Lecturierul
de vacanţă poate cuprinde aproape orice, de la romane cu Fabio pe copertă până
la o nouă istorie a vechiului Reich. Inspirat de recenta condamnare definitivă
a viitorului fost preşedinte al Colegiului Medicilor din România şi polymath extraordinaire – profesorul
Vasile Astărăstoae – pentru fapte de corupţie, m-am gândit să le ofer
cititorilor ce mie-mi pare a fi un curios caz de doppelgänger. Mă abţin să îl judec pe profesorul Astărăstoae măcar
din compasiune, suficient l-a judecat justiţia. Dimpotrivă, îi mulţumesc că
mi-a deschis ochii asupra unui domn ale cărui aventuri m-au făcut să râd cu
poftă la ore matinale.
În
privinţa escrocilor din istorie, domnule profesor Astărăstoae, trebuie să vă
mărturisesc că favoritul meu este acest austriac născut în Boemia, de unde vin
cristalele şi viaţa cu un anumit parfum. Victor Lustig îl chema pe cetăţean (foto). Lustig, în germană, înseamnă amuzant. Iar Victor, printr-un
concurs de împrejurări, a ajuns faimos pentru câteva fapte demne de croitoraşul
cel viteaz. Frapantă, pentru mine, a fost asemănarea fizică cu preşedintele
Colegiului din care fac parte. Restul nu m-a surprins deloc.
Victor
era un tip foarte inteligent. Una din şmecheriile pe care le făcea sună cam aşa
(după cum e povestită pe site-ul bibliotecii Smithsonian). Deşi era sărac
lipit, Victor se îmbrăca din ultimii bănuţi într-un costum chic, îşi spunea „contele Lustig“ (adică le compte amusant), frecventa cele mai la modă restaurante şi căuta
să intre în vorbă cu diverşi potentaţi ai vremii. Uşor-uşor, discuţia migra
spre sursa banilor – cine, cum şi mai ales cât de greu îi face. Aici, eroul
nostru mărturisea, în şoaptă, că a găsit soluţia. Anume: are o tiparniţă
portabilă de bani, care poate, în şase ore, să facă o copie perfectă a unei
bancnote de 100 de dolari. (Da, Victor Lustig e vizionarul care a anticipat
fotocopiatoarele moderne). Mecanismul misterios nu trebuia deranjat, dar Victor
avea o astfel de cutie la el din pură întâmplare!). Ba mai şi exemplifica, adică
băga într-o fantă specială o bancnotă, aştepta şi, la soroc, ieşeau două
bancnote pe cealaltă parte. Miraculos! Lustig era dispus, cu mare greutate, să
se despartă de jucăria lui fabuloasă pentru modesta sumă de 30 de mii de
dolari. Păcălitul mergea acasă, băga o bancnotă de 100 de dolari o dată (şase
ore), a doua oară (12 ore) şi până la a treia (18 ore); când se prindea că ies
doar hârtii albe, Victor era de mult plecat în alte zări, pe alte meleaguri.
Dar,
domnule profesor, nu pentru asta a rămas domnul Lustig – dublura dumneavoastră
fizică (prin pură şansă) – în istorie. Nu. Victor Lustig a rămas în istorie
pentru că a vândut turnul Eiffel la fier vechi. De două ori. Aici, ce-i drept,
doritorului de metaforă, comparaţie şi hiperbolă îi va veni uşor să tragă
paralele altfel decât vizuale. După Marele Război, Lustig s-a trezit în Paris şi,
cum îşi bea cafeaua cu croasant la o braserie prin Montparnasse, într-o dimineaţă,
i-a venit ideea de-a face păcăleala secolului. Şi-a falsificat o hârtie (sic!) prin care devenea adjunctul
directorului Ministerului Poştei şi Telegrafului. A căutat apoi să vadă cine
sunt cei mai avuţi traficanţi de fier vechi din Paris la acea vreme şi i-a
invitat, pe banii lui, la o masă la cel mai somptuos hotel din capitală (H. de
Crillon). Aici, le-a mărturisit că, date fiind costurile excesive, primăria
Parisului s-a hotărât să demonteze turnul Eiffel şi caută firme care să
recicleze metalul (peste şapte mii de tone). Mai mult, i-a şi plimbat cu
limuzina de jur împrejur, să evalueze proprietatea. Urma să aibă loc o licitaţie
publică, a zis Lustig. Unul dintre invitaţi, André Poisson, era mai mărginaş,
abia venise la Paris şi era foarte dornic să „spargă monopolul“. Aşa că l-a
luat pe Lustig la o parte şi a început să-l pistoneze cu întrebări. Cam cum,
cam ce, cam când, cam unde? Şi Lustig a mărturisit. Că e un sărman birocrat. Că
e sărac lipit pământului. Că trebuie să accepte (oh, mon Dieu!) diverse sume şi comisioane ca să poată să-şi menţină
cât de cât traiul. Poisson a mirosit şansa. Simplu! Ce licitaţie? O să-l „ungă“
pe Lustig. Fâstâcit foc, acesta i-a cerut 20 de mii de dolari pe loc şi 50 de
mii mai târziu, contra promisiunii că-i va da proiectul demolării turnului
Eiffel. Cu servieta plină de bani, Lustig dispărea, câteva ore mai târziu, înapoi
spre Austria natală, în timp ce păgubitul, umilit şi în acelaşi timp ruşinat de
gogomănia pe care o făcuse, nici măcar n-a mai anunţat poliţia.
În
timp ce-mi aduc aminte de „Atlasul norilor“ de David Mitchell nu pot să nu mă întreb
dacă trăsnaia asta cu reîncarnarea n-o avea totuşi o bază... ştiinţifică.
Lustig, nein?
