Albert Sánchez Piñol e un scriitor cunoscut în lume, mai ales
pentru primul său volum, apărut și în limba română, „Pielea rece“. Nu voi
înțelege niciodată imensul succes al acestei cărți, o poveste plasată într-un
mediu cu totul ireal, folosit pentru a descrie interesante aspecte psihologice
legate de reacția individului izolat de lume în fața unei sorți ce pare mai
mult decât nefastă. Ceea ce explică apariția citatului alăturat în cartea
amintită este modul impresionant în care autorul descrie cu talent, în egală
măsură, peisajul geografic în care se desfășoară acțiunea, dar și gândurile
interioare ale eroului principal.
Fraza lui Piñol are o conotație specială în medicina clinică,
mai ales în realitatea prezentului. Într-o atmosferă în care medicul are din ce
în ce mai puțin timp pentru pacientul său și e din ce în ce mai ocupat cu
aspectele birocratice ale activității sale, obligativitatea de a examina
pacientul, de a observa modificări patologice evidente devine o cerință
opțională. Celor care mai pun la îndoială această situație le propun să caute
un răspuns la următoarea întrebare: care e procentul pacienților care sunt
examinați fizic după ce au fost dezbrăcați? N-am nicio îndoială, răspunsul nu
poate fi decât deprimant. Această remarcă se referă nu numai la pacientul din
cabinetul medicului de policlinică, dar și la cel internat în spital. Examenul
complet, cel care trebuie să se refere la toate aspectele fizice și
modificările patologice ce se pot decela cu ochiul liber, a devenit un fenomen
izolat, o acțiune care aparține unor medici „învechiți“, „neadaptați“ la
tehnologia modernă, o tehnologie care oferă date exacte despre situația
sănătății pacientului, dar care face abstracție de ceea ce medicul poate obține
de la un examen fizic complet.
Nu demult, unul din pacienții mei mi se plângea de această
tristă realitate. Îmi povestea că de zeci de ani suferă de o afecțiune
generalizată, care se prezintă sub forma unor lipoame subcutanate, răspândite
pe aproape toată suprafața corpului. Formațiunile lipomatoase, îmi explica
pacientul, deveniseră evidente după o cură de slăbire de câteva luni, care
produsese o scădere în greutate de aproximativ 15 kg. Lipoamele, odinioară
ascunse în țesutul adipos subcutanat, deveniseră vizibile, greu de ignorat
chiar și la un examen fizic superficial. „În ultimii ani nu am fost dezbrăcat
până la piele de niciun doctor dintre cei numeroși în cabinetul cărora am
intrat pentru o consultație și aceste lipoame nu au fost depistate nici în
timpul internării de zece zile pentru o infecție acută a căilor respiratorii.
În schimb, în tot acest timp, analiza nivelului colesterolului meu în sânge
mi-a fost recomandată de aproape zece ori.“
Mă aștept la obișnuita replică a scepticului: oare de ce e
nevoie de a ști de existența acelor tumori benigne subcutane, când important e
nivelul colesterolului sanguin și necesitatea de a trata hipercolesterolemia
depistată prin analize sanguine? Mă voi referi doar la două aspecte care mi se
par importante pentru a completa exemplul de mai sus. Primul se referă la o
situație în care, într-o primă fază, nivelul colesterolului sanguin se
dovedește normal. Oare prezența lipomatozei generalizate nu indică necesitatea unui
control regulat, poate și recomandarea unei diete care să prevină
hipercolesterolemia la un pacient care pare a fi predispus la o asemenea
modificare metabolică? Sau, în asemenea cazuri, nu se simte nevoia de a căuta
și alte modificări patologice a căror primă expresie clinică e apariția
lipoamelor subcutanate, ca în cazul unui sindrom Proteus sau Cowden? Dar mai
există un aspect, nu mai puțin important. E vorba de influența pozitivă, din
punct de vedere psihologic, pe care o poate avea asupra pacientului un examen
fizic amănunțit. În momentul în care pacientul se află singur cu medicul în
cabinetul acestuia, el se simte ca fiind personajul cel mai important, în jurul
căruia se petrec toate lucrurile. El (și numai el) e cel cu care se discută, el
e individul asupra căruia ar trebui să se îndrepte toată atenția medicului.
