Într-o dimineaţă am apăsat butonul telecomenzii, pentru a continua să urmăresc un documentar pe YouTube început în urmă cu o zi. Imaginea s-a deschis pe unul dintre canalele românești de televiziune și am nimerit în mijlocul unei intervenţii telefonice a unuia dintre medicii prezenţi zilnic în media în ultimii doi ani. Mi-am scuturat bine capul după ce l-am auzit. Renunţase la fumat, după două decenii de mare tutungiu, și declara că nu are nicio afecţiune bronhopulmonară. Recunoștea că e pofticios și că, chiar dacă, de la o vreme, citește etichetele produselor, le ignoră totuși și se înfruptă cu entuziasm. Și uite că, după cum susţinea la televiziune, corpul său nu e deloc afectat de chimicalele trecute și netrecute pe ambalaje.

        Nu știu ce a rămas în mintea celor aflaţi atunci pe recepţie. Mie mi-a produs o stare ciudată. Evident că oricine, medic sau nu, poate decide pentru sine dacă fumează și dacă alege să se aline cu alimente ce conţin dioxid de titan. Expunerea la fumul de ţigară fiind unul dintre cele mai acceptate comportamente sociale vătămătoare ale sănătăţii, afirmaţia respectivului medic pare a nu surprinde pe nimeni, după cum lipsa de timp ori alunecarea în capcanele întinse de experţii în marketing îi fac pe cumpărători să ignore cele peste 17 ingrediente menţionate pe eticheta pâinii pe care o aleg.

        Parcurgând pietonalul din centrul Iașului, ticsit în perioada sărbătorilor religios-culinare ale urbei, am privit cu îngrijorare lanţul uman ce aștepta să-i vină rândul la fleici, mici, cârnaţi și cartofi prăjiţi. Nu știu cât de mare era rândul la racla cu moaște, dar la raclele cu rămășiţele animalelor sacrificate așteptau mulţi. Sub fiecare stivă cu barabule și cărnuri fripte grataragiii puseseră câte o găleată, în care colectau unsoarea ce se scurgea din acele „bunătăţi” după care pofteau atâţia mireni.

        Cum se alătură, cel puţin pentru un oraș pretins spiritual, capitală istorică, acest puzzle între hoiturile arse ale unor biete animale și venerarea unui trup neputrezit, răspânditor de bună mireasmă? Cum s-a aprobat puzderia de cazinouri în cel mai mare campus universitar din ţară? Cum de există atâtea chioșcuri alimentare și junk-food-uri în jurul universităţilor? Cine a aprobat staţionarea, vreme de zile bune, a unor mașini de lux aparţinând unei firme de video-chat în faţa unei instituţii de învăţământ medical?

O chestiune de responsabilitate

        Alimentaţia, jurnalismul, comunicarea, educaţia și curarisirea bolii au intrat de multă vreme într-un mecanism drive-in. În picioare ori pe banchetă, aliniaţi la coadă, comandă, plătesc, consumă ori li se administrează un medicament de către o persoană-șablon, printr-o tehnologie non-umană. Ai consumat? Continuă! După cum scrie George Ritzer, profesor la Universitatea din Maryland, totul e despre încercarea de a substitui „legile naturii cu un regim complet raţionalizat, construind o lume eficientă, previzibilă și controlabilă din toate punctele de vedere”.

Ne-am aștepta ca aceia din fruntea noastră, mai luminaţi decât noi, să ne ferească de non-locuri, non-lucruri, non-persoane și non-servicii. Să creeze, măcar în jurul unor instituţii și aglomerări urbane universitare și religioase, zone de moralitate, și nu de mortalitate. Ori, măcar pentru public, în intervenţiile lor, audio sau video, să transmită mesaje despre importanţa unui stil de viaţă sanogen, și nu patogen, despre importanţa lecturii etichetei și prospectului oricărui aliment și substanţă propuse de producători pentru a le introduce pe cale orală sau intramusculară în corpurile noastre. Dacă tot se face apel la părintele medicinei, să citim aforismul I.3, în care Hipocrat afirmă că e primejdios ca starea de sănătate înfloritoare să fie „împinsă până la limita extremă” și să înţelegem, cum tot el ne recomandă, că „orișice alta ce este mai mult decât cele firești nu e bun” (II. 4; Aforismele lui Hipocrat. Traduse și comentate de Constantin Bart, Editura Medicală, București, 1974, pp. 33, 48).