Nu știu nici până în ziua de azi dacă sunt un medic bun sau nu. Toţi oamenii ar vrea să ajungă la un medic bun, deși, pe măsură ce sistemul de sănătate evoluează natural către liste de așteptare la specialist din ce în ce mai mari, va fi tot mai greu să ne alegem medicul.

Și de ce am vrea să o facem? Există motive bune, și despre ele aș vrea să vorbesc pe scurt. Un medic bun trebuie să îndeplinească câteva condiţii. Mai întâi, trebuie să aplice ghidurile de diagnostic și tratament adoptate de societăţile profesionale, după multă cântărire și analiză a dovezilor existente.

Dacă e în stare să facă asta, e deja foarte bine, și nu e chiar atât de greu. După cum, în era internetului, nu e deloc greu să rămâi la curent cu noutăţile și cercetarea din domeniul tău.

Apoi, trebuie să fii în stare să lucrezi în echipă. Asta e mult mai greu, pentru că în bună măsură nu depinde de tine. În România, echipele medicale sunt pline de disfuncţii ciudate, iar colaborarea interdisciplinară sau interinstituţională nu pare să aibă în vedere binele pacientului, ci cu totul alte raţiuni, unele destul de obscure.

Cu toate acestea, nu putem lucra altfel decât în echipă, și însăși noţiunea de medic bun ar trebui să fie perimată, înlocuită complet de cea de echipă medicală bună. Mi-e teamă că prea adesea „medicul bun” e cel care își depășește sistematic limitele administrative și de competenţă pentru a umple golurile din sistem. Nu degeaba mulţi medici buni, atunci când cad, se prăbușesc.

A treia condiţie e cea a empatiei. Spre exemplu, eu cred că singurul lucru pentru care unii pacienţi mă consideră un medic bun este faptul că în prezenţa mea nu se simt ameninţaţi, intimidaţi, priviţi cu superioritate, prinși în capcană. Poate că empatie e prea mult spus, „bonomie” e un termen mai potrivit.

Mai cred că această a treia condiţie e cea care ne va ajuta să ne păstrăm locurile de muncă în viitor. Deocamdată, pare să fie singura care nu poate fi înlocuită de inteligenţa artificială, de roboţii care dau deja cu succes examene de admitere la Medicină și de Rezidenţiat. Putem să credem că ei vor face o treabă mult mai bună decât noi în a aplica ghiduri și a crea un sistem transdisciplinar. Dar faptul că, în momente de cumpănă, oamenii au nevoie de alţi oameni care să își asume responsabilitatea deciziilor, în care să își pună încrederea și în prezenţa cărora să fie posibilă speranţa, cred că va fi greu de simulat sau replicat de un software inconștient.
E drept că software-ul nu obosește niciodată, nu are o zi proastă, nu face burnout, nu are nevoie de o viaţă personală. Așa că s-ar putea să ne bată și la ultimul punct.

Citiți și: „Vraja” marijuanei