Examenul fizic e cel care apropie medicul de pacient, oferind doctorului ocazia
de a arăta un profund interes pentru problema medicală a pacientului.
Dar m-am îndepărtat, cu bună știință, de miezul frazei lui
Piñol. Citatul alăturat se referă la situația deloc plăcută în care omul
privește, dar nu vede! Nu întâmplător, cele două verbe se întâlnesc, sub o
formă separată, în mai toate dicționarele de limbi străine. A privi e o acțiune
care nu presupune în fiecare caz nevoia de a vedea, a observa și mai ales a
reține cele văzute.
Mă întorc la exemplul
oferit de pacientul meu suferind de lipomatoză generalizată. Povestea sa
cuprinde un element important, care reflectă perfect cele de mai sus. Într-una
din frecventele sale vizite la medicul de familie, acesta a dorit să-i măsoare
tensiunea arterială. Pacientul și-a suflecat mâneca stângă a cămășii, pentru a
face loc manșetei aparatului de tensiune. Acest gest a avut ca rezultat
dezvăluirea câtorva lipoame pe fața dorsală a antebrațului, cărora medicul nu
le-a dat nici cea mai mică atenție. De privit, fără îndoială, le privise, dar
de văzut nu le văzuse!
Și acum o întrebare esențială. Oare singurul care trebuie blamat
în această poveste e medicul respectiv? Unde sunt dascălii săi din anii de
studenție, care ar fi trebuit să-l învețe nu numai să privească, ci și să vadă?
Scriind aceste rânduri, îmi revine în memorie povestea asistentului de medicină
internă, care, în fața studenților, a luat o probă de urină de la un pacient,
și-a înmuiat degetul în lichidul fiziologic și l-a introdus în gură, spunând că
dorește să afle dacă urina respectivului pacient are un gust dulce, ceea ce ar
însemna că pacientul ar putea fi diabetic. După această extrem de bizară
acțiune, asistentul i-a cerut unuia din studenți să repete gestul, dar când
acesta, stupefiat de pretenția dascălului, a încercat să-l reproducă,
asistentul i-a blocat mâna, atrăgându-i atenția că, de fapt, degetul pe care-l
introdusese în gură era altul decât cel imersat în urina pacientului.
Gluma de mai sus, ca mai toate glumele cu subiect medical, își
are originea într-o realitate supărătoare. De cele mai multe ori noi nu suntem
învățați să vedem, ci doar să privim. Ba, mai mult, chiar dacă vedem, nu
întotdeauna înțelegem ce vedem și nici nu cerem explicațiile de rigoare. Oare
deficiența începe de la vârsta școlii elementare? Oare e vina părinților că nu
dezvoltă în mintea copiilor darul și capacitatea de a descoperi lucruri noi în
fiecare moment în care copilul e pus în fața unei imagini? Răspunsul la această
întrebare le aparține educatorilor și psihologilor. Dar asemenea caracteristici
pot fi dezvoltate și încurajate și mai târziu, atunci când tânărul vine în
contact pentru prima oară cu pacientul și plângerile sale. Sistemul de predare
în școlile de medicină trebuie să includă elemente exerciționale de observare
atentă a unor semne obiective de boală. Metoda de a da „mură-n gură“, cu alte
cuvinte de a oferi studentului date digerate de educator, fără a-l obliga să
rumege el însuși cele văzute și să le interpreteze în lumina celor învățate,
este sortită eșecului și ea produce „rebuturi“ educaționale.
Voi încheia totuși într-o notă optimistă. Nu demult, am fost
rugat de un membru al familiei să facilitez un consult ortopedic necesitat de o
reducere a funcționalității uneia din articulațiile umărului. Colegul ortoped,
un om relativ tânăr, specialist nu de mulți ani, a ascultat păsurile
pacientului și, vreme de un sfert de oră, a examinat umărul respectiv, a
comparat mișcările la acest nivel cu cele ale umărului opus, i-a cerut
pacientului să miște membrul superior afectat în toate direcțiile, și-a
exprimat părerea privind posibilul diagnostic și doar după aceea a prescris un
examen ecografic al articulației problematice. Oare mai e necesar să precizez
că diagnosticului clinic a fost confirmat pe deplin de examenul imagistic?
|
 „Toți ochii privesc,
puțini observă, și mai puțini văd.“
(Albert Sánchez Piñol,
n. 1965)
|
