Nota redacției: Sensul cuvântului „scurt-circuit” folosit de autori în acest text este de „circuit scurt”, nu cel de bază, așa cum este definit în DEX:  Legătură electrică între două puncte ale unei rețele sau instalații, având o rezistență foarte mică. 

Un scurt-circuit? Nici poveste! Scurt-circuitul este în noi. De treizeci de ani. Suntem și trăim pe scurt-circuit. Asigurat, întreţinut și apărat cu rară strășnicie de administraţie, politicieni și conducători. Un Modus vivendi. Cine, ce are cu noi?

Nu, nici vorbă, celelalte circuite sunt lungi, dacă nu nesfârșite: analfabeţi, furi, mincinoși, impostori, milionari de carton, interlopi și ticăloși de drumul mare își dau mâna într-un lanţ (in)uman, cât să înconjoare hotarele.

Cu specialităţile de rigoare: legi, cultură, educaţie, învăţământ, entertainment, presă și așa mai departe. Sănătatea? Cum să rămână afară din rând?

Perfect organizată, fără spitale demne de vremea noastră, fără programe, temelii și perspective, fără fabrici de medicamente și de vaccinuri, fără cercetare și susţinere materială și strategică, doar cu improvizaţii și tras pe sfoară. Totul asezonat cu limbă de lemn, first class, mai ceva ca pe vremea împușcatului.

Vreţi o mostră? Vă servesc mai multe: „România este cel mai bine pregătită ţară dintre statele europene pentru aderarea la Organizaţia pentru Cooperare și Dezvoltare Economică”.

Cum adică? Cum s-a pregătit ţara noastră? Ajungând cea mai săracă membră a UE? Grăbindu-se să marcheze cel mai ridicat grad de corupţie sau cel mai scăzut nivel de trai? Silită să-și vândă forţa de muncă la străini, pe nimic?

„În următorii 10 ani, România va dispune de 3.000 km de autostrăzi și drumuri expres rapide și de 2.500 km de cale ferată modernă” (un premier la întâlnirea cu mediul de afaceri de la Paris).

Să te minunezi, nu alta, când n-am fost în stare, în 30 de ani, să unim două puncte de graniţă printr-o auto­stradă de Doamne-ajută. Dacă încă nu am dispărut ca naţie (prea departe nu suntem) este doar întâmplare, dacă nu o minune (demnă de semnalat de C.T.
Popescu), fiindcă scurt-circuitele au și ele legile lor.

Nu acţionează simultan decât rareori. Când, totuși, se petrece așa ceva, ce să mai facem? Numărăm morţii, cerem anchete, întocmim dosare care nu vor duce nicăieri, ostatici ai unor formulări capcană: „Faptele nu există”; „Lipsa probelor”; „…cu suspendare”; „…cu prescriere” și toată familia posibilă de sentinţe. Catastrofele cu nume de „Colectiv” se înșiruiesc ca mărgelele pe aţă. Și încă e de mirare că nu sunt mai frecvente. Cineva de sus ne apără!

Pentru catastrofa de la Piatra Neamţ, scurt-circuitele și-au dat mâna și s-au întâlnit la o siringă automată, banală, hrănită de o reţea probabil dincolo de capacităţile comune și, de la sine înţeles, croită ca toate celelalte repere: fără autorizaţie de funcţionare, manageri (opt în ultimul an), atmosferă cu aerosoli suprasaturaţi de antiseptice, echipamente învechite, improvizaţii tehnice, absenţa senzorilor și a stingătoarelor de incendiu, supraaglomeraţie, pacienţi în stare precară, intubaţi, fără posibilităţi de mobilizare și așa mai departe.

Este suficient să privești o singură imagine (apocaliptică!) de la locul nenorocirii ca să-ţi dai seama că nu a fost vorba de un incendiu, de un foc izbucnit într-un punct și propagat din aproape în aproape.

Nu, totul s-a produs instantaneu, într-o singură fracţiune de secundă, într-o explozie nimicitoare, care a dus la pierderea a zece vieţi și punerea în pericol a altora. Să nu ne îmbătăm cu apă de ploaie. Asemenea bombe, fără ceas sau cu ceasul de pe urmă, există în fiecare sector ATI, sală de operaţie sau spaţii obișnuite de cazare.

Sigur, ne întrecem în condo­leanţe, în promisiuni de rezolvare a „tutulor” problemelor medicinei  noastre, vor curge valuri de acuze, scuze și „esplicaţii” găunoase, vom mobiliza procurorii care au făcut lumină (?!?) în dosarul „Colectiv”, vom aprinde mii și mii de lumânări și candele la locul nenorocirii și ne vom întoarce, de mâine, la campania electorală, în așteptarea altor și altor scurt-circuite. Vom merge mai departe, în aceleași condiţii de improvizaţii și soluţii de moment, fără suflu, fără orizont, fără progrese.

Nu-l cunosc pe mai tânărul coleg Cătălin Denciu. Dar ca persoană căreia nu-i este indiferent ce se petrece la poalele Pietricicăi, unde unul dintre noi (n.red: Virgil Răzeșu) și-a petrecut jumătate din viaţă, știam că este „un tip de nota 10!”. Nu ne mirăm că a sărit să-și salveze pacienţii și s-a topit în salopeta care trebuia să-l apere de COVID.

Dumnezeu să-l aibă în grijă. Ne bucurăm că spiţa din care se trage nu s-a stins și că va duce mai departe bunele tradiţii ale medicinei nemţene, la care au ostenit, de-a lungul timpului, cu chemare pentru profesie și dragoste de semeni, multe generaţii.

Apropo, oare salopetele anti-COVID n-ar trebui să fie ignifugate? Contactul cu o flacără nu este o eventualitate rară pentru mediile în care se folosesc și dacă se aprind, scăpare nu mai poate exista. S-a gândit cineva la pericolele la care se expun cei ce sunt nevoiţi să le folosească?

Să nu-i uităm prea repede pe cei care și-au pierdut viaţa, tocmai acolo unde ea trebuia ocrotită și nici pe cei care le-au sărit în ajutor, cu
preţul propriilor vieţi.

Să încercăm să ne unim eforturile, ca să ne desprindem de imobilitate, de rutina și tiparele vechi de zeci de ani, să ne desprindem de tirania scurt-circuitului aducător de moarte și de suferinţe fără seamăn, care poate fi supus printr-o simplă siguranţă. Ea devine un simbol al lucrurilor bine gândite și eficient la maximum. Mai avem ceva șanse.

Viaţa nu poate continua în scurt-circuite.