Echipamentul de spital nu este suficient în îngrijirea acestor pacienţi, el fiind completat cu un altul special, mult mai sofisticat. Viaţa în uniformă este o viaţă asumată.

Poliţiștii, militarii, jandarmii, pompierii, marinarii, piloţii și însoţitorii de zbor, dirijorii, pe vremuri chelnerii, chiar și copiii de grădiniţă (șoimii patriei) și elevii (pionierii), poate și mulţi alţii purtau sau chiar poartă cu mândrie o uniformă.

Despre combinezoane în Sănătate nu s-a prea auzit până în 11 martie 2020, când OMS a declarat pandemia de COVID-19. Până atunci, purtam și eu, medic fiind, un halat, sau un costum de spital... tot un fel de uniformă, dar după aceea am trecut la moda de primăvară/vară 2020, adaptându-mă din mers – port mult mediatizatul combinezon, cu toate accesoriile sale, pentru a fi în siguranţă în faţa noului coronavirus.

Adică, două capeline, o mască, o pereche de ochelari, vizieră, două perechi de mănuși, două perechi de botoși și o pereche de cizme de cauciuc. Toate acestea îmi completează arsenalul, combinezonul (cu gluga-i aferentă) fiind îmbrăcat, desigur, peste costumul de spital.
Este o uniformă pe care o purtăm cu toţii, noi cei care îngrijim pacienţi cu COVID-19.

O purtăm chiar și acum, când temperaturile depășesc lejer 30 de grade. De aer condiţionat nici nu poate fi vorba, acesta fiind interzis pentru că produce aerosoli, ceea ce crește riscul de contaminare.

Nu mai suntem eroii din linia întâi?

Cred că e de prisos să mai descriu ceea ce simte în această perioadă personalul medical care îngrijește pacienţii cu COVID-19 și care sunt condiţiile în care lucrează. La începutul pandemiei eram consideraţi eroii din linia întâi. Foarte frumos, chiar impresionant! Ziceam că în sfârșit își dau oamenii seama de rolul nostru.

Nu a durat mult și, desigur, am revenit la starea noastră de fapt, și anume, la jurământul lui Hipocrate, la faptul că suntem datori, chiar obligaţi să-i tratăm pe toţi, indiferent că sunt sau nu cotizanţi la sistemul asigurărilor de sănătate, că acceptă sau nu existenţa acestui virus și a acestei boli.

Nu mai contează dacă au înţeles sau nu să se protejeze pe ei ori pe cei din jurul lor sau dacă noi suntem plătiţi corect sau nu pentru munca aceasta. A fost o perioadă de adaptare pentru întreg personalul medical, chiar și pentru cei ce nu au lucrat în mod direct cu pacienţi infectaţi cu noul coronavirus.

A fost nevoie de adaptare și pentru cadrele didactice, care a trebuit să își continue în paralel activitatea de spital și pe cea didactică, în online, pentru a putea încheia în condiţii bune anul universitar. A fost și este un stres continuu de a te feri să contactezi SARS-CoV-2, ca nu cumva să îl duci acasă celor dragi ca pe un „cadou” absolut de nedorit.

Emoţiile nu ne ocolesc

Cadrele medicale sunt și ele oameni, impactul emoţional
fiind foarte mare și pentru ei. Dar nu e timp de anxietăţi, depresii, frustrări, dezamăgiri, lipsă de speranţă, disperare, pentru că, în calitatea ta de medic, ești mult prea ocupat să salvezi vieţi, destine, familii.

În plus, în calitate și de cadru didactic, ești ocupat să le și predai studenţilor, să te documentezi permanent. Iniţial părea că va fi un efort de scurtă durată, se dovedește însă că nu e deloc așa, că această pandemie ar mai putea dura mult timp de-acum înainte. Va fi un an lung și greu pentru cadrele medicale, care sunt și așa epuizate fizic, dar și psihic.

Se întreabă cineva ce simţim atunci când vedem o pacientă care desenează, de exemplu, așteptând externarea, fără a ști că ambii săi părinţi i-au decedat de COVID-19 într-un alt spital, sau cum privim vindecarea de această boală a unei paciente cu două tumori cerebrale inoperabile, deci cu o boală incurabilă?

Cine a fost la saună își poate imagina mai ușor cum e să porţi un astfel de echipament. Îi asigur că ceea ce simt la saună este departe de ceea ce simte omul în acel combinezon, mult mai solicitant pentru organism și nesănătos, luând în considerare că nu stai degeaba, ci muncești, gândești, ai manevre de făcut, decizii de luat și multe explicaţii de dat.

Ţi se aburesc ochelarii și nu mai vezi nimic, transpiri foarte mult, iar dacă ai nevoie să ieși din el nu poţi decât atunci când ţi-ai terminat treaba. Asta, desigur, dacă reușești să reziști fizic și să nu fie nevoie să intervină colegii să te salveze și pe tine.

Prevenţia ne poate readuce la halate

Pacienţii poartă și ei mască. Ne privim ochi în ochi și atât. Ei nu ne vor recunoaște niciodată pe stradă, nici noi pe ei. Numele noastre sunt scrise cu pixul pe combinezon și aruncate la coșul de gunoi odată cu acesta, de fiecare dată când ieșim din zona roșie.

Suntem lipsiţi de mimică, zâmbetele de încurajare stau ascunse în spatele măștilor, ceea ce le lipsește mult pacienţilor și le scade încrederea în medicul curant, nemaivorbind de cei cu deficienţe de auz, cu care este absolut imposibilă comunicarea, ei fiind obișnuiţi să citească mișcarea buzelor.

Pacienţii se exprimă uneori cu tristeţe că nu văd în faţa lor decât niște „cosmonauţi”. Noi suntem aceia, personalul medical cu ochii verzi, albaștri sau căprui care le suntem alături, așa cum le eram și fără acest echipament.

Ne impresionează poveștile lor de viaţă. Încercăm prin vorbe – vorbirea încă nu e restricţionată – și prin priviri, să îi încurajăm, iar prin activitatea noastră, asumată și competentă, să îi salvăm. Sunt însă și unele cazuri care, cu toate eforturile noastre, ale celor îmbrăcaţi de cinci luni în combinezoane, din păcate, să nu poată fi salvate.

Prevenţia e mult mai simplă decât tratarea acestei boli infecto-contagioase! Prevenind contaminarea cu SARS-CoV-2 putem reveni și noi, medicii dumneavoastră, la halate, fără măști și combinezoane!