Distincţia dintre eutanasia activă şi cea
pasivă pare să fie un element crucial de judecată în bioetica sfârşitului de
viaţă. Ideea călăuzitoare este aceea că, măcar în anumite cazuri, este permis şi
chiar de dorit să întrerupi funcţionarea maşinilor care asigurau viaţa unui
pacient agonic şi să laşi natura (Creatorul) şi boala să-l conducă înspre
ceasul din urmă, însă niciodată nu-i justificabil să întreprinzi o acţiune
directă care urmăreşte moartea acestuia. Altfel spus, se crede că să provoci
moartea cuiva este întotdeauna mai rău decât să-l laşi să moară. În practică,
această credinţă se traduce în felul următor: medicul care administrează un
cocktail letal unui pacient cu cancer a pricinuit moartea acestuia, pe când,
dacă îi întrerupe tratamentul, cancerul este sursa decesului. În următoarele
rânduri reiau două exemple clasice care pun la îndoială această credinţă.
Dacă un medic îşi lasă unul din pacienţi
suferind de o boală curabilă să moară neadministrându-i tratamentul adecvat,
medicul ar fi pe bună dreptate judecat ca şi cum ar fi ucis acel bolnav. În
felul acesta, credinţa comună că, lăsând să moară, medicul nu întreprinde nicio
acţiune este falsă şi presupusa apărare a acestuia că „nu a făcut nimic“ nu
i-ar fi de ajutor.
Michael
Tooley vine cu alt exemplu în acelaşi sens: doi fii ai unui părinte bogat, îmbătrânit
şi slăbit de boală, se hotărăsc, independent unul de celălalt, să-şi otrăvească
tatăl. În timp ce unul dintre fraţi îi punea otravă în paharul cu whisky, celălalt
îl zăreşte, iar apoi îşi lasă tatăl să bea şi nu-i administrează antidotul pe
care se întâmplă să-l aibă asupra lui. Tooley crede – pe bună dreptate – că cei
mai mulţi nu îi vor judeca diferit pe cei doi fii, găsind-i în egală măsură
vinovaţi.
Cele mai multe cazuri de crimă sunt,
evident, monstruoase şi suntem indignaţi în acest sens zilnic, ascultând
radioul sau citind presa. Pe de altă parte, nu se întâmplă decât rarisim să
auzim de situaţii în care cineva a fost lăsat să moară şi, în felul acesta, ne
obişnuim să credem că omorul este întotdeauna mult mai josnic.
Un argument teologic în această dezbatere ar
fi că viaţa i-a fost dată omului de Dumnezeu şi că, prin urmare, drepturile
exclusive asupra vieţii le are numai El, şi nu omul. Acesta din urmă nu este
îndreptăţit să-şi aleagă sfârşitul de viaţă de vreme ce nu este el însuşi autor
al vieţii. Ne putem da seama cu uşurinţă însă că, refuzând intervenţia omului
în probleme de viaţă şi moarte, mulţi pacienţi aflaţi în stare critică în
terapie intensivă, şi care s-ar însănătoşi în cele din urmă, ar fi condamnaţi
la moarte dacă i-am reda naturii, întrerupând suportul de funcţii vitale.
Dacă exemplele de mai sus sunt pertinente,
înseamnă că eutanasia pasivă nu este superioară moral eutanasiei active şi, dacă
în anumite cazuri se întâmplă să credem că moartea e preferabilă unei vieţi în
suferinţă, atunci argumentul de-a nu dori să fii sursa morţii unui bolnav nu
prezintă nicio calitate particulară ce trebuie impusă şi legiferată. În schimb,
poate fi o libertate de alegere.
