şi colab., 2005). Studiile ultimilor ani arătă că principalele
zone de răspândire ale acestei buruieni sunt cele din vestul şi nordul ţării:
Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin, Cluj, cu raportări
recente ale prezenţei sale în Bărăgan, Bucureşti şi sudul Moldovei (Hodişan şi
colab., 2007).
Artemisia este o familie de buruieni cu potenţial
important în alergologie. Genul Artemisia
cuprinde câteva zeci de specii dintre care în România cea mai importantă din
punct de vedere alergologic este Artemisia vulgaris (pelinul negru). Este comună locurilor
rurale, la marginea drumurilor, gardurilor, semănăturilor, în dărâmături, grădini
neîngrijite, chiar culturi. În România, polenizarea are loc în lunile
iulie-septembrie (de la mijlocul lunii iulie în zonele de sud-est şi în august în
Transilvania şi Banat, Oltenia, sudul Bărăganului; în Dobrogea poate continua şi
în septembrie) (Florin Dan Popescu şi colab.). Un alt reprezentat important al
acestei familii este genul Xanthium
(ghimpele). Potenţialul alergenic al ghimpelui comun (Xanthium strumarium, Xanthium
commune) este extrem de mare din cauza mărimii relativ reduse a
polenului său (20–30 um). Planta creşte în câmpuri cultivate, terenuri în
paragină, plaje şi dune de nisip (Middleton’s Allergy, 2009).
O familie
importantă de buruieni cu potenţial alergenic este şi Urticaceae. Principalii reprezentanţi din punct de vedere al
patologiei sunt Urtica şi Parietaria. În Europa şi România,
familia Urtica este cel mai bine
cunoscută pentru urzică (Urtica dioica). Urzica este o plantă
erbacee care creşte pretutindeni, în locuri cultivate şi necultivate, în şanţuri,
pe lângă drumuri, pe marginea apelor, în păduri şi pe locuri grase unde au fost
stâne de oi, păduri frecventate de vite (Taylor şi Kenneth, 2009). Sezonul de
polenizare este cuprins între sfârşitul lunii mai şi octombrie (Middleton’s
Allergy, 2009). Celălalt membru important alergologic al acestei familii este Parietaria. P. officinalis (paracherniţă) reprezintă principalul reprezentant
al acestei familii în România. Paracherniţa este o plantă ierboasă, bianuală
sau perenă, care este întâlnită până la 700 m altitudine, prin zăvoaie, pe lângă
păduri, prin locuri umbroase şi necultivate, printre ruine sau pe ziduri vechi,
grohotişuri. Sezonul de polenizare durează din luna mai până în septembrie.
FamiliaPlantaginaceae are un singur membru
alergenic, Plantago lanceolata (pătlagina îngustă). Pătlagina este o plantă
erbacee perenă, spontană şi cultivată, comună în toată ţara, se poate întâlni
pretutindeni adaptându-se foarte uşor şi rapid în orice fel de condiţii, de la şes
la munte, atât pe păşuni cât şi în culturi, pe marginea drumului sau a apelor.
Pătlagina are sezonul de polenizare din mai până în septembrie.
FamiliaPolygonaceae sau familia hrişcăi cuprinde
un grup divers de aproximativ 40 de genuri incluzând buruieni, arbuşti şi câţiva
copaci, aproape în exclusivitate entomofile cu excepţia rubarbei şi a măcrişului.
Genul Rumex (măcriş) este singurul membru alergenic cunoscut
al familiei (Middleton’s Allergy, 2009). Răspândit prin păduri şi fâneţe în
zonele de deal şi câmpie, mai puţin la munte, margini de pădure, pe pajişti, la
margine de drum. Îi place solul argilos şi locurile umbroase. În România există
mai multe varietăţi ale plantei: Rumex acetosa (măcrişul mare, care
are şi valoare culinară), R. acetossella (măcrişul mărunt, măcrişul
iepurelui sau trifoiul), R. crispus (dragavei sau ştevie creaţă), R. alpestri (măcriş ciobănesc) şi R.
scutatus. Principalul reprezentant alergenic al acestui gen este R. acetosa. Măcrişul are sezonul de
polenizare de la sfârşitul lunii mai până în iulie.
Cunoaşterea zonelor
geografice cu potenţial alergenic reprezintă pentru medic şi pentru pacient o
modalitate de recunoaştere şi de control adecvat al bolii alergice.
